Din ce în ce mai des, atenția lumii culturale se îndreaptă spre Opera Națională Română din Cluj-Napoca. Se petrece acolo ceva ce nu trece neobservat – spectacole bune, promovare eficientă, manager inspirat. Când a preluat mandatul de Manager al Operei, Florin Estefan avea 33 de ani. Cred că a fost atunci cel mai tânăr director de Operă din istoria României. Nu mulți pariau că va reuși. Acum are 42 de ani și respectul branșei, al publicului și al artiștilor. Iar visele îi sunt din ce în ce mai înalte!

„NU MAI ESTE ACEL RĂZBOI ÎNTRE INSTITUȚII”

– Pentru că am acest interviu cu Managerul Operei Naționale Române din Cluj Napoca la București, te întreb dacă distanța pe care o măsori în profesie este de la Cluj spre București sau spre alte capitale cu tradiție în muzică?
Eu mă raportez la toate bunele practici și nu fac diferențe. Fie că acestea sunt la București, Chișinău, Batumi, Londra, Paris sau New York. Nu ne putem raporta, totuși, la Londra, Paris și New York, – ar fi o utopie! Trebuie să ne raportăm la teatre de talia noastră. Îmi place să mă uit la teatrele care sunt pe aceeași măsură cu noi. De exemplu, recent am fost în Elveția, la Basel, unde este un teatru cu o sală mai mică decât a noastră, dar cu o companie la fel de mare ca aceea de la Cluj, în ceea ce privește numărul personalului. Fiind atent la alte exemple, poți să înveți ce să faci și ce să nu faci. Întotdeauna când merg undeva am o atenție deosebită. Bine, admir frumosul, dar întotdeauna încerc să înțeleg ce este în spatele a ceea ce văd. De exemplu, cutreierând orașul Basel, mi-a captat atenția și mi-a plăcut un afiș, pe care era un titlu: Planet Chamber Music. Avem și noi, la Cluj, un festival de muzică de cameră pe care ne străduim să îl creștem. Anul acesta este a doua ediție. Se numește Cluj Chamber Music Festival. Și am zâmbit, gândindu-mă de ce nu mi-o fi venit mie în minte denumirea  aceasta de: „Planet Chamber Music”… e faină ideea! Un festival de muzica de camera, cu tema Planetei, îți oferă un spectru repertorial foarte larg. Reușesc întotdeauna să recunosc idei bune, la alte instituții. Revenind la raportarea la București și la alte orașe din zona noastră… da, cred că ne putem raporta. Și putem să ne inspirăm din bunele practici, atunci când ele există.

– Nu ascundeam nicio nuanță anume, mă refeream mai ales la faptul că ordonatorul vostru de credite este Ministerul Culturii, cu sediul la… București. Deci, relația cu Ministerul Culturii trebuie să fie, poate, chiar mai strânsă decât aceea cu administrația locală din Cluj.
Strânsă… foarte strânsă! Suntem subordonați Ministerului Culturii. Cu administrația locală din Cluj colaborăm foarte bine, însă doar punctual, în cadrul unor evenimente care au loc în oraș și unde suntem invitați să participăm sau în organizarea festivalului nostru Opera Aperta susținut în mare parte de Primăria Cluj-Napoca și Consiliul Local sau Județean Cluj. Ne sprijină atât cât pot, în măsura reglementărilor legale în vigoare. Mie mi-ar plăcea ca, sub această umbrelă a Ministerului Culturii, să fie o colaborare mai strânsă între instituții. În ultimii ani, fără precedent în istoria instituțiilor lirice românești, din ultimele trei decenii – am reușit, de câteva ori, să ne adunăm toți managerii Operelor românești, în aceeași încăpere! Cu atât mai mult să mai și jurizăm împreună sau să ne gândim să preluăm producții unii de la alții. De pildă să se caseze o producție de la o Operă și să o poată prelua o alta, pentru a ajunge la un public cât mai numeros.

– Dar jurizați la Cluj. La „Verum Solitus”.
Jurizăm la Cluj, dar ne-am mai întâlnit și la București. Ne-am întâlnit chiar și în biroul ministrului – cel puțin cei patru manageri de Opere Naționale.

– Dar de ce crezi că s-a schimbat această atitudine? Pentru că s-au schimbat generațiile?
S-a schimbat și generația… Acum, eu nu vreau să îmi atribui merite, pentru că majoritatea din această generație de manageri, cam gândim la fel… Mie îmi place să unesc oameni, să îi strâng în jurul meu, să fiu înconjurat de prieteni și să facem lucruri împreună. Este clar că am și eu orgoliul meu și ego-ul meu, dar sunt momente în care, cel puțin încerc, să le las deoparte și mă gândesc la binele comun. Demersuri de a fi toți împreună au facut și alți manageri, din zona filarmonicilor. Cristian Lupeș care acum este lovit și contestat de toată lumea că fiind inamicul public numărul unu al Culturii și al orchestrelor, a avut o inițiativă lăudabilă de a ne strânge pe toți managerii, reușind să organizeze un concert al managerilor. Într-un an ne-am întâlnit toți la Sibiu, apoi la Timișoara, prin implicarea lui Ovidiu Andriș, managerul  Filarmonicii Banatul, un om foarte foarte fain și deschis. La Timișoara, Ovidiu ne-a chemat și cu alte ocazii, am participat și la un simpozion acolo. Ne-am întâlnit cu o seamă de manageri și la Iași, la Festivalul Classics. Acest festival îmi place enorm – sunt invidios pe ei! (N.R.: Râde!)  Au o infrastructură foarte bună și o echipă foarte faină, de oameni tineri, vizionari, în pas cu vremurile din toate punctele de vedere. La Classix am participat de două ori la pannel-uri, unde ne-am întâlnit și cu diverși manageri culturali atât din zona privată, precum Răzvan Popovici  și Ioan Dragoș Dimitriu de la Sonoro  sau Cristina Uruc și  Andrei Fermeșanu… Întâlniri în cadrul cărora am putut vorbi și cu publicul. În ultimii ani s-au întâmplat lucruri bune și nu mai este acel război între instituții. Nu mai sunt acele lamentări că o instituție are și alta nu are, că vreuna este oropsită și alta nu. Lucrurile se mai schimbă.

DACĂ TOATE MANDATELE S-AR TERMINA ÎN ACELAȘI TIMP, S-AR PUTEA FACE O STRATEGIE COMUNĂ

– Dar este o strategie comună? Vă consultați în ceea ce privește repertoriul? Să nu dați premiera aceluiași titlu la două din patru Opere Naționale în același timp?
Nu prea ai cum să faci acest lucru. S-ar putea întâmpla într-o lume ideală, dacă toate mandatele s-ar termina în același timp și dacă s-ar scrie noi proiecte, în același timp. Atunci s-ar putea creiona o astfel de strategie comună. Repertoriile instituțiilor și planul de premiere se fac în baza proiectului de management. Cât despre premiere cu același titlu – este foarte posibil să coincidă titlurile pe care și le doresc managerii în mandatele lor. Adică poate să coincidă ce am propus eu cu ce a propus Christian Rudik de la Timișoara sau Daniel Jinga de la București. Eu nu am văzut proiectele lor. Și titluri pe care le-am scris noi în proiectele noastre, pot să apară și în viitorul proiect al cui se va înscrie pentru Opera din Iași, când va fi concursul… Ideal ar fi să putem să avem premiere la comun, co-producții.

