In primul rand, pentru ca pe masura ce un procent mai mare din contributii va trece in administrare privata, pensia de stat va fi din ce in ce mai mica. In al doilea rand, pentru ca noul sistem este bazat pe principiul contributiilor definite si nu pe cel al beneficiilor definite. Din acest motiv se poate discuta doar la nivel de previziuni despre nivelul veniturilor pe care participantii le pot obtine la varsta retragerii din activitate. In absenta unei garantii care sa tina cont de un sistem de referinta, la ce ne putem astepta atunci?

Pana cand vom avea raspunsuri la aceste intrebari, sa vedem cum au rezolvat astfel de probleme alte tari. In Polonia, de pilda, la startul pensiilor obligatorii, legea stipula ca in cazul in care veniturile obtinute din cumularea pensiei de stat si a celei private vor fi mai mici decat pensia minima stabilita de stat (in 2002 aceasta reprezenta 26% din media salariala, adica echivalentul a 133 de euro), diferenta va fi acoperita de la trezoreria publica. Beneficiari erau polonezii, care au contribuit cel putin 25 de ani la sistemul public si indeplineau varsta de pensionare. Statul le punea acestora la dispozitie o garantie reala si pentru pilonul administrat privat, nu doar pentru cel public, fapt care a dus la cresterea increderii in sistem.

Prin contrast, sistemul romanesc prevede doar o protectie financiara a contributiilor depuse de-a lungul anilor, mai putin evident, comisioanele de administrare. Nu in ultimul rand, in timp ce pensia de asigurari sociale va continua sa fie garantata de stat, cea acumulata in regim privat in conturile individuale nu va beneficia de acest avantaj, fara ca acest lucru sa insemne ca pentru pilonul II nu vor exista alte forme de garantie.

Discutia despre optimum de protectie necesar unui sistem obligatoriu de pensii nu este noua. Prea putine garantii creeaza neincredere in sistem si genereaza mari raspunderi pentru factorii implicati. Prea multe garantii inseamna costuri mari pentru administratori (si implicit pentru buzunarele contribuabililor) si posibilitatea aparitiei efectului numit “hazard moral” in literatura de specialitate. Mai pe romaneste, cu cat sunt mai puternic protejati de sistem, cu atat administratorii de fonduri au tendinta de a face investitii mai riscante, fapt care poate crea probleme la nivelul intregii piete.

Chiar daca nu urmeaza modelul polonez in cele mai mici amanunte, sistemul romanesc al pensiilor private beneficiaza de suficiente filtre de protectie ca sa poata fi considerat, cel putin teoretic, un sistem sigur.

Astfel, fondurile sunt obligate sa tina pasul cu piata si sa obtina un randament minim din investirea contributiilor. Ele sunt amenintate, in absenta performantelor financiare, de pericolul transferului activelor catre alti operatori si de falimentul companiei de administrare. Pana la aceasta masura radicala, fondurile de pensii au insa sansa sa-si acopere deficitul de randament din rezervele proprii (provizioane tehnice) sau ale administratorului (capitalul social).

Daca toate aceste forme de garantie nu se dovedesc eficiente, in ultima instanta intervine fondul de garantare a pensiilor private, constituit din contributiile tuturor administratorilor de pe piata. Sistemul de garantii, organizat la noi pe trei nivele, este intalnit si in alte tari din Europa Centrala care au introdus pensiile private. In Polonia, insa, celor trei nivele de protectie li se mai adauga unul. Este vorba despre garantia finala a statului, care intervine doar in cazul in care fondul de garantare nu are suficienti bani pentru a acoperi necesarul de despagubiri. De ce la noi statul nu se constituie in garantul final al pensiilor cetatenilor, este greu de inteles, din moment ce tot el a instituit obligativitatea contributiei la sistemul privat de pensii.

Efectele unei astfel de masuri n-ar fi putut fi decat benefice pentru sistem. Ea ar fi dus la cresterea increderii contribuabililor in pensiile private si la responsabilizarea factorului politic in ce priveste supravegherea si reglementarea pensiilor private. Pe de alta parte, in absenta garantiei finale a statului, sintagma “un fond de pensii nu poate da faliment”, prevazuta in lege, ramane o declaratie de buna intentie si nu una cu acoperire in realitate.

La garantiile financiare ale sistemului de pensii private se adauga cele institutionale. Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP), bancile depozitare, firmele de audit financiar, desi au atributii diferite, sunt toate institutii menite sa asigure, in final, increderea participantilor in aceasta industrie.

Numiti de Parlament pe criterii politice, membrii Consiliului CSSPP vor trebui sa dovedeasca un adevar binecunoscut si anume ca in lumea pensiilor private rolul politicienilor este zero, dar cel al politicului este unul esential in respectarea regulilor de pe piata.

Tipuri de garantii ale sistemelor de pensii private:

 

Tipuri de garantii ce pot fi oferite de stat:

Nivele de garantare a pensiilor private in Romania

Garantii institutionale