Restructurarea, ca metodă de prevenţie a stopului cardiac în întreprinderi

Restructurarea nu se face doar când o companie este constrânsă legal sau financiar. Dacă ajunge în faza aceasta, restructurarea companiei se va realiza oricum, dar cu nişte costuri mai mari decât dacă s-ar fi făcut preventiv. Restructurarea corporativă este procesul prin care o companie se adaptează în funcţie de cerinţele pieţei în care operează şi poate fi abordată din perspectiva financiară a clientelei sau a dezvoltării interne. În niciun caz, restructurarea nu se defineşte exclusiv prin concedieri, reducerea cheltuielilor ori reorganizare. Economia poate să meargă bine, dar aceasta nu înseamnă că o piaţă sau un segment de piaţă nu poate intra în contracţie.

De exemplu, piaţa aviaţiei civile intră destul de des în criză şi, de aceea, în ultimii 30 de ani au apărut multe falimente, fuziuni şi repoziţionări ale companiilor de transport aerian. Această evoluţie a influenţat şi piaţa construcţiilor de avioane, care a cunoscut un grad ridicat de concentrare a capitalului, încă din anii ’60. La fel se întâmplă de 15 ani pe piaţa automobilelor, unde s-au realizat multe fuziuni.

Există, de asemenea, şi un alt tip de restructurare, care intervine în funcţie de etapele ciclului de viaţă al unei companii. Cu fiecare trecere dintr-o etapă într-alta a ciclului de viaţă al unei companii, se produce o criză organizaţională şi, ca atare, restructurarea este inevitabilă. Evident, o asemenea restructurare nu seamănă cu aceea precedentă şi nici cu cele care sunt determinate de evoluţia unui segment de piaţă.

O companie trece prin cinci etape într-un ciclu de viaţă, conform modelului Greiner. Primele două, adică faza de supravieţuire şi creativitate, precum şi faza de dezvoltare prin conducere sunt cele mai grele. Multe companii din România nu trec de primele două faze, întrucât managerii nu aşteaptă parcurgerea naturală a acestora, trecând direct la expansiune şi angajându-se în investiţii. Sunt companii care, în ultimii trei ani, au luat credite pe termen scurt sau mediu, pentru a realiza o investiţie ce aduce profit pe termen lung. Ajunse în anul curent pe un cash flow negativ, aceste companii se află în incapacitate de plată ori în situaţia în care băncile le refuză eliberarea altor tranşe de credit, dacă au avut cumva o linie de finanţare pe termen mediu, încheiată înaintea declanşării crizei. Alte companii eşuează, deoarece managerii nu au înlăturat deficienţele de management financiar ori din politica de vânzări sau de marketing, deşi profiturile erau constant mici, chiar şi în vremuri bune. Acum, criza economică ampli­fică aceste deficienţe, dar nu aceasta este sursa problemelor.

În relaţiile cu diferiţi manageri, eu mă lovesc des de dificultatea de a-i face să înţeleagă ce am explicat pe scurt în acest articol şi ce înseamnă să întârzii o restructurare sau să o faci pe jumătate. O parte dintre manageri însă privesc greu o realitate, întrucât ar trebui să accepte că tot ceea ce ei au construit cu efort are puncte slabe. Poate e firesc să vadă lucrurile aşa, deşi nu întotdeauna ei sunt de vină, însă, în subconştient, se cred vizaţi de erori.

De asemenea, percepţia multor manageri asupra restructurării unei companii se reduce la ceea ce au făcut guvernele României în anii ’90, ca şi cum această fază a trecut în viaţa economică şi avem altceva de făcut. Sper că am reuşit să demonstrez că lucrurile nu stau chiar aşa.