– Mă gândeam la o strategie națională tocmai pentru a încuraja ceea ce tot numim „turism cultural”. Și pentru ca fiecare instituție să strălucească, pe rând, iar evenimentele pe care publicul le așteaptă să nu se suprapună.
Pentru acest lucru ar trebui să se schimbe legislația. Și s-ar reduce costurile semnificativ! Ideal vorbind, dacă Operele din Cluj, Timișoara și Iași ar face o producție comună – (noi fiind instituții apropiate ca dimensiuni ale scenei) și am împărți la trei costurile unei premiere, ar fi mai avantajos pentru toate instituțiile implicate. Am putea face un protocol scris clar, prin care am stabili termenii clar,i prin care respectiva producție să circule între cele trei orașe. Ce ne împiedică?! Ne împiedică acest cadru legislativ care ne constrânge vizavi de inventarierea producției… Cuiva trebuie să îi aparțină toate obiectele de inventar – producția în sine.

– Despre cadrul legislativ ai vorbit de multe ori. Ești un manager foarte asumat. Declarai răspicat – și astfel ai fost vocea foarte multor oameni nemulțumiți de faptul că legile nu sunt actualizate la standardele cerințelor din prezent – că nu există posibilitatea legală de a face publicitate, ci doar promovare. Și trebuie găsite întotdeauna variante echilibrate și corecte pentru astfel de situații. La Cluj, vă promovați foarte eficient și foarte modern…
Reușim să facem asta pentru că am creat o echipă de oameni tineri. Bun! Nu e „publicitate”, ci se numește „promovare”…

„FACEM PROIECTE CU INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ”

– Dar nu ai buget dedicat pentru publicitate…
Nu am buget, da. Nu am nici buget de protocol. Astfel că ne-am făcut singuri mijloacele noastre – avem o echipă de video faină… Ba mai mult, am reușit să ne facem un studio! Cine vine și vede studioul, poate să fie invidios, pentru că arată ca un studio de televiziune. Și pe viitor vrem să îl creștem tot mai mult! Avem niște idei cum să îmbinăm Inteligența Artificială cu activitatea noastră. Deja facem niște proiecte cu AI. De exemplu, pentru cine a văzut Opera Story, pe canalele noastre social media… materialele video pe care le înregistrez eu aproape săptămânal… Scriem povestea, apoi folosim AI ca să îi dăm o anumită formă. Nu ne ascundem după deget: folosim Inteligența Artificială.

– Și dacă tot există acest instrument…
Și nici nu are sens, când avem acest instrument foarte util… Cu ajutorul AI facem caracterizările personajelor pe care le introducem într-un alt motor de generare de imagini și astfel apar personajele operelor despre care vorbesc în înregistrare. Pe urmă le animăm, în alt program… Și iată cum îmbinăm munca noastră cu Inteligența Artificială. Avem în plan să facem un muzeu virtual. Deja, cu ajutorul unor sponsori, am cumpărat anumite device-uri care scanează 3D, să putem realiza acest muzeu care să poată fi vizitat cu ajutorul unei căști VR sau AR. Este extraordinar modul în care se poate folosi Inteligența Artificială chiar și în domniul nostru, se pot crea producții întregi cu acest instrument, dacă știi să îl folosești. Se pot face producții live cu Realitate Augmentată…..

– Adică scenografia să devină digitală, în aceste proiecte…
Eu nu zic că asta ar fi ideal – nu ne-am dori să avem mereu o cască  pe ochi pentru a consuma artă. Dar, din când în când, poate să fie o experiență inedită. Avem multe proiecte, avem multe idei pe care ne dorim să le realizăm. Revenind la echipa de Marketing a Operei, vreau să vă spun că avem oameni tineri acolo care, în primul rând au o pasiune nestăvilită pentru munca noastră, care gândesc și alături de care, împreună găsim soluții. Soluții pentru tot felul de provocări, sponsori, parteneri.

– Dar pentru că tot vă înțelegeți bine – generația de acum de manageri culturali – nu ați putea optimiza și cadrul legislativ? V-ați gândit? Vorbim și despre Legea Sponsorizării…
Legea Sponsorizării… Vai! ultima Ordonanță de urgență – cea a austerității…– și puținele beneficii pe care le aveau potențialii sponsori… și acelea s-au eliminat! Nu mai există nicio posibilitate să ne sponsorizeze cineva… Adică să ne sponsorizeze cineva pe noi – o instituție publică, o instituție de cultură… o face numai pentru că e îndrăgostit de idee, de genul liric, de Operă. Altfel, nu are niciun beneficiu. Ar fi ideal ca în America! În America, dacă sponsorizezi ți se reduc taxele în totalitate. Poți să direcționezi banii spre un scop  – banii tot la stat merg, dar merg țintit.

– Ai atras atenția și asupra unei alte activități care ar trebui să existe – merchandising. Ar fi interesant ca spectatorii să poată achiziționa suveniruri… Așa cum se întâmplă în străinătate…
Merchandising-ul este foarte important. Când merg prin teatre în afara țării sunt fascinat să stau în librăriile acelea. Visez să avem un teatru cu un foaier deschis tot timpul pentru activități de merchandising. Să poți să citești o carte, să îți poți cumpăra o partitură… În România nu avem de unde să cumpărăm partituri… Bine, targetul e mic, dar important! Un magazin într-un teatru – modern, unde să stai pe fotoliu să bei o cafea și să analizezi o partitură… Mi-ar plăcea enorm! În acest demers ne încurcă tot cadrul legislativ. Pentru că noi, ca instituție publică, nu avem în obiectul de activitate „vânzare de…”, activități comerciale de acest gen… Nu avem în obiectul de activitate – alimentație publică – posibilitatea de a avea o cafenea sau un restaurant gestionate de noi.

– Ar trebui organizată o licitație publică pe spațiu…
Dar mi-ar place să avem un astfel de loc. Noi, adică Opera. Dar nu avem acum resursele și nici cadrul legal care să ne permită să facem acest lucru. Aceste activități ar trebui externalizate… apoi, licitații și tot felul de proceduri … Dacă ar fi să facem noi, ar însemna  înființarea unei companii private a instituției cu contabilitate diferită. Deci e cumplit de greu, complicat și interpretabil totodată! Preferăm să stăm departe de probleme și atunci găsim soluții cu ajutorul sponsorilor – prieteni, care să facă tot felul de donații către Instituție…

– Cât de obositoare este goana după sponsori?
Foarte obositoare!

