x


  • EUR
    4.6605
    USD
    4.1120
  • 0° C
    Vremea
    Bucuresti
    Vant

    19 km/h
    Umiditate

    96%
    Presiune

    34203 hPa
string(4) "news"

Cum au distrus statele lumii capitalismul

Statul nu are de gând să plece nicăieri. După cea mai mare criză financiară din ultimii 80 de ani nu a schimbat nimic şi acum se conservă pentru vremuri mai bune.

Author: | Sursa: Money.ro | Publicat: 29.06.2011, 21:14 | Actualizat: 29.06.2011, 21:14

În ultima vreme, s-a tot vorbit despre „moartea statului asistenţial” (wellfare state). Statele au ajuns atât de îndatorate, încât sunt obligate să cheltuiască mai puţin, nu pentru că guvernanţii n-ar mai vrea să gestioneze munţi de bani, ci pentru că nimeni nu vrea să le mai împrumute. Dacă statul a fost vreodată orientat către cetăţean, acum se reorientează către sine şi acoliţii săi.

 

Statul nu pleacă nicăieri

 

Am văzut austeritate în Europa. În România, guvernul a luat câteva măsuri de reducere a cheltuielilor, printre care reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi creşterea taxelor. Reducerea salariilor a fost cumva de faţadă. Adică, potrivit Statisticii, salariul mediu din administraţie, centrul statului, este acum peste nivelul de dinaintea tăierii. De reducere au “beneficiat” doar furnizorii de servicii, precum medicii sau ordinea publică.

 

În Spania au fost tăiate salariile cu 5% în 2010 şi îngheţate în acest an. În Grecia s-au tăiat celebrele al 13-lea şi al 14-lea salariu şi au fost aplicate alte reduceri salariale, au fost crescute taxele, şi urmează să mai fie crescute. Portugalia a procedat şi ea la fel: salarii mai mici, taxe mai mari.

 

De fapt, statul a făcut cam tot ce i-a stat în putere să-şi menţină existenţa, fără să se restructureze cu adevărat, pentru că voinţa de schimbare nu are cum să vină de la oamenii care îşi câştigă traiul din păstrarea status quo-ului. Socialismul de azi – şi poate din totdeauna – nu are nimic a face cu bunăstarea populaţiei, ci doar cu perpetuarea statului, prin toate căile posibile.

 

În loc să se facă mai mic, statul a intrat în aşteptare şi aşteaptă să vină vremuri mai bune. A rămas în aceaşi formulă. În loc să fie daţi afară incompetenţii şi hoţii care îl căpuşează, a tăiat socialist de la toată lumea. Cum s-ar fi putut stabili cine merită mai mult şi cine mai puţin?

 

Din foame, a crescut taxele şi impozitele, astfel încât cei care plătesc au de plătit şi mai mult. Redistribuţia averii populaţiei merge mai departe.

 

Statul ne spune ce să facem cu banii noştri. Ne ia peste jumătate din venituri şi le cheltuieşte cum crede el de cuviinţă. Stabileşte ce să facem cu sănătatea şi cu prespectivele noastre financiare.

 

În România, se plăteşte o cotă de 11% pentru asigurarea de sănătate în sistemul public pentru a avea dreptul de a fi tratat prost într-unul dintre spitalele româneşti.

 

În Ungaria premierului Viktor Orban (care se recomandă ca fiind de dreapta) au fost naţionalizate pensiile private. Banii pe care oamenii i-au depus la companiile de pensii private, au fost luaţi cu forţa şi mutaţi în conturile statului, cu promisiunea că vor fi returnaţi la pensie, în sistemul pay-as-you-go – asta, desigur, dacă va mai avea cine să contribuie.

