Să încep cu premisele. Toate impozitele sunt rele, dar majoritatea politicienilor şi a economiştilor din lume explică necesitatea aplicării lor din nevoia de a finanţa serviciile publice şi investiţiile de capital (infrastructura publică), ori pentru echitate socială. Aceste motivaţii sunt puţin valabile în ţările subdezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare, fiind mai aproape de realitate în statele industrializate. În România, impozitele nu contribuie la funcţionarea eficientă a serviciilor publice şi nici la dezvoltarea infrastructurii sau la echitate socială. În România, impozitele alimentează mai cu seamă rentele clientelei politice, fapt ce distorsionează funcţia de distribuţie a resurselor.
Am să încep cu “cota unică”. Acest sistem de impunere se bazează pe principiul neutralităţii, ceea ce este democratic şi liberal, deopotrivă, pentru că nu avantajează o anumită activitate economică în detrimentul alteia şi nici o persoană faţă de alta, după statutul lor social. De asemenea, sistemul cotei unice elimină penalitatea asupra câştigurilor suplimentare şi productivităţii, stimulându-le. Adversarii cotei unice din România susţin că aceasta a dus la creşterea artificială a consumului din ultimii ani, precum şi la creşterea inechităţii sociale. Bazaconia asta este invocată nu numai de politicienii de stânga, ci şi de unii analişti economici de factură neo-keynesistă, precum şi de Fondul Monetar Internaţional. Cu siguranţă, creşterea consumului privat, inclusiv cel al populaţiei, nu poate avea o singură cauză. Eroarea grosolană de interpretare a adversarilor cotei unice constă în faptul că aceştia nu fac diferenţa între sistemul unic de impozitare şi nivelul de impunere. Una este cota unică, respectiv forma impozitului direct, şi altceva este nivelul de impunere de 16%, adică valoarea prelevată din venit. Nu se asimilează una cu alta. Nivelul de impunere a cotei unice putea fi de 20%, de 25% sau de 37% - cum este în Islanda -, iar în aceste condiţii, fireşte că în economie consumul privat ar fi fost altul, dacă privim unilateral lucrurile, doar prin prisma fiscalităţii.
Impozitul progresiv are o lungă carieră. A apărut pentru prima oară în Manifestul Partidului Comunist din 1848 (punctul 10, paragraful 2), ca una dintre măsurile de tranziţie la comunism. Surprinzător, a început să se aplice chiar în SUA, în a doua jumătate a sec. XIX, ulterior răspândindu-se în statele vest-europene.
Impozitul progresiv, care cuprinde mai multe niveluri de impunere cu rate marginale, porneşte de la premisa conform căreia cererea agregată poate fi stimulată prin reducerea presiunii fiscale asupra veniturilor mici, corelativ cu creşterea poverii fiscale asupra veniturilor mari. Ideea de echitate şi de utilitate marginală constituie bazele teoretice ale acestui tip de impozit. În realitate, impozitul progresiv nu avantajează pe nimeni. Acest impozit penalizează munca, productivitatea şi investiţiile, afectând mai cu seamă clasa mijlocie, nu neapărat pe cei cu venituri mari. Adică, baza pe care se susţine o societate democratică. Cu cât o persoană munceşte mai mult, cu atât plăteşte statului mai mult, fără să aibă o compensaţie pentru această pierdere în servicii publice. În acelaşi timp, cei săraci nu vor avea neapărat un surplus de venit dacă li se aplică rate marginale reduse. De principiu, aceştia beneficiază de transferuri sociale, adică de un “venit în restituire”, prin realocarea veniturilor prelevate de la cei din clasa mijlocie şi de la cei mai bogaţi. Cei săraci, pentru că tot sunt necalificaţi, nu sunt stimulaţi să muncească pentru a obţine un venit suplimentar, pentru că primesc ajutoare din banii altora, ceea ce este nu numai discriminare, ci furt la drumul mare. Numai cei cu handicap fizic trebuie ajutaţi, caz în care nu este nevoie de impozit progresiv.
Pe lângă efectele negative asupra muncii, productivităţii şi investiţiilor, impozitul progresiv invită plătitorii să facă evaziune fiscală şi tot felul de jonglerii în sistemul de deduceri, într-o măsură mai mare decât un impozit neutru. Din aceste cauze, există riscul ca “efectul de transfer” al forţei de muncă în economia informală să crească.
> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998).