– O estimai atunci când aveai 33 de ani și ai devenit manager?
Da. Da, pentru că aveam experiență. Eu am avut o organizație non-profit. Am început-o când aveam vreo 22 de ani. Atunci am făcut primele proiecte pe fonduri nerambursabile cu Primăria și Consiliul Județean Oradea. Făceam cum mă ducea pe mine capul de muzician, fără să am un model de urmat. Completam cereri, formulare, aplicam… Și am primit finanțări. Organizam, sau mai bine zis, produceam concerte gospel, în vremea aceea. Și, tot așa – cu mintea mea de pe vremea aceea – am contactat și sponsori din zona Bihorului, unde eram eu atunci. Mulți mi-au rămas prieteni, și astăzi. Și dacă le dau un telefon, mă ajută. Mai mult, au ajutat Filarmonica din Oradea, dând telefon eu de la Cluj. E foarte bună relația pe care am dezvoltat-o cu ei. Știam cu ce se mănâncă, cât e de greu și cât e de umilitor…

– Manager la 33 de ani. Erai prea tânăr?
Eram foarte tânăr! Și, când mă uit în urmă… spun că dreptate a avut Maestrul David Ohanesian când mi-a spus despre „sfânta inconștiență a tinereții”. Exact așa a fost! Aparte că eu, când am fost numit, am avut câteva săptămâni în care nu am dormit. Făcusem niște demersuri să-mi fac cunoscută prezența, pentru că în momentul respectiv era o perioadă de criză la Operă. M-am întrebat eu însumi dacă să mă încumet. Și mi-am răspuns că aș fi o variantă și poate aș ști ce să fac… Am considerat că eu sunt o variantă mai bună decât dacă ar fi venit cineva din afară. Cert este că, la momentul respectiv, după ce am fost numit, cineva de aici din București – nu o să îi spun numele încă, – m-a chemat și mi-a spus „Ascultă, Florin, n-ai nicio șansă! Nu ai sprijin politic, nu ai bani, ai cel mai aprig sindicat din România… E numai cum ți-o ajuta Dumnezeu…” Eram tânăr și, la momentul acela, îngrozit de cum o să reușesc să mă impun în fața colegilor mei care, mulți dintre ei, la momentul respectiv aveau ani de experiență în a dărâma manageri. Unul pe care l-au dărâmat a fost maestrul Petre Sbârcea – care a stat 9 ani manager. El a fost cel mai longeviv manager – eu l-am ajuns acum… Oamenii pe care urma să-i conduc l-au dărâmat pe Petre Sbârcea, care era o personalitate, nu era un copil de 33 de ani!

„NICIODATĂ NU MĂ UIT ÎNAPOI”

– Pare că întotdeauna ai fost la întrecere cu timpul. Pare că ai ajuns mai devreme decât alții în multe puncte importante. Cum a început, de fapt, povestea cu muzica? Pentru că fiind un manager atât de iscusit, probabil că ai fi putut face de la început și altceva…
Acuma… nu știu cât de iscusit sunt, că mie nu îmi place să mă uit la ce am făcut. Niciodată nu mă uit înapoi! Privesc  mereu la ce am mâine de făcut. Asta mă interesează! Și în relație cu colegii mei – da, trebuie să fac managementul calității, dar nu aduc elogii ca „Da, ne-a ieșit, a fost extraordinar, putem să dormim liniștiți!” Pentru că eu știu că mâine avem alt spectacol, o altă producție, altă provocare. Sunt tot timpul în goană și, chiar mai mult – de fiecare dată, chiar de fiecare dată când este muncim la proiect important, pe care îl așteptăm cu nerăbdare, se întâmplă ceva în ziua aceea care nu te lasă să ai satisfacția deplină.

– E o calitate în sine faptul că nu furi.
Că nu fur?!

– Ca manager cultural… Au fost multe scandaluri în acest sens la alte instituții… Ispitele sunt mari.
Mi s-a întâmplat săptămâna trecută ceva drăguț – am comandat un mobilier. Era o situație personală, de familie. Cel care mi-a lucrat mobilierul respectiv a vrut să trimită altcuiva un mesaj despre colaborarea noastră și, din greșeală, mi l-a trimis mie. Astfel am citit clar „Am lucrat pentru Estefan… ăștia sunt din ăia cu bani”… I-am răspuns, amuzat – „Să nu crezi că am chiar așa de mulți bani pe cât s-ar crede”. Am bani din salariile pe care le am și din cântatul pe care îl mai am, când îl mai am. Sunt luni în care am de cântat și luni în care nu am… Dar nu sunt bogat. Eu întotdeauna zic: ce e pe mine-i și-n dulap! Și nici nu mă interesează să mă îmbogățesc! O spun cu toată sinceritatea. Pentru că dacă Dumnezeu mă ține sănătos și cânt și am salariile pe care le am sunt mulțumitor. Eu, dacă nu aș mai fi manager, aș rămâne în continuare la Conservator. Pot să trăiesc decent și nu o să duc nimic cu mine. Iar ca să răspund la întrebare… dorm liniștit noaptea! Mă interesează să dorm liniștit noaptea. Și, faptul că știu să joc table… vreau să le joc în libertate, la iarbă verde, cu prietenii, și nu în alte părți. Stau departe de chestii din acestea! Oricum sunt rumori și povești la orice chestie pe care vrei să o faci. Totdeauna cineva va spune – „A, sigur are el ceva interese!” Totdeauna e suspiciunea asta. Și sunt persoane care numai cu asta se ocupă – să alimenteze rumori de genul acesta. Pentru orice faci! Dar eu cu prostii de genul acesta, nu mă ocup.

– Când ai știut că vrei să faci Muzică, la modul profesionist?
Eu, de felul meu, sunt un tip care nu se gândește mult. Când o idee îmi luminează mintea, o implementez. Știu ce vreau!

„SINGUR MI-AM DESCOPERIT TALENTUL”

– Dar cine ți-a descoperit talentul?
Eu. Eu, singur!

