Pe 1 octombrie 1982, Sony a scos la vânzare în Japonia primul CD player comercial din lume, modelul CDP-101, la un preț de 168.000 de yeni, echivalentul a aproximativ 730 de dolari ai vremii. Nu era o jucărie ieftină. Era un pariu industrial care avea să rescrie economia întregii industrii muzicale și să transforme un disc argintiu de 12 centimetri într-un format de miliarde de dolari.
Un format născut dintr-o alianță japonezo-olandeză
Compact Disc-ul fusese dezvoltat împreună cu Philips, într-un parteneriat început la finalul anilor '70. Standardul final a fixat durata de redare la 74 de minute, o decizie legată, potrivit legendei corporative, de dorința de a încăpea Simfonia a 9-a a lui Beethoven pe un singur disc. În 1982, economia globală ieșea dintr-o recesiune dură, cu o inflație încă ridicată în SUA și dobânzi Fed care depășiseră 15% cu un an înainte. Electronicele de consum erau un lux, iar un player de 730 de dolari nu era accesibil publicului larg.
Investitorii și analiștii din industrie erau sceptici. Vinilul domina, caseta audio exploda ca volum, iar ideea că oamenii vor plăti de trei ori mai mult pentru un aparat și pentru discuri scumpe părea riscantă. Puțini au văzut atunci că Sony nu vindea un player, ci inaugura un ecosistem întreg. Primul album disponibil pe CD a fost, în Japonia, un disc Billy Joel, iar casele de discuri au înțeles repede matematica.
Cum CD-ul a devenit mașina de bani a industriei muzicale
Aici stă adevărata poveste economică. CD-urile costau mai puțin de produs decât vinilurile, dar se vindeau cu prețuri premium. Marjele au urcat spectaculos. Mai mult, formatul a declanșat cel mai profitabil fenomen din istoria muzicii: reconstruirea colecțiilor. Milioane de oameni și-au cumpărat din nou, pe CD, albume pe care le dețineau deja pe vinil. Industria a încasat de două ori același catalog.
