Evenimentele din România, din iunie încoace, s‑au desfăşurat în trei acte: politic/extern, economic şi social. Moştenirea fanariotă şi‑a făcut simţită prezenţa, dovadă sforăriile, limbajul suburban şi atitudinea jignitoare ale combatanţilor faţă de electorat – atât înainte, cât şi după referendum. Politicienii noştri şi‑au pus poalele în cap, iar oficialii europeni au rămas cu ochii holbaţi, nedumeriţi în legătură cu ce se întâmplă, de fapt, în România. Dar să încercăm să citim scandalul cvasigeneral în cheia potrivită.
Cui foloseşte balamucul politic? Aparent nimănui. Dar era evident că Traian Băsescu nu putea avea viaţă liniştită la Palatul Cotroceni cu altcineva la guvernare în afara PDL. Cum nici USL nu putea ”trăi bine“ cu Traian Băsescu preşedinte, oricât de separate sunt treburile Guvernului de cele ale Preşedinţiei. La un simplu exerciţiu de imaginaţie, ne dăm seama rapid că, până la alegerile parlamentare din toamnă, Băsescu ar fi sporit zestrea unei noi construcţii politice (având ca pilon PDL), chiar de la Palatul Cotroceni. Din demascarea – asumată, voit sau nu, prin apelativul ”dottore“ – a plagiatului săvârşit de Victor Ponta s‑a putut vedea limpede cum avea de gând actualul preşedinte suspendat să gestioneze relaţia cu adversarii (a se citi duşmanii) săi politici. Recentul ”Nu e bine, domnul «chiestor»!“, repetat în stil Marlon Brando, vine parcă să confirme strategia de luptă a preşedintelui Băsescu. De cealaltă parte, liderii USL au arătat, prin graba suspectă de a‑l suspenda, că i‑au luat frica lui Traian Băsescu. Ca în repriza a treia a meciului dintre Froch şi Bute, atunci când boxerul român a primit o lovitură care i‑a înmuiat genunchii. în cazul ”meciului“ Băsescu‑USL, putem vorbi chiar de două lovituri straşnice – plagiatul şi condamnarea cu executare a lui Adrian Năstase.
Mai mult, social‑democraţii şi liberalii s‑au gândit că noua majoritate parlamentară se poate destrăma la fel de uşor cum s‑a (re)constituit. Sunt multe verigi slabe în lanţul noii majorităţi, iar asta o cunoaşte foarte bine rechinul politic Traian Băsescu. Aşa că s‑a pus repede de‑o suspendare, fără a se lua în calcul o chestiune elementară: impactul extern. De ce s‑a speriat Europa? Dincolo de tonul stropşit şi de ultimatumurile venite de la Bruxelles, oficialii europeni – şi aşa stresaţi de butoiul cu pulbere pe care stă continentul – s‑au ghidat după liniile generale ale acţiunii politice a USL. Adică: un preşedinte care a anunţat măsuri de austeritate şi care şi‑a atras antipatia populară, un guvern susţinut de o majoritate parlamentară constituită din oameni care vor să se salveze politic cu orice preţ, paşii premergători ”loviturii‑fulger“, la limita legii – schimbarea preşedinţilor celor două Camere, a Avocatului Poporului, reducerea competenţelor Curţii Constituţionale, aducerea ”mai aproape“ a Monitorului Oficial etc. Toate într‑un timp‑record. în plus, ”lovitura‑fulger“ a fost transformată, cu dibăcie, într‑o ”lovitură de stat“ de către o echipă de propagandă externă redutabilă. Preţul campaniei negative româno‑române n‑a mai contat.
Prin urmare, nuanţele au scăpat, intenţionat sau nu, atenţiei celor de la Bruxelles. Să vedem câteva.
Unu: impopularitatea lui Traian Băsescu nu a fost cauzată atât de măsurile de austeritate, cât de percepţia de ”jupân“ şi ”naş al tuturor“, pe care nu încetează nici acum să o cultive. Nu uitaţi reacţia publicului, din ianuarie, la forţarea demisiei lui Raed Arafat, prin intervenţia televizată în care preşedintele a rostit celebrul: ”Cine pleacă? Ghici ghicitoarea mea!“
Doi: până una‑alta, potrivit Constituţiei, Parlamentul este ”organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Această instituţie trebuie respectată ca atare, fie şi numai pentru că, acolo unde sunt mai mulţi, riscul derapajelor de la principiile democratice este mai redus decât în cazul concentrării puterii în mâinile unui singur om.
Trei: Prin schimbarea pe criterii şi interese politice a unor înalţi demnitari ai statului român, USL a făcut în câteva zile ceea ce a făcut PDL, pe îndelete, între 2008 şi 2012. Există riscul să cădem în capcana absolvirii de păcate a partidului plămădit de Traian Băsescu, pe motiv că ”şi ceilalţi sunt la fel“.
În esenţă, cam de aceste lucruri n‑au ţinut cont oficialii de la Bruxelles. Aici se adaugă interesele politice ale popularilor europeni, dar şi imaginea extrem de proastă pe care o avem în Franţa şi în Germania. Cine plăteşte? Evident, ”turcul“! Adică omul obişnuit, al cărui fund – vorba guvernatorului BNR, Mugur Isărescu – va fi bătut de gura politicianului. Facturi mai mari, din iarnă, la utilităţi, preţuri crescute la mărfurile din import, rate şi mai piperate la creditele bancare – vor deveni rutină. Colac peste pupăză, dihonia din viaţa politică s‑a mutat în viaţa reală, la colţul străzii. Apelul ”Staţi blânzi, că vă duceţi naibii!“, lansat din cancelariile occidentale, nu va avea acelaşi efect ca muştruluiala aplicată lui Victor Ponta de către Jose Manuel Barroso.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