– După o înregistrare, sau cum?
Nu. Eram fascinat de muzica de la biserică, eu fiind din mediul neoprotestant. În bisericile neoprotestante se cântă în cor… era orgă în biserică… Se cânta mult, iar eu eram fascinat, dar părinții mei nu au văzut asta, ei imaginându-și că drumul meu va fi diferit și dorind pentru mine o profesie mai “normală”. Nimeni din familia mea, nu și-ar fi imaginat vreodată că eu voi urma o astfel de cale… Probabil că, dacă mă dădeau în clasa întâi la pian, cum aș fi vrut eu, eram un dirijor bun astăzi! Chiar aș fi fost un dirijor bun astăzi! Pentru că unul dintre visurile mele este dirijatul! Și nu practic. Nu practic pentru că nu vreau să fac asta … nu cred că este cazul. Dar „boala” mea e asta. Când eram prin clasa a VI-a sau a VII-a, mama a primit niște bani de la nașa noastră din Australia, să facă școala de șoferi. 100 de dolari. Și mama nu a făcut școala de șoferi, ci mi-a cumpărat mie o orgă de jucărie. Micuță, cu patru octave. Văzusem una identică la un prieten de familie și eram fascinat. Și mi-a cumpărat și mie mama. Eu am început să învăț singur, cu manualele de muzică de la școală. La școală eram de 5 la Muzică, pentru că ne dădea notă pe caiet. Și eu nu scriam foarte ordonat… Și, deci, am început să cânt singur la orga aceea. Dar, cum am învățat eu singur, nici nu știam care e „do” pe claviatură. L-am confundat cu „sol”. Și eu tot ce cântam… începeam de la sol, nu de la do. Am tot învățat singur, până într-o zi când m-am dus la școală cu o partitură de la cor, de la biserică. Țin minte că era „Corul Robilor” din „Nabucco”, cu text de la biserică. Și m-am dus la doamna profesoară de muzică de la școală să o întreb cum să citesc partitura. Eu, elev de 5!!! Și doamna m-a întrebat „Ce-i cu tine, măi, Aștefănoaei?! Ce faci tu acolo”. „Învăț să cânt la orgă, singur”, i-am răspuns. „Adu orga la școală!”. Și mama mi-a cusut husă, ca să pot duce orga la școală… M-am dus cu orga la școală și așa a început drumul meu. Am fost trimis la Școala Populară de Arte să fac pian, să învăț în clasa a VIII-a. Eu voiam să fiu pianist. Profesoara de pian mi-a spus că nu am șanse. M-a sfătuit să merg la Canto. Eu am întrebat „Ce e aia?”. Nici nu știam ce înseamnă… „Să cânți Operă!”, mi-a spus. „Eu?! Operă?!”. Eu, când auzeam muzică de operă făceam asocierea cu emisiunile Fundației Brambach de la TVR, care aveau un generic cu „Ridi Pagliaccio” cu Placido Domingo. Cum se vopsea pe față… din film… Era o emisiune care alterna cu „Serata Muzicală” a lui Iosif Sava. Mi-am zis: „Operă?! Unde urlă ăia toți și nimeni nu înțelege nimic?!” Tot ce am făcut din momentul acela, de când m-am apucat, până în ziua de astăzi are legătură cu asta, cu „urlă ăia acolo și nimeni nu înțelege ce fac”. Tot ce fac este pentru ca omul să știe că, dacă vine la Operă, înțelege despre ce e vorba. Ba mai mult, înțelegând, oamenii se pot îndrăgosti de lumea aceasta.

– De la copilul „Aștefănoaei”, cum ai ajuns la personalitatea „Estefan”?  
Prin cânt, multă muncă și determinare. Am început de jos… La prima oră de canto m-a dus o vecină de-a mea… M-a și mușcat un câine pe drum… A fost ceva… La prima mea lecție de canto! Părinții nici nu știau că merg.

– Părinții ce profesii au?
Tatăl meu – militar, mama lucra în TESA la o creșă. Eu am crescut în zona militară. Dar cum m-am îndrăgostit de Operă?! Am primit un disc pentru pickup cu „Traviata” cu Virginia Zeani, Octav Enigărescu și Ion Buzea, cred… Și nu știu cum am avut mintea aceea că am pus discul și am luat și am urmărit „textul” în limba română din cartea care însoțea LP-ul. Am plâns! Am plâns și a fost ca o convertire la o religie! Bineînțeles că m-am văzut Alfredo și m-am văzut tenor… Am plâns multă vreme că nu sunt tenor. Mi-aș fi dorit să fiu tenor. Știu rolul Alfredo pe de rost și multe alte roluri de tenor. Câteodată mai și cânt partitură de tenor și îmi iese! După acel moment cu „Traviata”, tot ce am făcut a fost legat de voce, de vocalize…

– Dar exista perspectiva clară a performanței?
Păi, când m-am dus la prima oră de canto, profesoara m-a întrebat dacă nu cumva îmi place fotbalul… Am muncit foarte mult! Am muncit atât de mult încât primul meu rol a fost în clasa a X-a sau a XI-a. Am făcut Colas în „Bastien și Bastienne” de Mozart. O producție la școală. M-am ocupat de costume, le-am împrumutat de la teatru. În liceu mergeam pe la directorul de la Teatru să îl rog să ne dea elemente de costume să facem spectacol la liceu. Cumva, dacă stau să mă uit în urmă… Adică dacă astăzi aș vedea un astfel de adolescent, aș simți că are ceva care îl face să se descurce. Apoi, în clasa a XII-a am cântat un rol foarte greu, Enrico în „Campanello” de Donizetti. Ceilalți erau studenți din Conservator, eu eram mai mic. În primul an de Conservator am cântat într-o producție cu Filarmonica din Oradea și, imediat în același an – deja intrasem în al doilea an de Conservator și mi s-a dat un rol în Căsătoria Secretă  de Domenico Cimarosa – Contele Robinson. Tot în acel an am fost angajat la Operă.

– Visai scenele internaționale?
Tot timpul!

– Sau păreau undeva suspendate, departe de a fi accesibile?
Eu și acum visez. Într-un fel, mi-ar plăcea. Dar în alt fel… nu mi-ar plăcea. Înnebunesc să fiu singur prin orașe și să nu am viață socială. O viață de solist internațional este solicitantă. Nu ai viață socială! Acolo nu e ca aici. Aici mergem la spectacol și apoi ieșim în oraș. Acolo ești singur, cu valiza după tine.

– La 20 de ani, angajat la Opera din Cluj.
Da! Am fost angajat la Operă și am făcut o mulțime de roluri. Și principale, și secundare. Alternau. Atunci am cunoscut-o pe Mariana Nicolesco.

– Festivalul și Concursul Internațional „Hariclea Darclée”…
În 2000 am fost acolo la Masterclass și când m-a văzut… Aveam 18 ani… Aveam 18 ani și m-am dus la Masterclass la „Darcleé”. Ne-a pus să ne prezentăm, pe rând. Și, când au ajuns la mine și m-au întrebat cum mă cheamă și câți ani am, am spus „Florin Aștefănoaei și am 18 ani”… S-a năvălit asupra mea o furtună, un tăvălug. De parcă eu eram vinovat de tot sistemul de învățământ din România – că se face Canto în liceu, că se strică vocile… Vai, m-am simțit atât de prost! Erau acolo Metodie Bujor care acum e solist la Bolșoi… George Petean, Cosmin Ifrim… Eu mă uitam la ei ca la dumnezei. N-am zis nimic… Și a doua zi dimineață m-am dus la Masterclass, iar la amiază, când s-a terminat prima sesiune, am vrut să vorbesc cu doamna Nicolesco… I-am spus: „Doamna Nicolesco, eu nu vreau să cheltui banii nimănui aici”. Că ne dădea cazare, era totul plătit. „Merg acasă, mai cresc și, după ce mai cresc, vin din nou. Eu nu vreau să cheltuiți cu mine”. „– Vai de mine!” M-a luat în brațe doamna Mariana Nicolesco… Seara am cântat și a fost impresionată pentru că vocea mea era deja mult mai dezvoltată decât e normal la un copil de 18 ani. Am avut o impostație naturală, lucrasem și glasul îmi era deja „pus”. Lucram cu o doamnă profesoară din Oradea, care a avut meritul foarte mare că mi-a pus corect bazele cântatului. Ea a studiat cu doamna Niculina Mirea, la Cluj – o profesoară fantastică, cu ea studiase multe cântărețe, devenite nume cu rezonanță pe scena mondială, plecate din Cluj… Doamna mea profesoară era Angela Popescu. Am avut o școală bună. În ultimii ani de liceu am început să lucrez cu Gheorghe Mogoșan și la Conservator era clasa Maestrului Alexandru Fărcaș. Eram student la Oradea, dar lucram cu clasa la Cluj. Practic, am stat în Cluj. Mai mergeam să dau examene în Oradea. Fiind solist la Operă…  mi-am dat examenul de licența cu Clujul și apoi Doctoratul l-am făcut la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima.

