de Octavian Bădescu

La nivel individual, bogatia reprezinta cantitatea de timp pe care omul o poate utiliza asa cum isi doreste, nu cum este nevoit sa o faca.

Suma bogatiilor individuale reprezinta bogatia societatii in ansamblu.

Omul nu utilizeaza titeiul din pamant si nici lana de pe oaie. Acestea reprezinta resurse naturale. Omul utilizeaza produse prelucrate, finite, aceasta este o conditie a bunastarii.

Titeiul si lana reprezinta materii prime, apoi diferiti oameni aloca timp (munca) si capital (utilaje) pentru prelucrarea lor, pentru transportul si apoi pentru comercializarea lor, pentru ca alti oameni sa utilizeze produse finite.

Intreaga cantitate de timp si de capital inglobata in transformarea naturii pentru a produce cele necesare sau dorite de consumatori se va regasi in pretul acestora, in echivalentul in expresie monetara. Acest echivalent este alocat factorilor de productie, detinatorilor muncii, naturii si capitalului.

Cetatenii unei comunitati si ai unei tari sunt bogati in momentul in care intregul pret incasat ramane ramane la ei si in momentul in care costul platit pentru produsele consumate de ei este cel mai mic.

Implicit, rezulta logic ca pentru ca romanii sa fie bogati, ei trebuie sa produca cat mai multe produse finite necesare in plan local, cu resursele naturale existente local, pentru a se elimina costurile de transport.

Trebuie, de asemenea, sa utilizeze cat mai multe elemente de capital (industrial, tehnologic) pentru a fi utilizat cat mai putin timp prezent de munca si o cat mai mica cantitate de resurse naturale.

Aceasta inseamna utilizarea eficienta a factorilor de productie – obiectul de studiu al economiei: cat mai multe bunuri si servicii, cu cat mai putine resurse.

Desigur ca pot fi si situatii in care este mai e eficient sa importi: atunci cand altii isi pun la dispozitie resursele naturale finite si neregenerabile la un pret foarte mic, cand timpul lor de munca este recompensat foarte putin, avand o putere de cumparare mica sau cand capitalul utilizat de catre ei este recompensat cu un pret mic, care nu acopera uzura acestuia. Iar daca acesti producatori, proprietari ai factorilor de productie, sunt obligati sa primeasca in contul consumului de factori de productie o “pseudo-moneda”, adica bani fiat, fara cost de productie in spate, fara o acoperire in resurse, reteta saracirii acestora este sigura.

Romania si romanii trebuie sa iasa din acest cerc vicios, trebuie sa se ridice din saracire.

Pentru a realiza aceasta este necesar in primul rand ca resursele naturale locale, cele utile, cu precadere cele finite si neregenerabile, precum si cele aflate intr-o cantitate mica pe o raza mare regionala, sa nu mai fie vandute la pret mic detinatorilor de capital si consumatorilor externi, cetateni straini si nerezidenti.

Mai este necesar apoi ca prelucrarea acestora sa se faca local, pentru a se reduce timpul si resursele altfel necesare transporturilor.

Apoi este necesar ca elementele de capital utilizate sa apartina romanilor si sa fie eficiente.

Nu in ultimul rand, timpul de munca implicat de catre romani in procesul de productie, fiind si acesta o resursa tot finite si neregenerabila, trebuie recompensat cu o “moneda reala”, cu acoperire in capital (resurse naturale transformate in prealabil prin munca), care sa nu isi piarda puterea de cumparare, obligandu-si detinatorii la o munca continua pentru asigurarea celor necesare traiului.

In concluzie, devine necesar sa avem in vedere nu doar schimbarea filozofiei in modul in care facem lucrurile, dar si cel putin anumite interventii decisive cu privire la anumite acte normative.