 

Falimentele naţionale ce se profilează au determinat structurile suprastatale – recte UE, FMI şi BCE – să ia măsuri pentru a împiedica disoluţia zonei euro. Nimeni nu pare a se fi gândit la eventualitatea unui faliment naţional. De parcă istoria modernă şi contemporană nu ne-a arătat atâtea situaţii în care statele, lovite de războaie, ori umflate de politici proaste, au fost nevoite să-şi restructureze datoriile. Aşa că printr-un transfer al avuţiei la nivel supranaţional – nimic neobişnuit pentru UE – statele Eurozonei au plătit până acum alături de FMI 110 + 85 + 78 = 273 miliarde euro. Şi vor mai plăti încă 120-130 miliarde euro pentru Grecia, să amâne defaultul.

 

Nu e vorba de solidaritate aici. În final, dacă cineva pierde bani, după atâtea bailouturi,  aceia sunt contribuabilii. Statele cumpără timp pentru ca băncile să se pună la adăpost. Să laşi sistemul să cadă la doar doi ani după cea mai mare criză financiară din ultimii 80 de ani ar însemna să schimbi sistemul. Nimeni dintre cei care ne conduc nu vrea asta.

 

Capitalismul a plecat în vacanță

 

Dar dacă în Europa ne-am obişnuit cu această formă de socialism şi etatism, să trecem oceanul.

Statele Unite ale Americii – cel mai mare stat democratic al lumii, esenţa capitalismului. Din 2008, intervenţionismul statului a crescut exponenţial.

 

Statul a ajuns să se substituie pieţelor private. Creditul acordat sectorului privat a scăzut cu 1.900 miliarde dolari în ultimii ani, cel acordat sectorului public a crescut cam cu aceaşi valoare. Singurul motiv pentru care nu a implodat complet este că statul a sponsorizat credite pentru studenţi de 250 miliarde dolari. Doar 42% din creditul ipotecar rezidenţial se mai află în dreptul sectorului privat, de la 60% în 2006, şi 90% din ipoteci trec prin agenţiile guvernamentale (Fannie Mae, Freddie Mac etc.). 20% din aplicaţiile de credit sunt respinse, faţă de 18% anul trecut, la fel şi 24% din cererile de refinanţare. 23% din ipoteci sunt sub valoarea de piaţă a locuinţelor (underwater mortgages).

 

De dragul băncilor, dar prin intermediul clienţilor acestora, statul federal mai operează şi acum acţiuni de bailout pentru a ţine sistemul în viaţă: plăteşte ratele la credit ale rău-platnicilor. Oamenii care nu aveau un rating de credit corespunzător când au decis să se împrumute pe 25 ani (la îndemnul băncilor) vor obţine o amânare de doi ani şi până la 50.000 de dolari fără dobândă pentru a-şi plăti datoriile. După acel termen ar trebui să plătească lunar şi banii datoraţi către bancă şi pe cei datoraţi statului. Guvernul SUA se aşteaptă la o creştere spectaculoasă a salariilor astfel încât din această schemă financiară să mai obţină banii înapoi.

 

Intervenţia în pieţe a guvernului continuă. Pentru a ameliora efectele inflaţioniste ale tiparniţei Fed, administraţia Obama a convins celelalte ţări membre ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie să elibereze 60 de milioane de barili de petrol din rezervă pentru a trage în jos preţurile. Oferta mai mare de petrol ar fi trebuit să scadă în final preţul benzinei care intră în rezervoarele maşinilor. Acţiunea, desfăşurată pe 24 iunie, a fost un eşec total, din moment ce cotaţiile de miercuri arată că preţul petrolului s-a întors la 94 dolari/baril, cât era înainte de decizia administrativă.

 

Cum s-a ajuns aici?

 

Sub atenta oblăduire a Rezervei Federale şi a altor reglementatori, sectorul financiar a crescut enorm în anii de dinaintea crizei. Creditul ieftin şi a alimentat explozia pieţei imobiliare şi derivatele financiare au permis băncilor să împacheteze în AAA riscurile celor care în mod normal nu ar fi putut să-şi permită o maşină nouă, însă au primit bani pentru o casă de 100-200 de mii de dolari.