„NUMELE MI L-A SCHIMBAT MARIANA NICOLESCO”

– Dar cine ți-a schimbat numele?
Numele mi l-a schimbat Mariana Nicolesco, în al doilea an la „Hariclea Darcleé”, când eram parte din distribuția de “La Traviata”, cu Roxana Briban – Dumnezeu să le odihnească! Și pe ea și pe Mariana Nicolesco!… Eram Marchizul d’Obigny. La un an după povestea că „mai cresc” eram în distribuție… Atunci mi-a spus că nu mă pot pune pe afiș cu numele „acela” – adică numele meu, pentru că „nimeni nu știe cum să îl pronunțe”. Și ba am aflat că mă cheamă „Ștefanov”, ba a doua zi m-am trezit cum colegii strigau după mine „Esteban”. Și după aceea am aflat că mă cheamă „Estefan”. Așa m-au pus pe afiș.

– În documente ți-ai schimbat numele?
După 10 ani.

– A ajutat sonoritatea „noului” nume pentru contracte în străinătate?
Nu. Mie mi-ar fi plăcut să mă cheme „Florin Ștefan”.

– Acum e prea târziu.
Foarte târziu. În momentul acela ar fi trebuit… Dacă aș fi spus… Dar îmi era teamă. Eu mă uitam la ei!… Pe vremea aceea era domnul Herlea acolo, era David Ohanesian… erau toți marii! Erau dumnezei pe lângă mine. Cum să vin eu să spun „știți, pe mine nu vreau să mă cheme Estefan!” Mă cheamă cum au zis! Așa a rămas! I-am zis lui tata… „ce zici de asta?” „Apăi lasă, că tot copilul nostru ești!”

– Vin la spectacole, părinții tăi?
Da, vin. Au fost și când am cântat în Ungaria. Fiind la Oradea e puțin mai complicat… Revenind, numele nu m-a ajutat. Dar „Aștefănoaei” era complicat… Chiar era complicat! Eu am plecat și am studiat în Anglia în 2007, în Academia de la Cardiff, cu Denis O’Neill. Dădusem audiție la Jette Parker la Covent Garden. Am fost în primii 10, din 900 de aplicanți. Au ales trei și eu nu am fost printre ei, dar a doua zi m-a sunat Royal Academy of Music din Londra să mă duc la ei. Și nu m-am dus. Mi-au făcut propuneri repetate și mi-au dat o bursă mai mare decât a tuturor celor care știam că mai primiseră. Îmi spuneau să facem „Le Rondine”… Mi-au redus programul de la doi ani la un an… numai să mă duc. Era acolo liderul programului de Canto – Mark Willman, care m-a vrut acolo. Eu am spus că vin, dar cu o săptămână înainte să plec am decis să nu mă mai duc. Nu m-am mai dus pentru că îmi era groază să mă duc singur. Un an în Anglia singur… Avusesem și ceva probleme personale… Eram chiar în anul cu divorțul de fosta mea soție și… a fost un șoc. Mă speria gândul să plec singur, aveam nevoie să am familia aproape.

„SOȚIA MEA VINE CAM PESTE TOT CU MINE”

– Acum spui foarte frumos că „acasă e acolo unde e soția ta”. Soția de acum.
Da. Acasă acolo e! Acum… când ai o astfel de carieră și ești mult timp plecat… Soția mea vine cam peste tot cu mine, ori de câte ori e posibil. Așa am ales. „Acasă” poate fi și un hotel. „Acasă” e acolo unde suntem noi doi.

– Spune-mi o amintire de pe scenă care a însemnat ceva important pentru tine…
A fost un moment… Un concert care chiar a însemnat ceva! A fost un moment care a ajutat la turnura pe care a luat-o viața mea. Am fost într-un concert în Irlanda. Era chiar de ziua mea, în 2006. Am cântat aria din „I Puritani” – „Ah! Per sempre”. Publicul de acolo e mai… înghețat așa de felul lui. Aplaudă și cam atât. Atunci au urlat! Concertul respectiv era într-o catedrală. Și în urma succesului de atunci a venit la mine Denis O’Neill și mi-a spus că vrea să îmi dea o bursă la Cardiff. Bursa a fost 30.000£. Atât a costat anul acela. În fiecare săptămână am lucrat cu câte un star. Printre aceștia și Tina Ruta, un incredibil coach de italiana, coach-ul personal al lui Placido Domingo. David Gowland, directorul programului pentru tineri din Royal Opera House, Marco Canepa – era un coach specializat pe recitativ mozartian. În fiecare săptămână venea cineva. Am avut ocazia sa lucrez cu Dennis O’Neill, Ileana Cotrubaș, Carol Vaness, Jane Eaglen, Sherrill Milnes, Bernd Weikl, Kiri te Kanawa, Della Jones, și mulți alții… Era extraordinar!

– Ai „amețit” vreodată uitându-te în jos, la nivelul de unde începusei? La momentul discului cu „Traviata”?       
Eu provin dintr-o familie simplă. Părinții mei nu au dat vreodată  vreun telefon ca să devin eu „ceva”. M-au susținut și au făcut eforturi financiare extraordinar de mari ca să pot merge la concursuri. Tata umbla cu pantofii de militar… și la biserică și pe stradă, ca să poată să îmi cumpere mie ce aveam nevoie pentru studiu. A fost foarte greu și m-au susținut. Și când mă uit în urmă… Dumnezeu le-a hărăzit pe toate așa cumva să pot să reușesc să devin ceva. Văzând cât e de greu, mă gândesc și acum, de multe ori la cât e de complicat să răzbești într-un sistem în care sunt ușile închise, posturile ocupate… Ce curaj să ai să-ți dai copilul să facă meseria asta?! Pe mine părinții n-au vrut să mă lase – m-am încăpățânat eu. Am spus că nu scriu nimic la examenul de admitere la liceu, dacă nu mă lasă să merg la Muzică. Mama n-a fost fericită cu meseria mea… Poate nici astăzi nu e împăcată.

– Crezi?
Da! Eu eram manager și nu înțelegea de ce sunt atât de ocupat. Până când a fost nevoie să vină cu probleme medicale la Cluj și a fost nevoie să stea la mine în birou câteva ore. Nu-i venea să creadă cât de des sună telefonul și ce multe probleme sunt. Sigur că părinții mei și-ar fi dorit să am o meserie mai domestică și să fiu acolo, lângă ei, în Oradea.

– Ești singur la părinți?
Mai am un frate. Fratele meu e acolo.

