Mai exact, să nu modifice nici rata de dobândă, nici rezervele minime obligatorii. Este evident că domnul Isărescu nu ar fi putut în nici un caz să decidă reducerea ratei de dobândă de la minimumul istoric de 5,25%. Pentru că o reducere cât de mică ar fi condus la punerea în cârca sa a deprecierii leului. Este evident că nu a putut decide nici majorarea ei (o recunoaștere a faptului că a redus ratele prea rapid și cu prea mult). O majorare cât de mică a ratei de dobândă ar transmite semnalul bulversării în piețe, iar o majorare prea mică nici gând să stopeze sau să inverseze sensul fluxurilor de capital.
Pentru că, da, acesta este motivul principal pentru care leul se depreciază. Nu mai este atractiv. Un leu cu dobânzi de 5,25% nu poate fi la fel de tare ca un leu cu dobânzi de 10,25%. Prin urmare, 4,6 lei/1 euro reflectă la dobânzi de 5,25% ceea ce reflectă 4,3 lei/1 euro la dobânzi de circa 10%. Este atât de simplu.
De fapt, recunoașterea vine chiar din partea guvernatorului. Este drept, la ceva timp după ce BERD a confirmat că procesul de „dezintermediere“ s‑a accelerat în România. Adică randamentele nu mai sunt atractive, iar când plasamentele ajung la scadență, fluxurile de capital se inversează și pleacă acasă. Și cum neamțul, francezul sau americanul nu au ce face cu leii, fac ceea ce știu mai bine: îi schimbă și pleacă cu ei acasă.
„Nu se mai reînnoiesc la scadență liniile de credit ale băncilor comerciale“ este versiunea guvernatorului la ceea ce am scris eu mai sus. Și de ce s‑ar reînnoi? O economie care crește cu 1% nu își poate permite dobânzi de 7–8% pe an mult timp. Partea urâtă este că România are un deficit de cont curent mic (sub limita periculoasă de 6%). Și tot avem probleme. Spre ce ne îndreptăm, dacă se întâmplă ceva? Spre încă o „banală“ criză de balanță de plăți: depreciere, stagnare sau chiar scădere economică, inflație. De unde putem presupune că centura de siguranță a FMI va deveni scenariu de bază.
„Ieșirile de capital nu sunt contrabalansate de intrări de fonduri europene“, constată guvernatorul pentru a 117-a oară din 2009 și până acum. De ce din 2009? Pentru că atunci absorbția fondurilor europene a devenit prioritate zero. După trei ani și jumătate de prioritate zero, absorbția a crescut de la un debil 3% la un fragil 10%, cu perspective de diminuare. Ținta de absorbție de fonduri europene pentru 2012 era de 6 mld. euro (2,5 mld. subvenții directe, ce vin oricum) și 3,5 mld. fonduri structurale. Deja am pierdut un miliard pe drum (dacă totul va merge bine, vom absorbi doar 2,5 mld. din cele 3,5 propuse). Dar cum totul nu merge bine și ne pregătim să plătim din bani publici peste 100 mil. euro din fondurile europene pentru autostrăzi (bani alocați discreționar, neeconomic și dubios de către Compania Națională de Autostrăzi), probabil că la finalul anului vom absorbi cel mult 1,5 mld. euro. Mai puțin de jumătate din ceea ce ne‑am propus.
„Cursul de schimb și‑a făcut datoria în mare parte până acum“, a mai zis Isărescu. Păi ce vă spuneam eu în articolul precedent, că BNR‑ului îi convine deprecierea leului?
Îi convine, în ciuda faptului că preferă să lase să se înțeleagă că deprecierea este dictată de criza politică (care în fapt este doar un pretext pentru reașezarea la nivelul unei economii nerestructurate, de care s‑a tras prea mult chiar și pe criză). În ciuda faptului că după ce BEC a anunțat rezultatele parțiale ale referendumului s‑au marcat niște profituri (cei care au cumpărat euro pentru 4,4 lei în mai‑iunie au vândut la 4,63, obţinând randamente anualizate de peste 20%) și au fost unii care le‑au pus pe seama faptului că, nu‑i așa, Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni. Și în ciuda faptului că BNR are arme tot mai puține și mai ineficiente (pe termen mediu) pentru a face ceea ce a făcut din 2009 și până în 2012: să cauționeze o politică guvernamentală ineficientă. Cum așa? Păi cine refuza Ministerului de Finanțe testul pieței, finanțându‑l „pe sub mână“ (dând bani și profit băncilor comerciale pentru finanțări cu dedicație ale Finanțelor)? BNR a obișnuit o trezorerie puturoasă și ineficientă, și acum plătește o parte din factură.
Din aprilie până în iulie vom vedea o scădere a rezervelor valutare cu circa 2,2 mld. euro. Când în patru luni pierzi 7–8% din rezervă, nu e un argument prea tare că lucrurile merg prea bine (și asta fără intervenții puternice).
Prin urmare, tot ceea ce vedem acum este doar o descleștare a unei situații de aparentă stabilitate (în care cursul a fost proptit, în care economia nu s‑a restructurat, în care Ministerul de Finanțe s‑a împrumutat aiurea). Este suma factorilor care arată că România a ratat, inclusiv în criză, așa cum a ratat și în boom, să pună economia pe drumul cel bun. Desigur, în afară de mine și de dumneavoastră, nimeni nu spune asta. Pentru că, nu‑i așa, criza politică afectează leul, și „ne‑ar ajuta foarte mult o detensionare a situației politice interne“...
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
