Deşi lumea culturală se aştepta ca atenţia asupra oraşului Timişoara să apară ca fenomen de mase odată cu anul 2023, când oraşul devine Capitală Europeană a Culturii, un spectacol al Operei Naţionale Române din Timişoara străluceşte deja de acum, de la finele anului 2022, fiind o triumfală intrare în circuitul cultural pentru acest oraş care, în materie de autostrăzi e mai aproape de Budapesta sau Viena decât de Bucureşti. „Bal la Savoy” este motivul care va aduce la Timișoara mulți iubitori ai genului și nu numai! Experiența acestui spectacol este fascinantă și pentru aceia care nu sunt spectatori obișnuiți cu sălile de operă, întrucât bogăția vizuală a acestei montări face ca producția să fie aproape cinematografică! De aceea, cred că prin acest titlu Timișoara va avea parte, în sfârșit, de acel turism cultural pe care îl merită pentru calitatea spectacolelor Operei.
Realizat de Paul Abraham, alături de Alfred și Fritz Rotter, cei mai importanți producători de teatru ai Berlinului de la începutul secoulului XX, „Bal la Savoy” a avut premiera în 23 decembrie 1932, în Grosses Schauspielhaus din Berlin. La Opera Națională Română din Timișoara premiera a avut loc în 21 decembrie și a fost un exercițiu de… teleportare în farmecul anilor ’30. „M-a fascinat faptul că Bal la Savoy este, din punct de vedere stilistic, probabil, puntea între operetă și musical, cu inspirație și din cabaretul interbelic”, apreciază Christian Rudik, Managerul Operei Naționale Române din Timișoara care adaugă: „Opereta are o tradiție solidă la Timișoara. În repertoriul curent avem titlurile mari ale creației de operetă. O tradiție pe care a moștenit-o și Ion Iancu, și Corneliu Murgu, și eu, și vrem să o ducem mai departe, în spiritul Timișoarei. Nu am tratat niciodată opereta ca pe o Cenușăreasă a Operei”. Cu siguranță spectacolul „Bal la Savoy” este Regina genului, această montare fiind nu doar un spectacol bine realizat, ci mai ales un spectacol de care este nevoie, de vreme ce, la finalul premierei, publicul a plecat fericit, fredonând. Același public care, în timpul spectacolului, s-ar fi ridicat să danseze, însă fascinația pentru „suprizele” lui Răzvan Mazilu i-a făcut pe cei prezenți să nu își poată dezlipi privirea de la scenă.
Răzvan Mazilu presară în spectacolele sale elemente-surpriză care, cu precizia unui ceas al cărui mecanism îl cunoaște doar el, fascinează întocmai ca prețioasele cutii muzicale de bijuterii cu figurine cu arc, care apar atunci când nu te aștepți și nu rămân pe scenă prea mult să își „consume” atractivitatea, ci se succed până când, din fascinație în fascinație se ajunge la aplauzele din final. Și apoi vrei să mai vezi odată spectacolul, cât mai curând!
Subiectul operetei este cunoscut. Pe scurt, un cuplu de tineri căsătoriți se întoarce la Nisa, dintr-un romantic voiaj de după nuntă, la Veneția. Loialitatea celor doi va fi pusă la încercare de îndată ce Marchizul Aristide de Faublas primește o telegramă de la fosta sa iubită, Tangolita, care îl provoacă la o întâlnire la balul anual de la Hotelul Savoy. Scuza pentru a se prezenta singur la bal e născocită de prietenul său, Mustafa Bey: Aristide îi spune soției sale că este nevoie să îl revadă de vechiul său prieten, José Pasodoble. Acest compozitor devenit, de fapt, cunoscut de puțin timp este… o femeie – Daisy Darlington, nimeni alta decât verișoara soției lui Aristide care și-a inventat acest pseudonim în urma unui pariu cu tatăl său care susținea că nu ar putea avea vreodată succes în lumea muzicală. Bănuitoare, Madeleine de Faublas participă la Bal, deghizată. Pentru că își găsește soțul alături de Tangolita, își promite că se va apropia de oricare bărbat îi va oferi atenție. Se întâmplă ca acest bărbat să fie Célestin Formant, un complice duios în „răzbunarea ei”. Madeleine se transformă din femeia îndrăgostită în femeia trădată, apoi în femeia (aparent)versată, pentru ca în final să rămână femeia îndrăgostită, loială, dar care a dat societății o lecție despre vocea femeilor de pretutindeni. Este un spectacol de la care pleci râzând, însă cugetând la marile adevăruri ale vieții, spuse în glumă.
Compozitorul Paul Abraham a fost forțat să părăsească Germania la o lună după premieră, Răzvan Mazilu devine, cu acest spectacol, iubit de Timișoara! Scenografia spectacolului este semnată de Dragoș Buhagiar, un nume prezent foarte des pe afișele spectacolelor Operei, mai des decât în oricare alt oraș, cu mult înainte de poziția sa de cârmuitor al UNITER.