– Manager la 33 de ani. Cum ai găsit Opera și care sunt cele mai importante direcții pe care le-ai dat, de atunci?
Eu am continuat… Nu sunt genul care să spună că lumea începe cu mine și că totul a fost rău înainte. Eu am continuat ce era început de predecesorii mei, pe care îi respect… Pe vremea Maestrului Fărcaș, care mi-a fost profesor și a fost și director, era coplicat… vedeam foarte clar cât de greu era… Eu atunci eram copil de trupă, nici nu visam vreodată să ajung director. Când am început să organizez acele concerte cu muzică gospel nu mă gândeam că o să ajung vreodată Directorul Operei. Eu voiam să cânt… Când Rareș Trifan a devenit director și eu mi-am dat demisia ca să plec la Cardiff am făcut o prostie. Tocmai pentru că nu cunoșteam sistemul. Dacă îl cunoșteam, nu mi-aș fi dat demisia și probabil că aveam postul meu de solist în Operă și în ziua de astăzi. Nu îl am. Dacă mâine nu mai sunt manager, nu am post de solist în Opera din Cluj. A fost atunci un moment… Așa cum spuneam, mie nu îmi trebuie mult să mă decid. Fiind atât de impulsiv mai fac și tâmpenii… Acea demisie a fost o mare prostie! De regulă caut lucrurile cele mai calitative – știu ce îmi doresc și dacă nu am bani să obțin acel lucru, „stau fără masă în casă și mănânc pe jos până când am bani să cumpăr masa care îmi place”. Așa sunt eu! Rareș Trifan a făcut concert în fața Operei – mi-a plăcut enorm! Ideea de a face un concert pe esplanadă mi-a plăcut! Au fost o mână de oameni în public, dar s-a creat un precedent. Apoi a venit Marius Budoiu și a făcut celebra „Aida” în aer liber. Eu eram pe la Marseille. Dar, cine a făcut prima dată astfel de proiecte nu a fost Clujul – au fost București și Timișoara. La Festivalul din Parcul Rozelor ne uitam ca la ceva incredibil – „Wow, ce face Corneliu Murgu acolo!” Acum, când mă uit la ce făcea Maestrul Murgu acum mulți ani îmi dau seama că era loc de mult mai bine. Cu tehnica de astăzi… Dar trebuie să ne raportăm și la buget, și la vremuri. Fiecare manager are încorsetările timpului lui. Marius Budoiu a creat proiectul „Muzică pentru Cetate”, eu am spus că vreau „Opera Aperta”, pentru că îmi place mai mult ideea. Opera din Cluj era destul de prăfuită, în sensul că nu era public. Activitatea nu era destul de promovată – erau afișe mari, cu tot felul de poze și sute de cuvinte – super încărcate. Mie nu-mi plac afișele cu sute de cuvinte! Mă interesează afișele cu emoție! Și să rețin titlul! Și așa facem acum afișele. Ideea e să trezim curiozități. Am schimbat logo-ul instituției. La afișe mi-am auzit vorbe că nu e scris numele vedetei pe afiș. Dar toate informațiile sunt pe site. Afișul e o invitație pentru descoperire. Noi la premiere avem materiale de promovare cu toate detaliile. Dar pe stradă e nevoie să expui astfel încât să susciți interesul publicului din toate categoriile. Creștem canalele de socializare acum… Mie, personal, nu-mi plac toate, poate că am trecut de vârsta celor care le folosesc des. Dar sunt importante și înțeleg cât de utile sunt în promovare. Atragem publicul tânăr – aceasta este una dintre cele mai mari reușite ale noastre.

– De ceva vreme ați luat și Balul Operei, brand început de Matei Miko, confundat cu gălăgia din jurul Fashion Week… Un eveniment asociat cu persoane care s-au aflat în niște contexte controversate… a devenit acum un prilej de eleganță. Și performanță pentru Cluj.
Domnul Matei Miko are un mare merit – al perseverenței. Nu comentez poveștile din jurul Balului Operei și cum a fost și ce a fost, că nu e treaba mea.

– Între fondatori și Operă a mai fost un intermediar, oricum.
Primele ediții ale Balului Operei au fost făcute în anii ’80, dacă bine îmi amintesc din 1986 de către Maestrul Emil Strugaru – era un fel de gală. Domnul Matei Miko s-a reîntors în țară, cu o viziune legată de acest eveniment, pe care, începând cu anul 1994, împreună cu maestrul Petre Sbârcea – Directorul Operei de la vremea respectivă, l-au revoluționat. Au reușit să creeze un eveniment monden important, în inima Transilvaniei.

– Sclipicios, nu sclipitor.
Ați pomenit Fashion Week, a fost naturală implicarea a Transilvania Fashion în Balul Operei, pentru că era un brand creat tot de domnul Matei Miko. Așa cum spuneam adineaori, de la o Gală specială făcută cu recurență începând cu anii 80, având resursele care existau atunci, Domnul Miko încercat să îi dea o tentă de mondenitate și a reușit asta! Balul este extrem de complicat de realizat, din multe puncte de vedere! Am tot respectul pentru perseverența domnului Matei Miko.  … În 2018 brandul a fost vândut. L-a achiziționat domnul Daniel Metz – CEO al NTT Data Romania, la vremea aceea și ni l-a donat nouă. Eu, când ni l-a dat, am zis că nu îl dorim. Și astăzi e apăsător. Dar nu putem renunța, pentru că este un eveniment de tradiție. Cu toată sinceritatea spun de ce e apăsător, sunt foarte asumat: mie mi se pare absurd ca un grup de entități să se strângă să finanțeze o seară cu banii cu care ar putea sponsoriza o producție care să se cânte mai multe stagiuni și care poate exista și 20 de ani. Pe mine mă doare că banii se duc pe o seară cu 500 – 600 de oameni, când un sprijin pentru o producție ar impacta mai mulți. Când am preluat Balul, am avut tot felul de temeri. Evenimentul nu mai era organizat de o firma privată, ci de o instituție publică. Erau tot felul de parteneriate „de tradiție” pe care nu le puteam continua… O mare încorsetare era difuzarea evenimentului pe canalele de Televiziune, care implicau drepturi de autor către CREDIDAM… Partenerii nu mai puteau beneficia de aceleași condiții pe care le aveau înainte, în colaborarea cu un privat. Mă tot gândeam cum să fac să ies din capcanele pe care le prevedeam și într-o seară, conducând mașina pe podul de la Calvaria din Cluj, am avut o revelație. „Știam eu că ești deștept”, mi-a zis domnul Daniel Metz. Am făcut parteneriate cu Universitățile clujene prin care să decidă premiile. Și un parteneriat cu Televiziunea publică. Cu CREDIDAM a fost o altă poveste. La Cluj nu se filma nimic. Când am venit manager, am chemat reprezentanții sindicatului la masă cu televiziunea și le-am spus că eu cred că e o problemă de comunicare. Am întrebat directorul dacă plătește CREDIDAM. A confirmat. Am întrebat reprezenanții sindicatului dacă au alte solicitări în afară de cele prevăzute de lege, iar lucrurile s-au lămurit într-o simplă discuție. Am rezolvat situația. Am început să filmăm, să avem transmisiuni. Revenind la bal, era nevoie să găsim fonduri. Nu le puteam folosi pe cele ale instituției pentru că acest proiect nu era prins în programul minimal și nici în proiectul de management. Nu era… acum l-am pus, în proiectul acestui mandat. Dar nu folosim resurse financiare de producție din instituție, ci din finanțare externă. În anul în care am făcut noi prima dată Balul, în săptămâna evenimentului eram pe minus 40.000 de euro. M-am dus din nou la domnul Daniel Metz și i-am spus că trebuie să ne ajute. Dacă mi-a făcut „bucuria” de a-mi pune pe umeri acest bal… trebuie să mă ajute… și ne-a ajutat. Bătusem la poarta Fundației Transilvania Leaders – care acum finanțează evenimentul, iar răspunsul ne-a fost că ne vor ajuta în următorul an, după ce aveau să analizeze cum a ieșit prima ediție făcută de noi. Acum ei susțin cam trei sferturi din costul Balului.

