Dezechilibrele macroeconomice de natura structurala au afectat nefavorabil evolutia si potentialul economiei italiene. Astfel, în ultimele trei decenii, PIB-ul Italiei a crescut la un ritm mediu anual de doar 1,3%, inferior celui consemnat de Germania (1,7%), care a suferit si consecintele socului reunificarii de la începutul anilor 1990.
O prima cauza este indisciplina bugetara a Italiei. Economia a functionat cu un deficit bugetar structural foarte ridicat înainte de cursa pentru calificare la Uniunea Monetara Europeana. Componenta structurala a deficitului bugetar al Italiei a depasit constant pragul de 10% din PIB potential în anii premergatori semnarii Tratatului de la Maastricht (1992). Ulterior, au fost implementate masuri de consolidare bugetara, astfel încât sa se respecte criteriile de finante publice stabilite la Maastricht (pentru obtinerea pasaportului de intrare în Zona Euro). Acest proces de consolidare bugetara s-a bazat si pe masuri de natura one-off, cum ar fi privatizari sau vânzari de licente de telefonie, etc.
Ca si în cazul Greciei, dupa aderarea la Zona Euro, Italia a asistat la deteriorarea componentei structurale a deficitului bugetar, care a înregistrat un nivel mediu anual de 3,7% din PIB potential în perioada 2000-2010, iar deficitul bugetar total s-a situat peste pragul de 3% din PIB în acest interval, cu exceptia anilor 2000, 2007 si 2008). Cu alte cuvinte, limitele Pactului de Stabilitate si Crestere au fost depasite constant de Italia.
În al doilea rând, se mentioneaza presiunile inflationiste ridicate din Italia. De altfel, economia italiana a fost obisnuita cu inflatie ridicata în deceniile anterioare (peste 20% an/an la începutul deceniului 9 din secolul trecut). Dupa crearea zonei ruro, inflatia din Italia s-a situat în general peste inflatia din uniunea monetara, ceea ce a determinat acumularea de dezechilibre structurale: în primul rând, economia Italiei a pierdut competitivitate internationala raportat la economiile cu inflatie mai redusa; în al doilea rând, în prezenta unei politici monetare comune în zona euro dupa crearea Uniunii Monetare, costul real al finantarii s-a redus, ceea ce a stimulat consumul si a descurajat economisirea interna.
Spre exemplu, în perioada premergatoare aderarii la zona euro (1993-1999) economia italiana a înregistrat excedent de cont curent în fiecare an. Ulterior, Italia a înregistrat deficit de cont curent, care s-a intensificat în anii premergatori celei mai severe crize economico-financiare din ultimele decenii.
Totodata, investitiile derulate pe plan intern nu au mai putut fi finantate din resurse interne dupa aderarea Italiei la Uniunea Monetara. Decalajul investitii/economisire s-a agravat în perioada 2000-2010. Nu în ultimul rând se mentioneaza problemele structurale din piata fortei de munca: rigiditatea, nivelul redus al ratei de participare a populatiei active (usor peste pragul de 60% în prezent, însa mult sub nivelul obiectiv al Strategiei Europa 2020: 75%); nivelul ridicat al somajului (cel putin comparativ cu Germania).
