Cand se apuca de o investitie, omul (de afaceri) isi face socoteala: am atatia bani, ma mai imprumut atat de la banca si, dupa ce am pus in functiune primele masini, imi mai cresc veniturile cu atata. Una peste alta, pot cheltui atat. Ce ma fac daca ma costa mai mult? Ma imprumut si mai mult, ca am plan bun de afaceri si ma crede bancherul ca pot sa-i dau banii. Dar daca ma costa si mai mult decat mai mult? In cazul omului de afaceri, solutia este simpla: bancherul ii ia activele in care a investit.
In cazul unei economii, bancherul ii ia din valoarea banilor, prin inflatie si prin deprecierea valutara, si nu numai. Nu stiu cat de bun este planul de afaceri al Romaniei, dar o vreme a convins. El sau altceva. Furnicarul economiei Romaniei are cu atat mai multe necunoscute cu cat este mai mare si vrea sa creasca mai mult si mai repede. Bunul simt spune sa te dezvolti cat te tin resursele. O vreme capeti mai mult decat meriti, pentru ca esti promitator si, cine stie, poate reusesti.
Nu mai ai argumente convingatoare atunci cand continui sa cheltui, desi ti se atrage atentia ca nu ai de unde. Iar daca peste logica socotelilor se baga si puterea politica, chiar ca nu mai intelege nimeni nimic.Despre politica zicea cineva ca este arta compromisului. Si atunci, fie si cu bunul simt comun al omului de afaceri obisnuit, ca sa nu-i zicem de rand, ne putem intreba: de ce atatia intelepti, macroeconomisti cu functii mari, ministri, consilieri, puternici oameni de afaceri nu pot ajunge la solutii de compromis care sa asigure si dezvoltarea sanatoasa a economiei, dar sa si multumeasca diferitele interese? Nu in asta sta forta compromisului, ca multumeste pe toata lumea eficient, adica pe termen mediu, daca nu lung?!
Sunt prea filozofice intrebarile? Nu, sunt de bun simt.