– La nivel de investiții în scenotehnică, în echipamentul care rafinează un spectacol și experiența publicului, pentru că Împărțiți sala cu Teatrul Național din Cluj-Napoca, sunteți fiecare cu echipamentul său?
Exact așa. Și mi-e greu să înțeleg. Luminile: noi suntem cu „lămpile” noastre, ei cu ale lor. De fiecare dată „montează lumini, demontează lumini”. Mie îmi place să am lucrul meu, să nu depind de nimeni. Tot timpul mă zdrobeam să mă gândesc cum să fac să fac niște investiții – în primul rând, un pupitru de lumini. La începutul anilor 2000 colegii noștri din acele vremuri au achiziționat un pupitru de lumini la nivel de anii ’90. Și când le-am spus cum sunt aceste echipamente în alte teatre, mi-au spus „Apăi nu-s bune, dom’ director, că ălea se strică”. Am reușit să cumpărăm pupitrul de lumini care era top! Un Boeing pe care n-au știut ai noștri să-l pornească. Încet, încet, au învățat. Pe rând, am luat capete mobile. Am început să avem echipamente similare cu ceea ce avea Teatrul Național. Noi eram mai mult cu lumini convenționale, ei deja aveau echipament mai dezvoltat. Acum am reușit să îi depășim, să avem aproape dublu decât ei. Dar încă nu am reușit să le punem împreună.

– Dacă mergem acum în Cluj, în fața clădirii, mai mulți oameni ar spune că e „Opera” sau „Teatrul”? 
În momentul de față sunt șanse să spună „ambele”. Când am preluat eu, dacă îi ziceai unui taximetrist să te ducă la Operă, te ducea la Opera Maghiară. Acolo știa că e Teatrul… Așa era… Acum sunt șanse să se știe că sunt ambele. În plus, domnul Marius Budoiu a pus pe frontispiciu literele volumetrice cu Opera Națională… și Teatrul Național. Dar deja se știe. Opera a creat o efervescență în jurul său și lucrurile merg bine.

– Ce producții pregătiți? Ce visați?
Noi visăm mult! Dar, pentru ce visez eu, trebuie o altă clădire. Această coabitare cu două instituții care își împart spațiile pe ore este foarte complicată.

– Visezi un alt sediu pentru care faci pași.
Visăm… Cât despre producții, anul acesta o să facem „Tosca”, în aprilie. „La Fille Mal Gardeé”, în iunie. „Bărbierul din Sevilla”, în septembrie și o nouă „La Bohème”, în noiembrie. În anul Centenarului Marii Uniri pentru Cluj s-a scris o lucrare legată de Centenar – a fost singura lucrare premiată de Academia Română, pentru Compoziție – „Răspântii”. Acum, fiind „An Avram Iancu”, împreună cu Divizia 4 „Gemina”, cu Jandarmeria, cu Academia Română ne-am propus să facem un eveniment legat de Avram Iancu. S-a constatat că nu e nimic scris, în afară de marșuri și ceva lucrări corale. Se lucrează acum la o compoziție care se va numi „Umbra lui Iancu”, un vocal-simfonic. O să fie cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Sfântului Andrei, înainte ca militarii să plece la Alba Iulia pentru Ziua Națională. Visez să fac „Manon”… „Simon Boccanegra”, „Iolanta”… Eu iubesc mult muzica rusească. Nu are legătură cu acest context al Războiului. Aș mai vrea „Aida”, anul viitor. Vom sărbători 105 ani de la înființarea Operei clujene. La 100 de ani era Pandemia și nu am putut să punctăm cu a treia producție de „Aida” din istoria instituției. Și visul meu este să avem tehnica necesară să putem face producții din ce în ce mai bune. În limitele convenționalului și ajutând omul să înțeleagă despre ce e vorba în opera respectivă. Sunt de acord să stilizăm… dar eu nu cred în avangarda cu orice preț și în ideile ciudate ale regizorilor. Nu mă interesează să văd „La Bohème” în Cosmos!

– Dar pe Violetta Valéry o vezi pe stiletto și în pantaloni?
Nu. Și nici în altă ipostază – cum am văzut-o într-o producție în Germania! Acolo, nu moare, ci pleacă cu Annina, pentru că se redescoperă. Cu tot respectul, sunt deschis și tolerant, dar nu văd rostul reinterpretărilor care schimbă de tot opera în sine. Chiar vorbeam recent și cu domnul Ioan Hollender despre faptul că publicul trebuie să înțeleagă despre ce e vorba în lucrarea originală.

– Faptul că ai o carieră artistică bine consolidată te face un manager incomod?
Da! Sunt incomod pentru mulți, mai ales pentru cei care îmi insultă inteligența și cred că mă pot juca pe degete… Din păcate pentru mulți, am capacitatea de a pune cap la cap ițele încrengăturilor fără multe detalii. Văd clar dedesubturile situațiilor complicate și nu pot fi dus de nas cu ușurință…. Sunt incomod, pentru că sunt și o persoană destul de tehnică. Dacă mi se spune că „nu se poate” ceva, găsesc soluțiile la scenă pentru a avea acel efect. Nu renunț niciodată până când nu mă conving singur că nu sunt pârghii pentru ceea ce îmi propun.

– Dirijor nu, că nu vrei. Dar regizor, ai putea fi?
Oricât aș visa la dirijat – Nu mă bag. Nu… Eu sunt solist. Sunt manager, atât cât voi fi… Profesor de Canto…

– Domnule profesor, ați trimis pe cineva la fotbal?
Nu încă… (N.R.: Râde!) Ca să fiu un profesor mai bun ar trebui să fiu acolo, alături de student, mai mult timp! Studentul are nevoie de profesor în mod permanent! Ideal pentru mine, în situația în care sunt, cu programul încărcat pe care îl am, împărțit fiind într-o multitudine de direcții, este să lucrez cu studenți care au o bază pusă, care deja sunt porniți pe drumul lor și nu nu sunt dependenți 100% de profesor. Aș putea să lucrez și cu începători, dar nu acum, pentru că energia mea este canalizată mult în altă parte. Timpul pe care îl petrec cu studenții vreau să fie productiv, nu folosit pentru explicații de bază.

– Ai spus, la un moment dat, că te-ai înțeles bine cu toți Miniștrii Culturii – mai puțin cu unul. Dar nu că v-ați fi urât, ci că nu ați lucrat înfloritor. Nu ai o culoare politică asumată. Dacă ți s-ar propune, la un moment dat, și o culoare politică și, odată cu ea, portofoliul de Ministru al Culturii, ai accepta?
Eu mă înțeleg bine cu toată lumea… Într-adevăr, a fost un ministru cu care, hai să zicem că, nu m-am înțeles… S-a produs o schismă la un moment dat, pentru că, involuntar, am fost atras într-o poveste și un scandal care nu erau ale mele… însă cineva, foarte dibace, s-a folosit de numele meu și al instituției noastre, în interes personal…. Legat de faptul că eu aș avea ca țintă a vieții mele un mandat de ministru –  au scris unii, în presă, tot felul de prostii, legat de acest subiect… Nu am acest target! Îmi văd locul și limitele!

