Cat de mult ne altereaza “evenimentele” atitudinea si personalitatea si cat de mult ramanem noi insine atunci cand ajungem, cu sau fara voie, parte din scenariu? Nu credeam sa mai am multe de invatat in privinta asta, dar mi-am reamintit, de curand, ca fiecare eveniment este o lectie in sine, atunci cand ai ochi sa vezi. Este ca un barometru al societatii cu foarte multi parametri, de la bunul-simt generic la aberatia dusa la extrem. Este valabil pentru ambele parti ale baricadei - organizatori sau invitati. Am vazut recent cum, sub presiunea timpului si a stresului la care un eveniment supune, lumea se arata asa cum este si este bine sa realizezi, din cand in cand, in mijlocul cui traiesti.
Daca, pentru unii, atitudinea de tipul “totul mi se cuvine” a fost atat de naturala incat a fost emanata prin toti porii, sunt inca fericita pentru ca am putut observa si altceva. Am vazut cum oameni cu statut de invitati n-au ezitat sa reinstaleze ecrane de plasma atunci cand a fost nevoie, desi erau imbracati in tinuta de seara. Am auzit cum personalul din locatie discuta despre “baiatul de la tehnic” care cara mobila… fara sa observe insa ceasul din aur masiv de la mana acestuia si fara sa banuiasca macar valoarea afacerilor pe care le gestioneaza. Am trait satisfactia unui “multumesc” sincer, cu care s-au despartit de eveniment unii dintre invitati, la fel de tare cum a simtit clientul, in buzunar, nepasarea celor care au confirmat prezenta, dar apoi, tacit, s-au razgandit… Spunea Oscar Wilde ca “marile evenimente nu pot fi vazute decat de cei care se situeaza pe acelasi nivel cu ele…”. Bineinteles ca se referea la altceva, totusi se potriveste. Si as incheia prin a spune ca, in opinia mea, un eveniment este definit de concept, de loc, de moment, de buget si, mai ales, de oameni. Exista oameni pe care iti doresti sa-i uiti a doua zi. Exista insa si oameni pe care ti-i vei aminti, cu drag, o viata.
