Linistita epoca Greenspan

Alan Greenspan si-a intitulat memoriile „The Age of Turbulence“, dar un titlu mai corect ar fi fost „The Age of Tranquility“. In timpul indelungatei perioade in care a fost presedintele Rezervei Federale (august 1987–ianuarie 2006), economia SUA a suferit doar doua recesiuni modeste, care au durat, in total, 16 luni. Altfel, iata ce s-a intamplat:

1) Economia (produsul intern brut) a crescut cu 70% din 1987 pana in 2005.
2) Numarul locurilor de munca neagricole a crescut cu 31,4 mil., sau 31%, rata medie a somajului fiind de 5,6%.
3) Inflatia anuala a fost in medie 3,1%.
4) Profiturile inainte de impozitare au crescut de la 369 la 1.330 mld $.
5) Piata de capital a crescut de patru ori, indicele mediu Standard&Poor’s 500 a crescut de la 287 (1987) la 1.207 (2005).

Reputatia lui Greenspan se bazeaza pe acest trecut uimitor. E drept, cresterea numarului de locuri de munca s-a mai poticnit si au fost si momente de panica – cel mai inspaimantator fiind scaderea de 22,6% a bursei in 1987. Dar, per ansamblu, Greenspan a condus una dintre cele mai mari cresteri ale bunastarii SUA din toate timpurile. A fost noroc sau e vorba de priceperea lui Greenspan? Raspunsul: cate putin din amandoua.

Ca sa intelegem de ce, trebuie sa constatam ca economia americana finalizeaza acum un ciclu economic de un sfert de secol dominat de scaderea inflatiei de la 13,3% in 1979 pana la 1,9% in 2003. Aceasta dezinflatie constanta a declansat o reactie in lant – una sanatoasa – care a insemnat rate mai mici ale dobanzii, preturi mai mari la actiuni, bunastare crescuta si o majorare a cheltuielilor de consum si a celor de business. Iata cum s-au intamplat lucrurile.

Ratele dobanzii au scazut pentru ca cei care dadeau bani cu imprumut aveau nevoie de mai putina protectie pentru a compensa „eroziunea“ lor. O obligatiune de stat emisa pe zece ani aducea un castig de 13% in 1982, 8% in 1987 si 5% in 1998. Pe masura ce dobanzile au scazut, oamenii si-au mutat banii mai intai pe piata de capital si mai tarziu in imobiliare. Pretul actiunilor si al caselor a crescut, imbogatindu-i pe americani. Multi au optat pentru o bogatie astfel acumulata in locul economisirii: le-a ramas mai mult de cheltuit din veniturile curente si s-au imprumutat, deci, mai mult. In 1982, rata economisirii personale era de 11% din veniturile disponibile; pana in 2005 ajungea la putin peste zero. Goana americanilor dupa cumparaturi a ajutat economia sa avanseze.

Intre timp, cresterea economica sustinuta, inflatia scazuta, profiturile in crestere si pretul mare al actiunilor au atras mii de miliarde in investitii straine. Pentru ca strainii voiau dolari, acesta a ramas pretuit la nivel international. In schimb, dolarul puternic a facut ca importurile catre SUA sa fie mai ieftine. Asta a satisfacut apetitul americanilor si a tinut inflatia in frau.

Au fost si alti factori care au contribuit la scaderea inflatiei. In anii ’90 au scazut si preturile la petrol. Cresterea productivitatii – demodata eficienta – si-a accelerat ritmul, reflectand probabil impactul computerelor. Greenspan citeaza si globalizarea. Intre 1989 si 2005, scrie el, numarul de muncitori ai lumii angajati in industrii orientate spre export a crescut de la 300 mil. la 800 mil. – o reflectare a intrarii Chinei si Indiei in economia globala. Toti acesti noi muncitori au insemnat o presiune pentru scaderea „salariilor, a inflatiei, a asteptarilor in flationiste si a ratelor dobanzii, contribuind semnificativ la accelerarea ritmului cresterii economiei mondiale“.

Intr-o anumita masura, Greenspan a fost spectator norocos la tot acest spectacol. Dar a si ajutat la crearea lui. Politica relaxata a Fed din anii ’70 a dus la o rata a inflatiei de doua cifre. Printr-o recesiune severa, Paul Volcker – predecesorul lui Greenspan – a redus inflatia la 4,7% pana in 1987. Greenspan a continuat asaltul, dar mai bland. De patru ori (’88-’89, ’94-’95, ’99-2000 si 2004-2006) au crescut ratele dobanzii pe termen scurt pentru a opri cresterea preturilor. Cineva mai putin convins ca inflatia e periculoasa ar fi putut s-o lase in deriva. Rezerva Federala a lui Greenspan a pus la dispozitie fonduri in momente inspaimantatoare (crahul din 1987) cand panica financiara era o amenintare.

Din pacate, de avantajele dezinflatiei – scaderea imensa a ratelor dobanzii, cresterea mare a pretului actiunilor si caselor – te poti bucura doar o data. Acest ciclu favorabil s-a incheiat. Intr-adevar, a lasat in urma un fel de mahmureala, pentru ca preturile mari ale actiunilor si locuintelor au dus la crearea unor bule speculative daunatoare. Perioadele bune adapostesc de multe ori germenii distrugerii. Oamenii devin peste masura de optimisti, entuziasti, neglijenti si se complac in aceasta situatie. Afacerile se poticnesc si uneori incalca legea in cautarea profiturilor si a cresterii. Succesorul lui Greenspan, Ben Bernanke, a mostenit mahmureala.

Cat despre Greenspan, viziunea lui e sumbra. Pretul petrolului deja a crescut, inversand impactul globalizarii asupra inflatiei. El nu vede sanse prea mari de indreptare. Crede ca marirea productivitatii va incetini la un ritm de cel mult 2% anual, in scadere de la 3% in perioada 1995-2005. El se teme ca inflatia va creste gradual la 4-5% si, in cadrul acestui proces, vor creste si ratele dobanzii, iar preturile caselor vor avea de suferit. E ingrijorat ca natiunea nu a infruntat costurile generatiilor de copii nascuti in timpul epocii exploziei demografice, care acum au imbatranit. Daca are dreptate, epoca linistii se poate transforma incet in epoca nelinistii.

Traducerea si adaptarea de Diana Laibar