Primii doi

Pe 6 noiembrie, Barack Obama posta pe Facebook o fotografie care avea să intre în istorie ca, de altfel, și ziua în care se petrecea acest moment. Imaginea nu este neapărat una foarte spectaculoasă: îl reprezintă pe Obama îm­bră­țișân­du‑și soția, Michelle. Contextul, însă – Obama tocmai câștigase al doilea mandat la Casa Albă –, și explicația foto, „încă patru ani“, au dat imaginii o aură specială. Aceasta a primit 3,5 milioane de like‑uri, transformând‑o în cea mai „plăcută“ fotografie din istoria Facebook.
Nouă zile mai târziu, în Marea Sală a Poporului din Beijing, un personaj cvasinecunoscut până acum (deși vice­pre­șe­dintele Chinei), Xi Jinping, era prezentat drept noul secretar general al Partidului Comunist Chinez. Bărbatul îmbrăcat în costum negru, care urca agale pe scena cu mochetă roșie unde se desfășuraseră lucrările congresului de partid, devenea astfel al doilea cel mai puternic om de pe planetă.

Întâmplarea a făcut că, la început de noiembrie, aproape simultan, primele două puteri mondiale – SUA și China – și‑au decis soarta pentru următorii patru, respectiv zece ani. În Statele Unite, pe 6 noiembrie au avut loc alegeri prezidențiale și parlamentare, iar, în China, între 8 și 14 noiembrie, a avut loc cel de‑al 18-lea congres al Partidului Comunist. În vreme ce Barack Obama a rămas președintele Statelor Unite, China are nu nou secretar general al partidului, în persoana lui Xi Jinping. Totodată, Xi urmează ca, din martie 2013, după Congresul Național al Poporului, să devină și președintele republicii.
Acum, când reflectoarele care au luminat cele două mari spectacole s‑au stins, Obama și Xi își șterg de pe față zâmbetul electoral (cuvântul este relativ valabil și în cazul liderului chinez) și se întorc la problemele de zi cu zi. Vorbim de probleme care, date fiind dimensiunea și am­bi­țiile celor două țări, se rezolvă greu și pe termen lung. Să le analizăm pe rând.

OBAMA DE PE STÂNCĂ. Barack Obama numără, stresat, zilele care au mai rămas din 2012. Dacă nu va ajunge la o înțelegere privind bugetul cu republicanii, adversarii săi politici din Congres, America s‑ar putea prăbuși în prăpastie. Și cu ea, lumea toată. Pe 1 ianuarie 2013, urmează să intre în vigoare un act normativ (Legea Controlului Bugetar, discutată încă din 2011) care ar putea genera o scădere a PIB‑ului american cu cinci procente. Asta în condițiile în care SUA se pot mândri cu o creștere economică de doar 2% pe an. Cu alte cuvinte, s‑ar întoarce în recesiune.
„Stânca fiscală“ (fiscal cliff – eng.) este denumirea plastică pe care presa americană a dat‑o acestei probleme bugetare. Partea bună a lucrurilor este că perspectiva este atât de neliniștitoare, încât nu se poate ca Obama și republicanii să nu ajungă la un consens. Reintrarea Americii în recesiune ar fi o catastrofă pentru economia globală.
Cum au ajuns Statele Unite pe vârful acestei stânci periculoase? Istoria începe încă de pe vremea lui George W. Bush, când, pe fondul declanșării crizei financiare, au fost luate o serie de măsuri cu caracter temporar menite să dea o gură de oxigen unei economii gâtuite. Aceste măsuri rezidau în reducerea de taxe (cum ar fi o reducere cu 2% a taxării salariilor muncitorilor) și creșterea plafonului cheltuielilor guvernamentale. Cu alte cuvinte, statul făcea un sacrificiu – încasa mai puțin și cheltuia mai mult – pentru a impulsiona creșterea economică. Costul ascuns al acestor măsuri a fost creșterea deficitului bugetar și, implicit, a datoriei publice. Statele Unite vor avea anul acesta un deficit bugetar de 7% din PIB (comparația poate părea exagerată – România are un deficit programat de 2,2%). Totodată, nivelul datoriei publice este de peste 100% din PIB – cel mai mare din ultimele șapte decenii.
De fapt, creșterea deficitului și a datoriei publice a urcat America pe stâncă. Prin Legea Controlului Bugetar (care a prelungit o parte din măsurile de relaxare, moștenite de pe vremea lui George W. Bush), începând cu 1 ianuarie 2013, taxele ar trebui să crească, iar cheltuielile bugetare să fie menținute sub un control mai strict. De fapt, aflată aproape de vârful stâncii, administrația de la Washington trăiește o teribilă dilemă: continuarea urcușului este imposibilă, iar coborârea pare să se transforme într‑un picaj dureros.

