După ce a câștigat însă cel de‑al doilea mandat, o surpriză cred, chiar și pentru domnia sa, ne așteptam, mulți dintre noi, că vom avea în sfârșit și un alt tip de președinte de țară. Unul mai cu ștaif, mai cu prestanță, mai ca Mitterrand sau mai ca Bush tatăl, pe care haina de președinte să vină ca turnată. Dar dl Băsescu a continuat să fie mai latin, mai vulcanic, inclusiv în public, mereu pus pe harță, mereu dispus să „se ia în gură" cu oricine, fie el jurnalist, om de litere, lider de partid de opoziție, deși teoretic un președinte de republică nu ar trebui să fie în opoziție cu nici un partid parlamentar.

 

Domnia sa și‑a permis, într‑un mod cu totul neuzual, fără tact, cu totul arbitrar, să intervină în modul de alegere a conducerii principalului partid de guvernământ. Înainte de acest gest politic nepermis, a săvârșit un altul, care a rupt iremediabil relațiile de încredere și chiar simpatie care‑l mai legau de un număr important de cetățeni români. E vorba de fatidica zi de 6 mai 2010, când singur, neînconjurat de nimeni, a anunțat, ca pe un act de voință al „șefului de stat" (așa a fost perceput), tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, a pensiilor cu 15% ș.a.m.d. Dacă tot voia domnia sa să anunțe ceea ce nu intra în competențele președintelui, atunci de ce nu a făcut și efortul de a convinge alți piloni ai statului să‑i stea de‑a dreapta și de‑a stânga? Pe guvernatorul Băncii Naționale, pe primul‑ministru, pe președintele Academiei de Științe a României, principalii lideri politici, pentru a arăta că fără adoptarea acestor măsuri nu se poate. Sentimentul creat era că dl Traian Băsescu nu doar se solidarizează cu guvernul, ci că vrea și să‑l conducă efectiv.

 

În sfârșit, până la urmă România a trecut (sprijinită și de acordul cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană) cât de cât criza. Sau, mă rog, plutește pe valul crizei. Nu s‑a scufundat. Ba, până mai ieri‑alaltăieri, la nivel macro (nu la nivelul buzunarelor majorității românilor), parcă ne‑am descurcat mai bine decât alții. Un lucru este cert: pentru foarte mulți cetățeni români din țară, „Băsescu" a rămas întruchiparea celui mai mare rău posibil, cauza ultimă a tuturor relelor, mari și mici, care ni se întâmplă. Adversarii politici, având la dispoziție din abundență posturi de radio, ziare și mai ales televiziuni, au convins o mare parte a populației de ideea falsă că, dacă Băsescu va fi îndepărtat de la Cotroceni, vom fi scăpat de toate necazurile posibile. Eroare! Nu doar Traian Băsescu trebuie schimbat (și asta doar prin mijloace strict constituționale și la vremea cuvenită), ci întregul sistem creat în 22 de ani.


Votul masiv anti‑Băsescu la referendumul din 29 iulie exprimă sugestiv sentimentul mai sus descris al populației. Politic și moral, tabăra anti‑Băsescu are dreptate. Dar legal, statistic și birocratic, nu. Pentru că referendumul a fost invalidat de către Curtea Constituțională și, ca atare, președintele ales în 2009 s‑a întors la Cotroceni. Deocamdată nu avem nici o declarație politică și nici o implicare în derularea vreunui act politic oficial. Doar câte un consilier de‑al său, mai ciudat, sau câte o fostă (?) favorită din PDL mai agită (prin articole sau postări pe blog) steagul revanșei și al continuării „războiului politic". Sunt, însă, voci răzlețe, neoficiale și fără influență. Foarte ferm, Vasile Blaga, președintele PDL, declara că orice membru de partid, cu funcții sau fără, e liber să se exprime, dar în numele partidului, ofi­cial, vorbește doar un singur om, președintele partidului însuși.
Mi‑ar fi plăcut să aud astfel de decla­rații catego­rice și din partea liderilor USL. Chit că e vorba de invențiile juridico‑politice ale lui Dan Șova sau de inițiativele și opiniile dlor Ioan Ghișe, Relu Fenechiu ori Mihai Voicu. Dacă l‑aș mai fi auzit și pe Daniel Constantin spunând că, în numele PC, ca parte a USL, oficial vorbește numai domnia sa, și nu Dan Voiculescu, atunci chiar că puteam exclama: „În sfârșit, ne‑a venit mintea la cap! E și la noi ca afară!" Apropo, mai „vrem o țară ca afară!"?

