La ora 00:01, pe 6 iulie 2018, administrația Trump a activat tarife de 25% asupra unor produse chinezești în valoare de 34 de miliarde de dolari — mașini, hard disk-uri, componente aeronautice, reactoare nucleare. În câteva ore, Beijingul a răspuns cu taxe identice pe soia, mașini și produse din carne americane. Nu a fost o dispută pasageră. A fost startul oficial al celui mai mare război comercial de la al Doilea Război Mondial încoace.
Piețele au ridicat din umeri — și au greșit
Ciudat, dar bursele au reacționat aproape cu ușurare în ziua respectivă. S&P 500 a închis în creștere, în jurul valorii de 2.760 de puncte, iar Dow Jones a urcat cu peste 99 de puncte. Logica investitorilor: cifra de 34 de miliarde era mică raportată la un comerț bilateral anual de peste 600 de miliarde de dolari. Se aștepta o negociere rapidă.
Ce nu vedeau atunci mulți era că Trump amenințase deja cu extinderea tarifelor până la 500 de miliarde de dolari — practic pe tot ce importa America din China. Rezerva Federală tocmai urcase dobânda în iunie și mai plănuia încă două majorări în 2018. Combinația dintre bani mai scumpi și incertitudine comercială avea să apese pe acțiuni exact spre finalul anului, când S&P 500 a pierdut aproape 20% în doar câteva săptămâni.
Lanțurile de aprovizionare nu au mai fost la fel
Efectul cel mai durabil nu s-a văzut în indici, ci în hărțile de producție. Companii precum Apple, Dell sau producători de textile au început să-și mute treptat capacitățile din China spre Vietnam, India, Mexic. Termenul „decuplare" a intrat în vocabularul curent al directorilor financiari. Tariful, gândit ca instrument de negociere, a devenit un accelerator al unei reorganizări globale care continuă și astăzi. Chiar și după acordul „fază unu" din ianuarie 2020, majoritatea taxelor au rămas în picioare. Administrațiile s-au schimbat, tarifele nu.
