Există două abordări contrastante pentru a readuce monedele pe drumul cel bun. Una este organizarea unei conferinţe internaţionale la care experţii să propună modele de calculare a ratelor de schimb, iar politicienii să negocieze acorduri. Singurul moment în care un astfel de eveniment a avut succes a fost conferinţa de la Bretton Woods din 1944, dar chiar şi atunci cursurile de schimb stabilite s-au dovedit a fi nerealiste şi a fost nevoie de noi intervenţii.
Alte conferinţe de acest fel s-au încheiat cu eşecuri răsunătoare. Fostul preşedinte american Richard Nixon spunea că acordul monetar din 1971 este “cel mai important din istoria lumii”. Dar acesta s-a dovedit a avea viaţă scurtă. În 1987, la conferinţa de la Luvru, participanţii nici măcar nu au înţeles ce au semnat.
Istoria arată că negocierile colective asupra monedelor şi o nouă abordare a problemei rezervelor au şanse mici de succes.
Cea de-a doua abordare, mai bună, este legată de deciziile luate de fiecare ţară asupra bazelor politicii monetare. Dacă aceste acorduri sunt acceptate de toată lumea, rezultatul va fi un sistem monetar internaţional.
Au existat două modele pentru un astfel de consens. În primul caz, acum un secol, încrederea a fost susţinută de aur. În cel de-al doilea caz, pe fondul globalizării, încrederea a depins de puterea minţii umane de a rezolva probleme de politică monetară. Stoparea inflaţiei şi “marea moderaţie” din ultimele trei decenii au fost fundamentale pentru liberalizarea unor mari părţi ale lumii şi pentru a promova încrederea, comerţul şi prosperitatea.
După criza financiară, am devenit mai înţelepţi. Formularea politicii monetare a devenit un proces mult mai complex, dar şi mai politizat, de aceea ar putea deveni şi mai haotic, cu diferenţe clare între abordările fiecărei ţări. Rezerva Federală a SUA şi Banca Angliei par să aibă mai puţine motive de îngrijorare faţă de apariţia unor noi bule speculative pe pieţele de capital, dar Banca Centrală Europeană (BCE) pare mai îngrijorată.
Pe măsură ce divergenţele devin tot mai puternice, nevoia pentru o dezbatere politică mai largă asupra politicii monetare şi a implicării politicului în formularea acesteia devine mai intensă. Banca Angliei a fost prezentată ca un pionier al transparentizării politicii monetare. Dar dacă se ştie cine pentru ce măsură votează, vor exista presiuni mai mari pentru o dezbatere publică asupra persoanelor care ar trebui alese în comitetele de politică monetară.
Aceste aspecte par o repetare a situaţiei interbelice, când nu se putea ajunge la un consens asupra politicilor şi a unui cadru acceptat. Şi atunci, băncile centrale au fost criticate când cadrul politicilor monetare (pe atunci, standardul aurului) s-a dezintegrat. Prin urmare, naţionalizarea băncii centrale a devenit o temă majoră a stângii din Franţa şi din Germania.
Acest lucru a lăsat cale liberă manipulării monedelor în interesul exportatorilor, companiilor şi sindicatelor. Rezultatul a fost un haos monetar internaţional, adică drumul pe care mergem acum.
> Harold James este profesor de istorie şi afaceri internaţionale la Princeton University şi profesor la European University Institute
www.project-syndicate.org
