Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat în cazuri mai grave. Pot susţine însă că “ocaziile” de care am avut parte mi-au dat posibilitatea să văd mai bine ce se întâmplă în interiorul poliţiei. Şi am ajuns la concluzia că poliţiştii parcă au nevoie de ajutor mai mult decât mine. Nu plec cu idei preconcepute, de genul “poliţiştii sunt iremediabil proşti” sau inculţi. Proştii sunt peste tot în aceeaşi proporţie, aşa încât problemele poliţiei române nu ţin de asta, ci de management, de instruire şi proceduri de lucru.

De asemenea, am văzut că există o ruptură între poliţistul de secţie şi conducerea poliţiei române, care nu cunoaşte realitatea infracţională decât din statistici şi din câteva dosare mari. Nimeni nu evaluează poliţiştii de secţie, să vadă ce probleme au şi ce se întâmplă la primul nivel în care aceştia acţionează. Am stat de vorbă cu mulţi poliţişti care fac teren şi, coroborând informaţiile de la aceştia cu acelea colectate direct de mine, am constatat că situaţia este mai gravă decât se relatează pe unele canale tv, întrucât acestea se concentrează pe fapte, nu pe aspecte instituţionale. Îmi permit să enumăr doar câteva.

În cercetarea penală nu există proceduri de lucru adecvate; sau pur şi simplu nu există. Acestea nu trebuie confundate cu prevederile Codului de procedură penală, deşi uneori se suprapun, ceea ce este greşit. Procedurile de lucru trebuie să fie activităţi standard în derularea cercetării penale sau contravenţionale. Singura procedură eficientă se pare că există în cazul dispariţiilor de minori. În rest, sunt proceduri orientative realizate de IGP şi inspirate, se pare, de la poliţia italiană sau spaniolă, fără nicio evaluare prealabilă, ori sunt proceduri mai vechi, de pe vremea miliţiei. De aceea, cercetarea penală depinde de priceperea fiecărui poliţist. De asemenea, ca urmare a prevederilor din codul de procedură penală, se aplică încă reguli aberante. În cazul contravenţiilor nu există niciun fel de proceduri de lucru, deşi uneori este nevoie de realizarea unei cercetări analoage celei care se realizează în cazul infracţiunilor. M-am lovit direct de asta la Biroul de accidente uşoare, Sector 2, unde - efectiv - poliţistul din faţa mea parcă era de la şcoala ajutătoare. Nu înţelegea nimic din ce îi sugeram cu privire la identificarea autorului contravenţiei, deşi avea în dosar maşina autorului, cu marcă, tip, culoare şi număr de înmatriculare.

În privinţa menţinerii ordinii publice, am observat că echipajele de poliţie patrulează cu maşina pe un număr de străzi prestabilite. Pot fi 5-10 sau 20 de străzi. Nu contează. Dacă unui echipaj de poliţie i se solicită de către victima unei infracţiuni, la un interval scurt după săvârşirea acesteia, să se deplaseze într-o anumită zonă, unde se presupune că s-au refugiat autorii infracţiunii sesizate sau că există indicii în acest sens, poliţiştii nu se vor deplasa în acea zonă dacă nu se află în perimetrul lor de patrulare. La apelul 112, patrula de poliţie care vine la faţa locului anunţă secţia de poliţie cea mai apropiată, dar nu face cercetarea, pe motiv că persoana vătămată trebuie să depună o plângere scrisă la secţie. Astfel, gradul de operativitate este redus, cel puţin în cazul infracţiunilor în care este nevoie de plângerea prealabilă a celui vătămat. Acest consum iraţional de timp conduce la pierderea de probe care, în anumite cazuri, pot fi esenţiale cercetării penale.

Poliţiştii tolerează încălcarea legislaţiei, chiar sub nasul lor. Nerespectarea Codului rutier este deja un exemplu banal. Nu mai vorbesc despre faptul că mai toţi poliţiştii trec cu vederea găştile de romi care au pus stăpânire pe parcările din Bucureşti, precum şi cerşetoria din autobuze, tramvaie sau din intersecţii. Totodată, nu am văzut până acum o cercetare combinată între poliţie, garda financiară şi ANAF în privinţa şmecherilor şi pipiţelor cu BMW-uri şi maşini de teren care îşi petrec toată ziua prin cafenele şi mall-uri, fără să-i întrebe nimeni cum îşi câştigă existenţa legal, ce venituri au sau pe seama cui.

În activitatea de prevenţie, poliţia nu colaborează cu asociaţiile de proprietari şi nu organizează patrule de voluntari. În fine, secţiile de poliţie nu au voie să se ocupe de traficanţii de droguri, pentru că activitatea asta s-a centralizat într-o direcţie. Pe fond, este o prostie, întrucât s-a restrâns resursa umană care culege informaţii şi acţionează în acelaşi timp pe teren. În aceste condiţii, evident că nu are rost să mă mai gândesc de ce nu se rezolvă jafurile din case sau din bănci. Şi atunci ce facem? Punem mâna pe arme? Înfiinţăm poliţii private? Am să revin asupra acestui aspect.

> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Pri­vatizării (1997-1998).