La sfârșitul anului trecut, expertul civili­zațiilor, al banilor și Occi­dentului Niall Ferguson ironiza graba inutilă cu care unii vorbesc de „schimbarea de paradigmă“. Nu orice modificare a situației, politică, economică, fie ea și mondială, este și o schimbare de paradigmă. Și aici mi‑amintesc „marea dife­rență“ între evaluările strategice ale Marelui Stat‑Major al Austro‑Ungarei și cel al Ger­maniei, în toiul Primului Război Mondial. Germanii scriau austriecilor: „La noi, situația de pe front este serioasă, dar nu catastrofală“. Austriecii răspundeau: „La noi, situația este catastrofală, dar nu serioasă“. Sigur, am putea spune că germanii, de felul lor, înțeleg și respectă „seriosul“ chiar cu prețul catastrofei, în timp ce austriecii își refuză orice seriozitate exgerată în chiar sânul catastrofei. Deci, nuanțele sunt diferite, nu și principiile. Dar nuanțele contează. Cam acestea ar putea fi și primele concluzii ale schimbării politice de la București, din decembrie 2012.

Guvernul USL trebuie să gestioneze o țară în criză prelungită, cu aceleași mijloace și, în cea mai mare parte, cu aceiași oameni, autori, victime sau beneficiari precum guvernele precedente. România a rămas aceeași. Fără infrastructură modernă, cu investitori străini puțini, cu problemele ei structurale legate de modernizarea întârziată, încă de acum 150 de ani. Nu și‑a rezolvat, în schimb, problema agrară, în situația în care industria e în declin și pământul țării a rămas unul din cele mai fertile din Europa, dar și cu o rată imensă de pârloagă. Elitele României s‑au autoreprodus, și în politică, și în afaceri, în ciuda mediocrității lor patente, la nivelul rezultatelor publice. 60% din români sunt nemulțumiți și nostalgici cu gândul la comunism. Tinerii români pleacă la studii sau la muncă în străinătate, într‑o proporție în care tinerii Poloniei se‑ntorc sau vor să rămână acasă. Școala e la pământ, cu profesori apatici la ore, pe banii statului, și înviorați acasă, la aceiași elevi, pe banii părinților. Spitalul e foarte bolnav. Pacientul moare cu zile dacă n‑are noroc, ca regulă. Există apoi o lipsă masivă de încredere în stat, partide, instituții, presă, cu excepția armatei și bisericii. E rău pentru o democrație liberală capitalistă din UE și NATO. Între noi fie vorba, nici biserica, nici armata n‑au roluri sociale progresiste, ci servesc același stat debil. Fac și ele ce pot, ne întrebăm? Dar românii n‑au încredere nici măcar în ei înșiși. Celebra „social trust“ conceptualizată de Robert Putman în urmă cu două decenii e pe năsălie la noi, ca în Italia anilor ’80 din secolul trecut. Ani care i‑au servit americanului drept teren experimental. O vâltoare asemănătoare cu Italia acelor ani avem și noi în justiție, unde rolul procurorilor devine indicatorul reformei, iar judecătorii și pricinașii par uitați. Politica împotriva justiției a luat locul politicii prin justiție. Ambele situații sunt nefavorabile românilor și țării lor, și în interior, și în exterior.

Dar ceea ce s‑a obținut prin așa‑zisul protocol de neagresiune între Băsescu, Ponta și Antonescu, oricât de atipic și bizar ar fi acest document, rămâne singurul indicator posibil pozitiv al unei normalizări în viața politică. Consensul și coeziunea ca metode de lucru în politica externă plus buna‑cuviință în relațiile interne, bunăoară, sunt vitale acum, când România traversează nu doar criza economică de rigoare, ci și o criză morală mortală, internă și externă, făcută cu mâna noastră. Ieșirea din țâțâni a clasei politice, în vara anului trecut, n‑a fost decât saltul calitativ al numeroaselor acumulări cantitative de violență structurală, iresponsabilitate și incompetență în administrarea afacerilor publice. Soluțiile sunt puține și sigure. Regionalizarea rapidă, cu efecte în eficiență, și nu în sporul de egoisme locale degradate în, Doamne ferește, apetituri centrifugale sau accese de federalism tembel. Riscurile există. Structuri de absorbție a banilor europeni și a limitării evaziunii fiscale, dar nu cu armata, ci, eventual, cu experți germani sau englezi, cum au făcut ungurii și bulgarii. Crearea și cultivarea unor noi pedagogii colective de însuflețire comunitară. Orice națiune rămâne în viață, cum spune Samuel Huntington, ca o „remembered community“. Avem, deci, nevoie de o mitologie activă nouă, de o nouă legătură cu trecutul. Până și chinezii sau mai ales chinezii l‑au reinventat pe Confucius în locul lui Marx și al lui Mao. Știu ei de ce. Altfel rămânem prizonierii lui Mihai Viteazul în viziunea lui Sergiu Nicolaescu. Pe primul nu‑l cunoaștem, pe al doilea unii l‑au zărit cu plăcere prin lucarna capitonată a sicriului. Un nivel afectiv, sentimental și compasiv puternic marcat de dominantele cartierelor mărginașe, în care se zbenguie maieul asudat de manea, a devenit stăpânul sensibilității publice normative. Suntem la o răscruce. Totul e să schimbăm traseul însă, nu doar să ne oprim puțin și să continuăm același drum.