Dar ficatul parca era prajit, pentru ca venea la farfurie crocant si cu aspecte clare de prajeala. Ani de zile, domnul in cauza a refuzat sa-si dea reteta, pentru ca asta il facuse faimos in lume. Dupa multi ani, vreo zece, s-a hotarat sa dezvaluie misterul acelui gust de migdale care ramanea undeva prin gura dupa ce il mestecai. Si uite asa a aparut reteta in toate publicatiile de specialitate. Toti s-au repezit mandri sa o reproduca atunci cand au aflat ca era vorba de amaretto si nu florio, cum banuiau ei, dar culmea, tot
nu le-a iesit.
Si uite asa au mai trecut ani buni, fara ca cineva sa reuseasca sa-l potriveasca, pana cand tot marele maestru a trebuit sa dezvaluie misterul.
Ordinea, my friend, ordinea si taria focului pot sa faca un fel de mancare sa fie total diferit de acelasi fel. Asa ca uite care era jmekeria. Celebrul punea ficatul gras in amaretto rece, nu mult, dar destul cat sa inceapa sa fiarba la focul foarte mare, atentie - gagiul incepea totul la foc foarte mare. Asta facea ca ficatul sa se fiarba in amaretto pe o parte, atat cat ii trebuie alcoolului sa dispara, fiind foarte volatil si, aici e aici, dupa ce se evapora alcoolul, ficatul, gras fiind, lasa grasime in care incepea sa se prajeasca. Aici, maestrul dadea focul mic si prajea ficatul jumatate fiert. Cand era rumenit, maestrul mai adauga 20 grame de amaretto si releva putin arsura cu gust de migdale si zahar ars, pentru ca stiti ca e destul de dulce, deci contine zahar mult, si il aseza pe farfurie, inecat in acest sos cleios, dar Doamne, cat de bun, caci despre colesterolul continut nu comentez. Tot el punea si doua felii de para inecate in acelasi sos.
Eu am facut acelasi lucru, dupa cum vezi, numai ca la mine dulceata este de cirese amare, pentru ca nici nu mai stiu ce dulceata recomanda Bocuse, ups, mi-a scapat! Pofta buna sau in cui, daca esti bolnav de ficat!