Spectacolul nu este cuminte, dar este cu minte! De la replici curajoase, la personaje drag-queen, androgini, poodle-girls și frame-girls, are elemente pe care echipa de marketing le poate explora și exploata. Cu toate acestea, montarea reușește să nu aibă nimic „prea mult”, chiar și pentru cei conservatori.
Artiștii „casei” arată că nivelul Operei Naționale Române din Timișoara poate concura oricând scene internaționale. Rolul „Aristide” a fost interpretat de Bogdan Zahariea, obișnuit cu succesul și aplauzele furtunoase pe scena Operei Naționale Române din Timișoara. În acest titlu a confirmat atât prin voce, cât și prin prezența scenică. „Madeleine” a fost Mihaela Marcu, soprana care, prin frumusețea ei, i-a făcut pe cei sosiți la Timișoara pentru acest spectacol să se întrebe cum de mai reușește România să păstreze o astfel de artistă, cu glas de aur și frumusețe de zeiță. Prin felul în care „stă pe scenă”, Mihaela Marcu ar putea fi a oricărei scene internaționale. Ce bine, totuși, că o aplaudăm la Timișoara! Cristina Vlaicu a fost fermecătoare în „Daisy”. La înălțime! La propriu! A reușit să cânte impecabil și în prize ale coregrafiei, și în timp ce dansa pe mantinela de la fosa orchestrei. Cristina Vlaicu este atât de iscusită (și) în mișcări încât prin astfel de exemple publicul realizează că un spectacol la Operă (spectacol de operetă, în acest caz) nu presupune doar performanță vocală elitistă care i-ar plictisi pe cei neinițiați, ci este…show total! Publicul prezent la premiera din 21 decembrie s-a bucurat de… doi „Mustafa Bey” – Cristian Bălășescu și Octavian Vlaicu. Astfel de decizii artistice riscă să „scoată din convenție”, însă Mazilu a reușit să fascineze. Deși diferiți, cei doi „Mustafa” nu au făcut nicio clipă publicul să tresară la schimbare, ci să hohotească de râs! Cât despre „Tangolita”, adică Gabriela Toader, ne-a umplut inimile de acordurile pasionale ale glasului său. „Célestin”, adică Harald Weisz invitat, de la Teatrul German de Stat Timișoara a fost îndrăgit pentru candoarea sa, personajul având multe „chei” pe care Harald le-a izbutit, amintind celor mai vechi de charisma lui Pavel Bartoș în „Liliacul”. (Mâine-poimâine îl vedem la vreo televiziune!)
Întreaga distribuție a meritat minutele de standing ovations, orchestra, corul, baletul… La conducerea muzicală s-a aflat Mihnea Ignat, dirijorul despre care ai impresia că se contopește cu Muzica. Mihnea Ignat se transformă la pupitrul dirijoral și pare din altă Dimensiune. Iată de ce e Maestru, la puțin peste 40 de ani…
Decorul, costumele, „artificiile” lui Buhagiar oferă „ascultătorului” devenit „privitor” o dimensiune a eleganței pe care foarte rar o mai putem regăsi pe scenă. „Minimalismul” invocat în multe montări moderne, de mulți ani deja, face ca astfel de superproducții să pară „film”, nu aievea, la câțiva metri în fața ta. Totuși, este admirabil faptul că la publicul timișorean nu am zărit nici măcar o pereche de jeanși, deși am stat în loja artiștilor, dezlipindu-mi cu greu privirea de la scenă spre sală, pentru a urmări încântarea publicului. La Timișoara, oamenii se îmbracă frumos când merg la Operă!!!
Hellen Ganser apare în caietul program în dreptul asistenței de regie artistică. În fața artiștilor de pe scenă este elementul de siguranță, înțelepciune, încredere, iar felul în care a privit spectacolul, confundându-se printre spectatorii din ultimul rând al sălii a făcut-o să strălucească. Se regăsesc rar în privirea oamenilor de teatru bunătatea și dragul pentru întregul colectiv artistic așa cum le simte Hellen, iar această Lumină a făcut-o „să se vadă”, chiar dacă la aplauzele din final „s-a ascuns” printre artiști, cât mai în spate, lăsându-i la rampă și sub luminile reflectoarelor pe ceilalți.
În toiul ovațiilor și al aplauzelor l-am regăsit de asemenea printre publicul din stal pe Christian Rudik, Managerul Operei Naționale Române din Timișoara, care a cedat loja direcțiunii fără a sta pe gânduri, întrucât sala a fost arhiplină, până la ultimul rând de la balcon. Și-a aplaudat colegii cu bucuria managerului care cunoaște în detaliu instituția pe care o cârmuiește. Acum (și nu doar acum) a dăruit și loja… Inima… știam deja că îi bate pentru Operă, a cărei scenă o cunoaște și ca artist și o veghează ca director. Erudiția lui Christian Rudik ridică nivelul managementului cultural din România, prin admirație.
Mergeți la Timișoara să vedeți „Bal la Savoy”! Următoarea reprezentație este programată pe 22 ianuarie. De fapt, puteți vedea oricare titlu al acestei instituții, cu bucuria că vă aflați într-un lăcaș al culturii, care prin eleganța sa ne arată de ce Opera va continua întotdeauna să fascineze!