 

Înțeleg perfect do­rința partidelor componente USL de a capitaliza, în perspectiva alegerilor parlamentare din 9 decembrie a.c., milioanele de voturi anti‑Băsescu de la referendum. Ele au și o componentă anti‑PDL, dar nu sunt, în nici un caz, în întregime pro‑USL sau pro‑Antonescu&Ponta. Se poate spune că parlamentarele se vor câștiga cu o parte din cele peste șapte milioane de voturi anti‑Băsescu. Bătălia pentru ele este totuși logică și justificată. Asupra mijloacelor folosite, însă, am mari îndoieli. Nu cred că este normal să întreții speranța unui iminent alt referendum „posibil și legal". O încercare de forțare a unei noi demiteri a președintelui în actuala conjunctură internă și, mai ales, internațională ar fi o nesăbuință, o uluitoare eroare. Așa privite lucrurile, încercările unor lideri ai USL par, mai degrabă, un joc de fotbal de maidan, fără delimitarea terenului, fără a ști unde sunt porțile, fără reguli și fără măcar a ști clar cine îți sunt coechipierii și cine adversarii.

 

S‑a umplut țara de politologi, de spe­cialiști în teoria sistemelor politice, sistemelor electorale, în arta politicii și în arta guvernării. Dacă‑i numeri la posturile TV, seară de seară, sunt peste 21 de milioane. Aruncă unul formula: Traian Băsescu va trebui să coabiteze nu cu USL, ci cu cei peste șapte milioane de români care „l‑au demis", și toți liderii politici, de la parlamentari la miniștri, înghit formula asta ca pelicanul, pe nemestecate, și ne‑o regurgitează pe micile ecrane. Păi, coabitarea asta misterioasă nu e veche, domnilor, nu e de la Aristotel și nici de la Platon. Ea nu are nici patru decenii de existență și înseamnă colaborarea în interes național între un președinte de țară de o culoare politică și un guvern și o majoritate parlamentară de altă culoare politică. Punct! Nimic mai mult!

 

Cred că ar merita studiate o serie de luări de poziții, din partea unor oameni instruiți, cu facultatea terminată, îndeobște, la vreme, de profesii și ocupații diferite – de la avocați la profesori universitari, de la parlamentari la miniștri și de la lideri politici la militanți ai societății civile. Nu sunt doar manifestări accidentale și ele se propagă în jos în rândul oamenilor obișnuiți. Este vorba de un fel de antieuropenism și antioccidentalism, asociat cu vechea formulă „noi nu primim lecții de la nimeni", „suntem o țară suverană și nu permitem nimănui să se amestece în treburile noastre interne". Formula unui vicepreședinte al Camerei Deputaților, jurist, de altfel, care se întreba „Cine mai este și Bruxelles‑ul acesta?", precum și aceea a unui avocat stilat și apreciat, după care viitorul României este stabilit „de diktatul de la Bruxelles", spun multe.


Ca și atacurile furibunde ale unor politicieni de prim rang la adresa Angelei Merkel, a Vivianei Reding, a lui Barroso sau Phil Gordon și explicit a Departamentului de stat al SUA.
Am senzația unui vis urât din care cineva ar trebui să ne trezească. Asta, până mai e timp!

 

Analistul politic Iosif Boda este sociolog, diplomat și jurnalist român, licențiat în filosofie, specialitatea logică.