 

Că lucrurile mergeau spre prăpastie s-a auzit din 2002-2007. Pe vremea aia Dean Baker (care şi-a vândut casa în 2004 fiind convins de existenţa balonului), Med Jones (cele mai bune predicţii) şi Peter Schiff (de ultimul se râdea copios pe la televiziunile din State) au vorbit de criza subprime, bula imobiliară şi criza financiară/recesiunea economică ce avea să urmeze. Hank Paulson, secretarul trezoreriei şi şeful Fed Ben Bernanke (şi Alan Greenspan înaintea lui) au negat până când nu se mai puteau nega problemele SUA şi au susţinut energic sistemul.

 

Când bula s-a spart de-a binelea în 2008, cineva ar fi trebuit să-şi asume pierderile: băncile pe de o parte, clienţii insolvenţi pe cealaltă. Oficialii care au permis şi încurajat această schemă Ponzi ar fi trebuit probabil să răspundă în faţa legii.

 

În schimb, băncile au primit un mare bailout, s-au întors la bonusurile grase, şi contribuabilii au rămas să plătească. Nimeni nu a fost condamnat pentru cele întâmplate în 2008.

 

Bear Stearns, Fannie Mae, Freddie Mac, AIG, Citigroup, Bank of America sunt câteva dintre instituţiile financiare care au primit banii statului pentru a fi salvate de la faliment ori pentru a le face vandabile unor altor firme. Bine, unele bănci nu au fost atât de norocoase, fiind canibalizate de suratele lor de pe Wall Street. Bear Sterns și Lehman Brothers au fost aduse în faliment cu acordul statului și spre profitul celorlalte mari bănci de investiții (Goldman Sachs, JP Morgan etc.), momentul fiind excelent descris pe larg de către jurnalistul Matt Taibbi în revista The Rolling Stone.

 

Guvernul a pus la bătaie, în primă fază, fonduri de 700 miliarde dolari pentru bailoutul general al sistemului financiar, iar suma a fost rectificată la 450 miliarde. În total, intervenţia statului pentru salvarea de la prăbuşire a pieţelor financiare crescut deficitul bugetar cu 1.000 de miliarde de dolari.

 

În 2007, veniturile la bugetul federal erau de 2.560 miliarde dolari şi cheltuielile de 2.720 miliarde. În 2010, veniturile au fost de doar 2.160 miliarde dolari, în timp ce cheltuielile au sărit cu 1.000 de miliarde, la 3.720 miliarde. Practic statul trebuie să împrumute cam 42% din sumele cheltuite. Mai mult, pentru o creştere economică nominală de 700 miliarde de dolari, statul a cheltuit 6.100 miliarde de dolari. Calculată la o valoare constantă a monedei americane din anul 2005, PIB SUA a înregistrat trei ani de declin, abia în 2011 urmând să ajungă la nivelul din 2007, asta dacă înregistrează o creştere reală de 1,8%. În schimb, datoria publică a SUA a crescut vertiginos la 14.334 miliarde dolari, şi e pe cale să spargă pragul de 100% din PIB.

 

Tot pentru a ţine sistemul în viaţă, Fed a “tipărit” bani şi i-a aruncat pe pieţele financiare. Bilanţurile Fed au crescut de la 878 miliarde de dolari la jumătatea anului 2007 la 2.900 miliarde dolari pe 23 iunie 2011. Din această sumă, 914 miliarde de dolari este valoarea contabilă a titlurilor securitizate garantate cu ipoteci (asset-backed securities) şi 1.600 miliarde datoria guvernamentală a SUA, care a ajuns la Fed prin achiziţiile de pe piaţă, parte a programului de quantitative easing, şi 118 miliarde este datoria agenţiilor guvernamentale. Mai există deţineri de 80 miliarde dolari în cele trei vehicule financiare (numite Maiden Lane I, II şi III) utilizate pentru a garanta bailoutul AIG şi vânzarea către JP Morgan a Bear Stearns.

