Principalul factor care a afectat mediul de afaceri este scăderea cererii de produse, bunuri și servicii în aproape toate sectoarele de activitate (cel mai puțin afectate sunt afacerile de nișă și cele dezvoltate cu fonduri europene). Această realitate trebuie însă văzută ca parte dintr‑un ansamblu complex și independent de factori: disponibilitatea creditului, volatilitatea cursului de schimb, apariția arieratelor și problemelor de lichidități, la care se adaugă șomajul și diminuarea veniturilor.
Volumul creditelor pe termen lung a înregistrat la rândul său o scădere, companiile preferând creditul pe termen scurt în detrimentul investițiilor pe termen lung. Așteptările privind situația economică, riscul asociat industriei în care activează (principalele sectoare vizate fiind tranzacțiile imobiliare, construcțiile și serviciile), lipsa colateralelor, imposibilitatea elaborării unor planuri de afaceri și prognoze financiare pe termen mediu și lung conducând la acest comportament.
Procesul de restructurare a creditelor devine așadar important. De viteza și corectitudinea implementării măsurilor de restructurare a creditelor‑problemă depinde semnificativ performanța financiară viitoare a activelor bancare.
Majoritatea băncilor din România dispun de norme interne de restructurare a creditelor flexibile și permisive, pentru a reda încredere și a alimenta clientela cu „combustibilul“ necesar continuării activității economice. Și este normal să existe acest comportament al băncilor, fiind nedrept ca o bancă să nu salveze un client aflat în dificultate din cauza îngustării pieței de desfacere ori dispariției în totalitate a acesteia, pe considerentul „Îți dau umbrela când e soare și ți‑o iau când plouă“.
Restructurarea creditelor restante este procesul care permite împrumutaților care întâmpină probleme să modifice de comun acord cu banca creditoare caracteristicile creditului: dobânzi, comisioane, durata, scadența, perioada de grație. Prin procesul de restructurare a creditului, o bancă își asumă un nou risc, așa că acest proces nu trebuie înțeles ca o măsură de amânare a unei stări de insolvență inevitabilă, ci presupune evaluarea comportamentului și a activității clientului până la momentul în care solicită restructurarea creditului, dar și capacitatea de plată de care dispune (analiza contractelor în derulare, raportarea fluxului de numerar la evoluția pieței și domeniul de activitate), analiza economico‑financiară a acestuia, precum și capacitatea afacerii de a genera surse de rambursare viitoare.
Pentru a fi eligibili pentru restructurare, împrumutații trebuie să demonstreze că situația financiară li s‑a modificat, în sensul reducerii veniturilor certe și cu caracter de permanență, din motive ce nu le pot fi imputabile. În plus, trebuie să existe o colaborare transparentă și de bună‑credință între bancă și client.
Planul de restructurare agreat cu împrumutatul trebuie să fie fundamentat pe urmatoarele elemente: reducerea costurilor, modificarea modelului de business, reducerea/creșterea capacității de producție, reorganziarea rețelei de desfacere, maximizarea vânzărilor, diversificarea activităților sau concentrarea pe activitățile cu profit ridicat, implicarea asociaților/acționarilor, un management al afacerii mai performant etc.
Restructurarea unui credit‑problemă este așadar o variantă demnă de luat în seamă, dacă nu o alternativă în cele mai multe cazuri, pentru a evita executarea silită a garanțiilor ori intrarea în faliment. Restructurarea extrajudiciară a creditelor este acceptată de banci și prin prisma evoluției pieței imobiliare, întrucât prețurile imobilelor s‑au redus simțitor, iar garanțiile nu pot fi valorificate la un preț care să asigure recuperarea într‑o proporție acoperitoare a creanțelor băncilor.
Statistic, rata de recuperare medie a creanțelor bancare în proceduri judiciare nu depășește 40%, iar durata medie de derulare a procedurilor judiciare (insolvența) este de cinci ani. Mai puțin de 3% din cele peste 35.000 de companii în insolvență aflate în reorganziare judiciară au șanse efective de redresare și continuare a activității, astfel că restructurarea extrajudiciară a unui credit‑problemă este de preferat recuperării creanței bancare prin proceduri judiciare. Acestor neajunsuri se adaugă și abuzurile unor practicieni în insolvență și executori judecătorești în aplicarea legislației în materie, lipsa unor prevederi legale clare și exercitarea unui control judiciar asupra activității acestor categorii de profesioniști.
Mirela Iovu este vicepreședinte al CEC Bank SA și vicepreședinte al Asociației Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar Bancar.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