– La 33 de ani erai manager. Acum ai puțin peste 40… Trebuie să mai vină niște provocări profesionale…
Pot să rămân manager…, atât cât mă pricep, pot să fiu consultant… Pot să stau la catedră. Eu nu voi face vreodată demersuri ca să devin ministru. Nu voi face lobby să fiu Director al Operei din București, așa cum erau, la un moment dat, anumite speculații. – i-am spus asta și lui Daniel Jinga, când a fost numit în funcția de manager interimar al ONB: Dacă mă va interesa vreodată sau vor fi discuții în această privință, Daniel Jinga va fi primul care va afla. Să fii ministru e o pălărie foarte mare!

– S-a potrivit și pentru capete mici…
Eu am expertiză în domeniul Operei. Pot să înțeleg domeniul Teatrului dramatic… Poate și puțin despre Cinematografie.

– Cam Artele Spectacolului…
Da, exact! Artele Spectacolului!. Dar când e vorba de situri arheologice, de monumente, patrimoniu, muzee și multe altele…

– Îți iei consilieri.
Într-adevăr… Dar sunt o persoană căreia îi place să fie în control și pentru asta e nevoie de o cunoaștere aprofundată… Da, așa e – cum au mai fost și alții poate fi și unul ca mine, însă, consider că este extrem de important să lăsăm o moștenire în urma noastră… Nu aș vrea, ca atunci când voi trage linie, în urma mea, să constat că am trecut degeaba pe aici… Nu mă interesează titlurile fără o poziție consolidată în background-ul lor.Cu toate acestea, o astfel de propunere, pentru o astfel de demnitate ar fi mai mult decât onorantă. Ea nu există și eu nici măcar nu visez la asta!

– Dar te gândești să pleci din România, la un moment dat?
O, da, îmi doresc ca la pensie să trăim în Italia, să ne bucurăm de soare, de mare și de mâncare bună. Iar dacă ne va ține sănătatea, să cutreierăm drumurile de acolo cu motocicleta.

– Mai ai mult până la pensie! Încerc să-mi dau seama ce poate să te intereseze peste ce ai realizat în prezent. Poate să construiești o Operă! Ar fi ceva unic!
Cine știe?! Ca să plec acum din România să am o carieră internațională importantă… nu trag nădejde la așa ceva și nici nu fac astfel de demersuri. Poate că dacă eram mai focusat și îmi doream mult asta, cariera mea solistică avea o altă direcție și amploare. Cred că nu mi-am dorit destul de mult asta. În același timp intervine, sau mai bine zis, s-a accentuat stresul – noi, majoritatea, avem anxietate de performanță. Faptul că nu conștientizăm asta, nu înseamnă că suntem feriți de această anxietate… Eu am realizat târziu faptul că presiunea care mă apasă permanent mă afectează și organismul îmi reacționează involuntar. La mine se manifestă răgușind, pierzându-mi vocea, aparent – fără explicație, în zilele premergătoare spectacolelor.

– Dacă ar trebui să alegi între „solist” și „manager”?
Nu aș renunța la niciuna, pentru că mă regăsesc în ambele deopotrivă. Dacă aș fi obligat să renunț… Renunț la management, pentru că eu, dimineața când mă trezesc, sunt cântăreț. Primul lucru pe care îl fac, este să verific dacă îmi sună sau nu glasul.

„ÎMI PLACE SĂ MERG CU MOTOCICLETA”

– Care este informația care te descoperă într-o altă lumină?
Că îmi place să merg cu motocicleta. Sunt motociclist.

– Îți place viteza? În carieră, observ că da.
Da. Îmi place viteza, dar de când sunt pe motocicletă sunt foarte cumpătat și la volan. Eu nu mi-am cumpărat motocicletă de viteză, ci am motocicletă de drum. Nu mi-am luat nici Harley Davidson, sau alt tip de Chopper, din cauză că m-am temut să nu devin personaj în curtea Operei, când ar fi fost să pornesc motorul zgomotos și să aștept să se încălzească. Am și un scuter, roșu, cu trei roți. Este unic în oraș, având culoarea aceea – toată lumea știe că e al meu. Altceva ce îmi place e Italia. Parcă sunt de acolo!

– Cea mai bună investiție din cariera ta a fost acea sută de dolari din care mama ta nu și-a plătit școala de șoferi, ci ți-a luat orga. Ce ți-ai spune, cu mintea de acum?
Vai de mine! Dacă aș putea da timpul înapoi, ar fi niște lucruri pe care nu le-aș mai face!

– Cum ar fi?
Ar fi câteva, primul exemplu pe care l-aș da e ca nu m-aș mai căsători atât de devreme (21 ani) cum am facut-o prima dată. Mai ales, nu aș face-o pentru a răspunde anumitor așteptări sau cerințe din anumite zone.

– Ce ai fi vrut să înveți să cânți prima dată pe claviatura de atunci?
Aș fi vrut să știu din prima unde este „do”. În rest, ca repertoriu am fost smart. Până la un moment dat, când am învățat și am cântat „Olandezul Zburător”, un rol care mi-a făcut foarte mult rău.

– Ți s-a oferit intenționat ca să îți facă rău?
Nu. Dar acel rol m-a dus într-o criză. A trebuit să reînvăț să cânt. În viața fiecărui solist de operă, la o anumită vârstă apare criza vocală. La o vârstă anume sau la schimbarea repertoriului. Cânți repertoriu liric – în momentul când începi să schimbi și să abordezi unul dramatic… se schimbă ceva, mai ales atunci când  sari niște etape. Ce nu am știut și am aflat de la alți cântăreți, care au trecut la rândul lor, prin astfel de situații, e că trebuie să te oprești când apare criza. Doamna Viorica Cortez, de exemplu, mi-a spus „eu când am intrat în criză și eram la Metropolitan am pus stop și câteva luni n-a știut nimeni de mine. Am venit la Bucium (Iași) să beau apă de la fântâna de unde am băut când eram copil”. E o metaforă! Criza e atunci când ajungi să nu mai știi unde ți-e vocea. Nu mai știi să emiți vocalele… Cineva care a avut impostație naturală de la început e debusolat. Nu mai știe să cânte. Un alt prieten mi-a spus că ideal ar fi, când apare criza, să te reîntorci la primul profesor de canto pe care l-ai avut. Să îți „vorbească” în limbajul în care ți s-au pus bazele. Eu am găsit pe cineva care vorbea cu mine în termenii primei mele profesoare de Canto. Și încet, încet mi-am revenit. Mă redescopăr în fiecare zi și în fiecare lecție pe care o fac. O simt tot mai intens în rolurile pe care le abordez. Și poate, acum, la 42 de ani, vor mai trece trenuri importante pentru cariera mea. Totuși, pentru un bariton, acum sunt rolurile de maturitate! Verdi, Puccini – sunt compozitori pe care îi ador, la a căror muzică visez.