 

Deşi, cum scriam aici, acţiunea nu a ajutat prea mult la creşterea economiei, şomajul fiind în continuare ridicat, consumul redus, sărăcia în creştere şi preţul imobilelor în cădere, Fed a reuşit să aprindă preţurile alimentelor şi petrolului – în combinaţie cu un an agricol 2010 prost şi criza din Libia din acest an. 44,5 milioane de americani sunt dependenţi de ajutor guvernamental (food stamps) pentru mâncare, şi scumpirea alimentelor nu îi ajută.

 

Pieţele financiare s-au bucurat cel mai mult de politicile neconvenţionale ale Fed, indicele Dow Jones înregistrând o creştere de la un minimum de 6.930 de puncte în martie 2009, la 12.810 puncte la sfârşitul lunii aprilie din acest an. Apoi, bursa a început din nou să scadă, pe măsură ce programul Fed se apropie de final şi Bernanke nu a indicat (încă) că va exista şi un QE3. Însă, bancherii de pe Wall Street s-au bucurat de această perioadă înfloritoare oferită de stat pe spatele contribuabililor (când şomajul era încă la niveluri record pentru ultimele decenii), mai ales că multe dintre băncile de investiţii şi fondurile de hedging ar fi trebuit să fie în faliment. În 2010, plăţile către angajaţi a celor mai mari firme de pe Wall Street au ajuns la un nou nivel record – 144 miliarde dolari –, după ce 2009 a fost un alt an de recorduri.

 

Exemplul nipon

 

Tot cu intervenţii în piaţă se ocupă şi Banca Japoniei (BoJ). Dacă Bursa scade cu mai mult de 1% până la prânz faţă de cotaţia la care a închis, atunci Banca centrală începe să cumpere acţiuni pentru a ridica preţurile. BoJ încearcă astfel să dea un semnal participanţilor că piaţa ar trebui să crească, pentru că este subevaluată. Adică Banca centrală ştie mai bine decât piaţa care este valoarea acţiunilor de pe piaţă.

 

Japonia a trecut între anii 1986 şi 1991 prin ceea ce a trecut SUA între 2001 şi 2007, adică o bulă imobiliară şi expansiunea pieţelor financiare, prin creşterea fără fundamente reale ale celor două sectoare. A urmat apoi un deceniu pierdut şi încă unul slab, dominat de intervenţia Băncii centrale pentru combaterea deflaţiei (adică prin tipărirea de bani, în special) şi după ce a fost lovită în acest an de un devastator cutremur şi o criză nucleară, Japonia încearcă să îşi refacă economia prin aceleaşi practici monetare care au lovit-o.

 

Se repetă

 

De fapt, toate recesiunile din ultimii ani ­­– afară de cele cauzate de dezastrele naturale ­­– au avut aceleaşi cauze: expansiunea creditului, alimentată de dobânzile foarte scăzute, ceea ce a dus la alocarea proastă a capitalurilor, care au mers spre zonele speculative.

 

După criza dot-com din SUA, care a pocnit în 2000, Fed a redus la 1% dobânda cheie, pentru a ajuta pieţele să îşi revină, asta a alimentat însă criza subprime. Acum, dobânda cheie e la 0,25%, şi acelaşi Fed practică politici neconvenţionale pentru a porni economia. Ne putem întreba care va fi rezultatul, dacă toate politicile de până acum au avut acelaşi rezultat.

 

În sistemul monetar actual, al rezervelor fracţionare şi al monedei fiduciare (fiat currency), neacoperite de nimc, crizele sunt ciclice, şi ciclurile sunt din ce în ce mai scurte. Economia lumii e într-o formă proastă, și mai devreme, ori mai târziu, va ajunge din nou în recesiune.