Până la urmă, în jurul acestei dileme au gravitat programele economice ale celor doi candidați la președinția Statelor Unite: Barack Obama și Mitt Romney. Democratul Obama a găsit soluția printr‑o creștere a taxelor (protejând clasa de mijloc, dar afectându‑i pe cei cu venituri foarte mari) și o creștere a plafonului cheltuielilor guvernamentale. Deci, în viziunea sa, curba reducerii deficitului bugetar ar trebui să fie mai lungă. Prin contrast, republicanul Romney a militat pentru un stat mai mic: taxe reduse pentru toată lumea și, implicit, cheltuieli bugetare mai restrânse.
Evident, știm cu toții, Obama este câștigătorul. Dar asta înseamnă rezolvarea problemei doar pe jumătate, din simplul motiv că noul vechi președinte trebuie să treacă prin Congres pentru a‑și impune punctul de vedere. De fapt, nu va fi o impunere, ci o negociere. În acest moment, Camera Reprezentanților este dominată confortabil de republicani, iar în Senat, democrații lui Obama sunt majoritari la limită: au în plus un singur scaun față de adversarii lor. Analiștii sunt de părere că se va ajunge la un consens – e adevărat, în ultimul moment –, cu concesii de ambele părți. Alternativa, adică prăbușirea în prăpastie a economiei, nu ar aduce nimic bun nimănui.
De altfel, Obama era foarte aproape să încheie o înțelegere pe această temă cu republicanul John Boehner, actualul președinte al Camerei Reprezentanților, încă de anul trecut. Dar acestuia i‑a fost imposibil să își convingă colegii de partid să colaboreze cu Obama, în condițiile în care începea anul electoral. Totuși, până la 1 ianuarie mai este timp.

XI, PE CATALIGE. Un gând care îl poate reconforta pe președintele american este acela că nici Xi Jinping nu o să aibă un trai prea ușor. Dacă Obama se vede cocoțat pe vârful stâncii fiscale, pe Xi ni‑l putem imagina nevoit să meargă pe catalige. China, a doua superputere mondială care își dorește ca în următorul deceniu să surclaseze America, se confruntă cu câteva dezechilibre majore.
După începerea reformelor economice de la sfârșitul anilor ’70, nivelul de trai a crescut considerabil în China, cu mențiunea că veniturile orășenilor s‑au mărit într‑un ritm mult mai rapid decât cele ale țăranilor. Academia Chineză de Științe Sociale arată că diferența dintre veniturile locuitorilor de la oraș și cele ale țăranilor a crescut cu 68% din 1985 până în prezent. Iar aceste discrepanțe pot declanșa oricând revolte sociale, lucru care îi îngrijorează pe guvernanții de la Beijing. Deja, în China au loc aproximativ 500 de manifestații pe zi.
Creșterea nivelului de trai a adus cu sine și crearea unei noi elite (oameni mai educați și mai bogați) care are pretenții mai mari de la noua conducere. Acesta este unul dintre motivele pentru care analiștii politici se așteaptă ca Xi Jinping să aibă o viziune mai modernă.

Dezechilibrul demografic este însă poate cel mai îngrijorător. Rata natali­tății din China este una dintre cele mai mici din lume din cauza politicii care restricționează familiile de la oraș să aibă un singur copil. Ușor de înțeles că îmbătrânirea populației pune în pericol sistemele de pensii și sănătate. Mai mult decât atât, politica unui singur copil a generat și o altă aberație. O parte dintre părinții care află, înainte de naștere, că urmează să aibă o fată apelează la avort. De aici o discrepanță din ce în ce mai mare între băieți și fete. Potrivit BBC, în China se nasc 120 de băieți la 100 de fete. Iar până în 2020 vor exista 24 de milioane de bărbați fără șansa de a‑și găsi o parteneră. Teama de o explozie a populației face ca această lege impopulară să rămână în vigoare.
Corupția este o altă problemă gravă. Imediat după anunțul numirii sale ca nou șef al partidului, Xi a ținut un discurs difuzat de televiziunea de stat chineză în care nu s‑a ferit să atingă acest punct sensibil. „Sunt probleme presante în cadrul partidului care se cer rezolvate, în special corupția. Trebuie să facem toate eforturile pentru a rezolva aceste probleme. Întregul partid trebuie să fie în alertă maximă“, a declarat Xi. Cert este că statul ar trebui să reformeze monopolurile de stat, să încurajeze mai mult consumul intern și să creeze un sistem bancar de încredere. Companiile de stat reprezintă jumătate din economia chineză, însă atrag 70% din creditele acordate în întregul sistem bancar. Credite atrase la dobânzi preferențiale. E greu de crezut că statul va renunța prea ușor la holdingurile pe care le controlează pentru că acestea sunt probabil cea mai bună pârghie să revină la creșterea economică din anii trecuți. Și cum ar putea Xi Jinping să depășească America fără controlul acestor companii?
TENSIUNI. Liderul de la Beijing și cel american nu își sunt total străini unul celuilalt. Chiar la începutul anului, cei doi s‑au întâlnit la Casa Albă. Xi, în calitate de vicepreședinte al Chinei, s‑a întâlnit în februarie cu Barack Obama și cu vicepreședintele american Joe Biden. Discuțiile nu s‑au purtat pe cel mai amiabil ton posibil.

Dezechilibrul comercial (în defavoarea Statelor Unite) dintre cele două țări, supraevaluarea yuanlui, libertatea de expresie în China sau ascensiunea militară a statului asiatic au fost câteva din punctele sensibile care s‑au discutat atunci. De altfel, modul în care se raportează America la China a fost una dintre temele principale ale campaniei electorale pentru președinție. Republicanii i‑au reproșat că nu este suficient de ferm când vine vorba de ascensiunea militară și economică a Chinei. Din acest punct de vedere, probabil că liderii de la Beijing au răsuflat ușurați când l‑au văzut pe Obama reales pentru un al doilea mandat.
Până să armonizeze relația dintre cele două state, adevărul e că atât Obama, cât și Xi trebuie să meargă pe sârmă, fiecare la el acasă. Iar chinezii sunt oarecum mai antrenați la asta. Doar au cei mai buni acrobați din lume.