Un saudit zguduie din temelii serviciile secrete româneşti

0
Un saudit zguduie din temelii serviciile secrete româneşti

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) va discuta, pe 29 iunie, plângerea depusă contra României de cetăţeanul saudit Abd al Rahim al-Nashiri, cu privire la detenţia sa într-un centru secret condus de CIA pe teritoriul ţării noastre. Al-Nashiri susţine că, pe timpul detenţiei sale în România, ar fi fost supus unor „rele tratamente”, care ar fi încălcat articolele 3 (interzicerea torturii), 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă) şi 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, autorităţile române permiţând ca el să fie torturat, maltratat şi deţinut de agenţii CIA într-o închisoare secretă de pe teritoriul României.

 

Al-Nashiri, Al-Qaeda şi americanii

 

Abd al Rahim al-Nashiri este un cetăţean saudit, principalul suspect al atacului terorist asupra distrugătorului american USS Cole din toamna anului 2000, atunci când, în portul oraşului Aden (Yemen), 17 marinari americani au fost ucişi şi alţi 39 răniţi. În urma incidentului, Al-Qaeda, printr-un ordin emis direct de Bin Laden, îl numeşte pe Al-Nashiri liderul organizaţiei în Yemen, încă un indiciu în plus pentru investigatorii americani, care îl suspectau deja pe saudit că s-ar fi aflat în spatele atacului. Doi ani mai târziu, Al-Nashiri este capturat de serviciile secrete americane în Dubai şi de aici începe aventura sa prin aşa-zisele „închisori secrete” din Polonia şi România. Conform informaţiilor obţinute de anchetatorii CIA, Al-Nashiri şi alţi deţinuţi, unii dintre ei membrii importanţi Al-Qaeda, ar fi fost interogaţi şi torturaţi în locaţii aflate „în afara teritoriului american”, în ţări precum Polonia şi România, fapte negate vehement de oficialii români atunci ca şi acum. În prezent, Al-Nashiri se află închis la Guantanamo, acolo de unde se pare că nu va ieşi prea curând.

 

Banii şi interesul naţional

 

N-am să insist prea mult asupra aspectelor controversate din jurul închisorilor CIA de pe teritoriul României. Despre acest subiect s-a scris la vremea apariţiei raportului SUA cu privire la existenţa acestor facilităţi, dar şi ulterior, când o serie întreagă de oficiali ai organizaţiilor pentru protecţia drepturilor omului au ridicat serioase semne de întrebare leagate de aceste aspecte şi au pus presiune pe organele abilitate să descoasă iţele încurcate ale colaborărilor controversate dintre serviciile americane şi serviciile secrete est-europene.

 

Un singur aspect ar trebui lămurit în ceea ce priveşte aceste închisori de pe teritoriul ţării noastre: motivaţia. De ce ar fi acceptat România prezenţa unor agenţi CIA pe teritoriul său, care ar fi încălcat flagrant absolut toate prevederile cu privire la drepturile omului?

 

Exclus ca serviciile secrete româneşti să nu fi ştiut, aşa cum declara fostul şef SIE, Ioan Talpeş, într-o emisiune la „Adevărul” de anul trecut. Dovezile obţinute de jurnaliştii „Washington Post” arată că membrii serviciilor secrete, în special din Polonia, nu numai că au ştiut, dar au fost şi părtaşi la aceste operaţiuni.

 

Acum, dacă românii susţin că n-au ştiut şi americanii ar fi umblat nestingheriţi prin ţara noastră, aterizând pe aeroporturi militare şi transferând deţinuţi presupuşi membrii ai celei mai temute organizaţii teroriste din lume prin diferite locaţii mai mult sau mai puţin militarizate, spionajul românesc are o problemă cu mult mai mare şi mai gravă decât scandalul închisorilor secrete.

 

Ori acest lucru este exclus din cauza modului în care aceste acţiuni s-au desfăşurat în ţările vecine, dar mai ales din motive ce ţin strict de amploarea şi logistica operaţiunilor respective, care ar fi făcut ca ignoranţa serviciilor să fie aproape imposibilă.

 

Şi atunci de ce au facut-o? Simplu. Banii şi în numele unui interes naţional prost înţeles. Conform anchetei „Washington Post”, colegii polonezi ai „băieţilor cu ochii albaştrii” ar fi primit circa 15 milioane de dolari pentru a pune la dispoziţia CIA-ului un „centru de detenţie”, unde aceştia şi-ar fi desfăşurat nestingheriţi operaţiunile de tortură asupra deţinuţilor suspectaţi de terorism. Prin analogie, putem presupune că acelaşi mod de abordare l-au avut spionii americani şi în România. Dacă banii oferiţi serviciilor secrete româneşti au ajuns în visteria instituţiei sau în buzunarele unor oameni din servicii şi politiceni implicaţi în aceste decizii, asta numai o comisie parlamentară ar putea afla. Cert este că CIA-ul a oferit bani serviciilor secrete din ţările care au participat la programul de detenţie clandestină a presupuşilor membrii Al-Qaeda, iar cum banii sunt „ochiul dracului”, e greu de crezut că serviciile româneşti ar fi refuzat o asemenea ofertă venită tocmai din partea buzunarului generos şi îngăduitor al Unchiului Sam.

