de Octavian Bădescu

De la bun inceput trebuie mentionate sau reamintite cateva notiuni economice de baza.

Factorii primari de productie sunt “timpul oamenilor” si “resursele naturale”, “capitalul” nefiind altceva decat ceea ce a ramas neconsumat pe lume din timpul consumat in trecut si din natura transformata in respectivul timp.

Iar banii sunt doar o reprezentare a acestor 3 factori de productie, o reprezentare a resurselor ramase neconsumate, a “capitalului” de natura bruta si a capitalului propriu-zis, acestea urmand a fi “consumate” de catre oameni, pe masura trecerii timpului lor.

Prin urmare, pentru a masura precis transformarile petrecute cu “natura” si cu “capitalul” de la un moment la altul, trebuie sa folosim unitati cantitative de “timp”. Implicit, stocul de natura si de capital al unui individ sau al unei comunitati este egal cu stocul sau de timp.

Ceea ce ai efectiv este ceea ce ai primit de la antecesori si ceea ce ai obtinut tu, inclusiv banii “fiat” pe care ii ai – care reprezinta un drept de a cumpara resursele altora, pentru care tu ai vandut anterior propriile resurse. Dar toate acestea sunt egale cu timpul pe care l-ai petrecut, il petreci si il vei mai petrece pe Pamant.

Acestea fiind zise, la nivelul comunitatii numite “Romania”, dar nu numai, resursele umane sunt practic lipsite de o valorizare corecta, echitabila si in beneficiul proprietarilor respectivelor resurse, adica a fiecarui roman.

Pentru a arhitectura corect lucrurile, trebuie pornit pe axa timpului.

In procesul sau de devenire, pana la momentul la care timpul sau capata o utilitate economica pentru altii, un om se naste, creste, se educa.

In tot acest timp, procesul consuma resurse, iar aceste resurse au un cost, costul fiind achitat de omul respectiv cu timp petrecut in scoala si nu numai si de catre parintii sai, eventual si de catre alti membri ai comunitatii care nu au copii, dar care contribuie cu taxe la educatie. Acest cost este unul “de timp”, intrucat banii se obtin in urma utilizarii timpului propriu in beneficiul altora, prin munca.

Tanarul este dator practic inclusiv propriilor parinti, iar daca cineva ii cumpara timpul, acest factor trebuie avut in vedere, in caz contrar angajatorul care cumpara timpul insemnand ca achita doar “mentenanta”, nu si “costul de fabricatie”.

Asta ar face ca, in mod normal, la momentul la care un tanar se angajeaza sau devine antreprenor, persoanele juridice sa achite in timp nu numai contravaloarea timpului sau prezent vandut, dar si contravaloarea formarii, intrucat angajatul nu a aterizat in companie din cer, gata format.

Acest “cost al timpului trecut” ar fi trebuit preluat de “client”, care mai intai e compania (indiferent cui apartine aceasta), apoi recuperat de catre aceasta de la clientul final – cumparatorul bunurilor si serviciilor, de la consumatorul final. Nerecuperarea echivaleaza cu o ”subventionare” a companiei si apoi a consumatorilor de catre parintii producatori si de catre salariatul respective, cee ace este inechitabil, mai ales pentru cei care consuma mai putin ca altii.

Ulterior, pensia omului nu reprezinta nimic altceva decat o amanare obligatorie a consumului respectivei persoane, pentru momentul la care timpul sau nu va mai fi cumparat de catre altii sau nu se va mai dori a fi vandut de catre proprietar.

Faptul ca statul nu ii returneaza contribuabilului nici macar suma totala contribuita si ii mai si diminueaza puterea de cumparare prin inflatie, reprezinta un “furt de timp”, omul privat de aceste resurse semnificative muncind mult mai mult decat ar fi trebuit pentru a obtine standardul vizat de viata, pe care dezvoltarea societatii l-ar permite.

Astfel, cetateanul nostru ajuns la senectute va fi nevoit si sa aiba un nivel de trai mai scazut si eventual sa fie sustinut financiar cu o parte din contravaloarea timpului vandut de catre copiii sai, ceea ce nu rezolva inechitatea, ci doar o transmite inter-generational. Sa nu uitam cine au fost beneficiarii.

Nedreptatea este strigatoare la cer si presiunea se accelereaza , determinand scaderea natalitatii, descurajarea productiei in avantajul consumului, deci risipa si polarizarea, dar si tendinte de crestere a varstei de pensionare si de eliminare a celor varstnici.

Aceasta stare de lucruri este inferioara chiar si conditiei unui animal de povara, intrucat, pentru acestea, cumparatorul timpului lor achita inclusiv costurile de formare, pe care le include apoi in pretul produselor si serviciilor obtinute prin exploatarea animalului.

Prin urmare, in practica, o arhitecturare corecta ar presupune o interventie asupra sistemului monetar, care sa recunoasca si sa genereze resursele acoperirii costurilor la nivelul producerii lor. Mai precis – monetizarea timpului fiecaruia, pentru ca astazi castigatorii sistemului monetar al banilor “fiat” sunt putinii care sunt primii cu acces cat mai avantajos la o parte cat mai mare din banii nou creati. Polarizarea excesiva este deci un aspect scris deja in “codul sursa” al sistemului, rezultatul acestui “soft” fiind cvasi-sclavia.

Cine sunt proprietarii resurselor de timp din economia Romaniei? Principial vorbind, in principal, cetatenii romani rezidenti, “reprezentati” de catre stat.

Cine exploateaza, prelucreaza si vinde rezultatul timpului? Companiile si institutiile mari, cu multi angajati.

Cine consuma resursa? Cetatenii romani rezidenti, companiile straine si romanesti rezidente, precum si cetatenii straini nerezidenti si companiile straine nerezidente.

Insa iata cum de timpul total al romanilor beneficiaza si cetatenii altor tari, ca lucratori ai aparatelor de stat (prin impozitarea romanilor formati in Romania), ca actionari sau ca si consumatori. Desigur ca acest proces se intampla si in sens invers, romanii consumand productie externa, insa – datorita deficitului de capitalizare a romanilor si a exploatarii resurselor naturale la pret redus si in general de catre straini, un numar mai mare de romani decat ar fi cazul ajung sa isi vanda timpul contra subzistentei.

Intr-o arhitectura corecta a procesului este necesar a fi evidentiat monetar intregul timp de viata al oamenilor, iar distributia masei monetare ar trebui sa tina cont de aceasta. Si trebuie taxat exportul rezultatelor consumului de timp si natura.

Intrucat angajatorii nu vor achita timpul trecut si – structural – nici beneficiarii contributiilor pentru pensie nu vor avea interes sa returneze proprietarilor creditul primit peste ani si la aceeasi putere de cumparare, acest timp monetizat trebuie sa intre in posesia proprietarilor pe masura ce trece, indiferent de varsta sau rol economic, iar un venit universal neconditionat corect arhitecturat economic, care formeaza masa monetara in integralitatea ei, poate fi solutia.

Deci Romania, romanii, prin reprezentantii sai – conducerea politica a statului – trebuie sa schimbe abordarea, identificand formule inovative pentru corectare.

Oricat ar parea de utopic, insa, pentru a avea garantia valorizarii de catre societate a propriei vieti, omul trebuie si poate deveni unic generator de masa monetara, gradual, permanent si in egala masura cu ceilalti oameni.

Astfel vom intari moneda, vom genera premisele cresterii puterii de cumparare, vom incuraja natalitatea, respectul pentru varstnici, revenirea romanilor in tara, vom descuraja exodul, polarizarea si vom maximiza valoarea resurselor timpului romanilor.