Europa Centrală şi de Est a fost una dintre regiunile lovite cel mai dur. Cu excepţia Poloniei, economiile din regiune au căzut rapid, iar deficitele bugetare au crescut. Şocul comercial şi cel financiar s-au adăugat la dificultăţile interne (şi la politicile greşite din trecut), ducând la prăbuşirea veniturilor bugetare în noile state membre UE. În cazul celor mai multe economii din afara zonei euro, cursul valutar a redevenit o problemă pentru cei care fac politicile. Această stare de fapt a readus Fondul Monetar Internaţional şi alte instituţii financiare internaţionale în peisaj - programele de stabilizare, care se bazează pe suportul lor financiar, au devenit aproape o necesitate în multe ţări, pentru a evita cele mai grave scenarii (cum ar fi incapacitatea de plată a statelor). Există multe diferenţe între noile membre ale UE. Câteva dintre aceste diferenţe sunt date de cursul de schimb şi de politica monetară. Unele ţări (Letonia, Lituania, Estonia, Bulgaria) au rată fixă de schimb, iar altele au curs liber. La fel, istoricul diferit al politicilor economice/bugetare contează în arhitectura programelor de stabilizare, fapt ilustrat de marja de manevră a politicilor. Însă, chiar dacă durerea nu e răspândită egal în rândul noilor state UE, toate suferă mult.
Îngheţarea pieţei creditelor în aceste ţări şi prăbuşirea veniturilor bugetare le-au redus capacitatea de a folosi fondurile europene. La începutul acestui an, Comisia Europeană a simplificat procedurile pentru absorbţia fondurilor europene. Dar nu este suficient, dată fiind gravitatea recesiunii economice. Mai mult, programele instituţiilor financiare internaţionale sunt prociclice, chiar dacă FMI a dat dovadă de un grad mare de flexibilitate în elaborarea lor. Dar adevărul este că aceste programe sunt prociclice într-o perioadă de scădere a pieţelor internaţionale şi de comprimare a activităţii în sectorul public. În plus, guvernele din multe ţări UE, din SUA şi din Asia folosesc instrumente bugetare şi poltici monetare anticiclice, pentru a diminua efectele crizei.
În acest context, fondurile structurale şi de coeziune pot face o mare diferenţă, întrucât pot ajunge la 4-5% din PIB în noile state membre, dar numai dacă au un coeficient mare de absorbţie. Fondurile europene ar fi echivalentul politicilor bugetare proactive practicate în SUA şi în marile economii ale UE, fără a creşte deficitele, şi ar putea contrabalansa aspectul prociclic al programelor FMI. Cum pot fi îmbunătăţiţi aceşti coeficienţi este (sau ar trebui să fie) o problemă vitală pentru noile state membre şi pentru Comisia Europeană.
Bugetul public este o problemă importantă a noilor state membre. Chiar şi Polonia, care se laudă că a evitat recesiunea, ar putea avea un deficit bugetar de peste 5% anul acesta. Şi pentru anul viitor sunt aşteptate deficite mari. Trebuie să ne obişnuim şi cu realitatea regulilor europene, cu logica pieţei unice, în contextul fluxurilor financiare instabile. Această combinaţie de premise face plauzibilă ipoteza ca veniturile bugetare să nu-şi revină la nivelul necesar, ţinând seama de dimensiunea actualelor deficite şi de scopul de a adera la zona euro. Este astfel nevoie ca noile state membre să găsească urgent modalităţi de a spori folosirea fondurilor europene şi, de ce nu, de a le da o nouă misiune, având în vedere situaţia creată de cea mai gravă criză globală de după cel de-al Doilea Război Mondial. Comisia trebuie să aibă mai multă imaginaţie şi să ia conducerea, pentru a îmbunătăţi gradul de absorbţie a fondurilor UE ca măsură anticriză. Grăbirea rambursărilor, grad mai mare de prefinanţare şi renunţarea la cofinanţare în cazul proiectelor de importanţă naţională ar trebui să fie preocupări majore pentru Comisie. De fonduri europene ar putea fi nevoie şi pentru a spori capitalul băncilor locale sau pentru a înfiinţa instituţii financiare care să promoveze modernizarea rurală. În România, un astfel de vehicul ar avea sens, având în vedere că băncile comerciale neglijează aproape complet agricultura. Comisia ar putea, de asemenea, să stabilească proiecte de importanţă regională, finanţate în totalitate din fonduri UE. În multe dintre noile state membre există corupţie, iar instituţiile sunt slabe. Dar acesta nu este un argument pentru lipsa de acţiune şi amânări, pentru a-i lovi pe cei de la periferia economică a UE. În timp ce criza a declanşat reacţii excepţionale în zona euro şi în SUA, politici similare ar trebui aplicate şi pentru folosirea fondurilor europene în noile state membre. Miza este prea mare pentru a ezita şi pentru a fi mai catolici decât Papa.
În noile state membre trebuie să intre mai mult capital, pentru a finanţa producţia, într-o perioadă în care bugetele naţionale sunt extrem de strâmtorate. Iar această perioadă ar putea dura mai mulţi ani. Sunt sigur că preşedintele Barroso, ca şi comisarul Almunia, care se aşteaptă să primească un nou mandat, îşi dau seama că este nevoie de o schimbare a viziunii şi a abordării, din cauza gravităţii acestei crize. Ambii au avut funcţii înalte în ţări care au beneficiat enorm de fonduri UE. Iar aceste fonduri pot evita o nouă divizare în interiorul UE, în Europa.
> Daniel Dăianu este economist, fost ministru de Finanţe în perioada 1997-1998 şi fost membru al Parlamentului European