 

O a doua motivaţie, cel puţin la fel de importantă ca prima, ţine foarte mult de modul în care România se apropia în aceea perioadă de structurile euro-atlantice. Vorbim de anii 2003-2006, atunci când ţara noastră era în plin proces de aderare la UE şi cel mai nou membru NATO. Probabil că, în efervescenţa cu care eşalonul politico-militar dâmboviţean a dorit să dovedească partenerilor euro-atlantici seriozitatea şi capabilitatea de a gestiona situaţii-limită, respectarea drepturilor omului n-a reprezentat un impediment prea mare în viziunea celor aflaţi la cârma serviciilor. Mai important era să le dovedim „aliaţilor” că suntem în stare şi la nevoie ne deschidem porţille centrelor de detenţie şi ne închidem ochii şi urechile în faţa torturilor repetate la care erau supuşi suspecţii de terorism (metode care, aşa cum au recunoscut şi cei care s-au ocupat de program, nu s-au concretizat în nicio informaţie valoroasă, ba mai mult, a creat un nou val de terorişti care astăzi ameninţâ securitatea capitalelor europene şi nu numai).

 

CEDO, şansa serviciilor

 

Al-Nashiri nu este la prima tentativă de a da în judecată România. În mai 2012, avocatul acestuia a înaintat o plângere către Procurorul General al României, în care reclamă detenţia secretă din ţara noastră, rele tratamente aplicate clientului său, precum şi procedura de extrădare. Procurorii militari i-au auditat, printre alţii, pe fostul şef al SIE, generalul Ioan Talpeş, dar şi pe fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, însă, până astăzi, dosarul se află „în curs de instrumentare”. Mai mult, o comisie parlamentară a cercetat în două rânduri situaţia închisorilor CIA de pe teritoriul României. Comisia, în frunte cu europarlamentarul Norica Nicolai, a concluzionat că „nu au existat documente care să susţină acest fapt, deşi au fost audiaţi toţi şefii serviciilor secrete”. Toate aceastea în timp ce sauditul câştiga procesul la CEDO cu Polonia, iar şefii serviciilor şi politicieni de prim rang polonezi erau investigaţi pentru colaborarea mai mult decât controversată cu CIA-ul.

 

Cum să nu crezi că membrii comisiei senatoriale sau procurorii militari nu au îngropat intenţionat ancheta în negura şi misterul cu care serviciile se înconjoară de la prăbuşirea comunismului încoace? Ce şanse ar fi avut o comisie formată din oameni proveniţi din servicii sau cu legături puternice în structurile de informaţii să -şi ancheteze foştii colegi sau un fost preşedinte de ţară care refuză cu încăpăţânare să-şi recunoacă rolul în istoria violentă a începutului de tranziţie postdecembrist?

 

De fapt, situaţia serviciilor în acest moment e comparabilă cu situaţia din Justiţie de acum zece ani, când PNA-ul îşi făcea treaba doar pe jumătate, tributar încâ intereselor politicienilor vremii. Reforma care a zguduit din temelii sistemul juridic din România n-a fost atât de dureroasă sau periculoasă pentru „interesul naţional”. Din contră, atunci ca şi acum, instituţiile vitale ale statului au mare nevoie de transparenţă şi control civil real asupra activităţilor legate de respectarea drepturilor omului şi libertăţilor civile.

 

Aici este miza reală a procesului intentat de saudit României la CEDO. Dacă Al-Nashiri câştigă- şi la cum s-a desfăşurat procesul cu Polonia are toate şansele- România va fi nevoită să recunoască, pentru prima dată de la izbucnirea scandalului, existenţa închisorilor CIA pe teritoriul său. Spre deosebire de Polonia, la noi, şefii servicilor şi politicienii de atunci, în cea mai mare parte, sunt fie retraşi la pensie, fie deja anchetaţi pentru dosare grele de corupţie.

 

Nu cred că va fi cazul unor demisii răsunătoare sau riscuri de securitate majore. Sigur, cei responsabili de încălcarea gravă a drepturilor omului, cei care au încasat sume uriaşe de la servicile americane pentru a-şi ţine gura şi cei care au muşamalizat toate aceste lucruri mai bine de un deceniu în numele interesului naţional, dar şi al unor interese personale sau insituţionale vor trebui să fie audiaţi şi traşi la răspundere, dar miza este uriaşă şi cu mult mai multe avantaje pe termen lung pentru toţi cei implicaţi în acest scandal.

 

Sub forma unei palme jurdice, pentru prima dată de la Revoluţie, serviciile secrete au primit o şansă reală să se reformeze şi să-şi deschidă instituţia controlului civil, aşa cum au început s-o facă şi americanii prin comisiile senatoriale din ce în ce mai exigente în urma eşecului intervenţiei din Irak şi, mai aproape de noi, polonezii prin anchete transparente şi eficiente declanşate în urma inflitrării servicilor de agenţi ruşi. Nu orice rău e un dezastru şi, vorba poetului, „Dumnezeu lucrează pe căi misterioase”, o metaforă care se potriveşte ca o mânuşă situaţiei în care se află România zilelor noastre.