E Andreea Șovan și Andrea Petrilă. Cu un „e”. Dar și cu doi de „e”. E în multe feluri – și nu doar pe afișe sau în documente, ci și în viață! E creativă, e generoasă, e deschisă și atentă, e discretă și cu bun simț. E curajoasă și uneori naivă. E profundă și despică firul în multiplu de patru. E o explozie de stări și nuanțe. E un om de nădejde și e dureros de sinceră. Andreea Șovan are foarte multe de oferit! E o actriță pe care merită să o urmăriți.

„Am senzația că am două persona”

– Povestea numelui tău este specială. Ești și „Andreea Șovan” și „Andreea Petrilă”. Când „una”, când „alta”. Mai există vreun derivat în numele tale combinate?
Nu, dar s-ar putea să mai apară, cine știe?! (N.R.: Râde!)

– Numele acestea… toate și-au pus amprenta asupra personalității tale? Adică te simți, uneori, „una” și alteori „cealaltă”? Se spune că fiecare nume duce cu sine un tip de energie… Ambivalența asta se regăsește în ce faci…
Acum, că pui întrebarea, mă gândesc și să știi că da. Nu m-am gândit serios până acum, dar așa e – cumva am senzația că am două „persoana”. „Andreea Șovan” – actrița și „Andreea Petrilă” – numele cu care semnez în acte, în toate situațiile în afară de actorie. Da, sunt împărțită…

– Așa a fost dintotdeauna? Cum erai în catalog?
„Andreea Șovan”. Nu știu cât e de interesant asta cu „Petrilă”. Mama s-a căsătorit și au vrut să ne cheme pe toți la fel, el a făcut acte de adopție… A trebuit să le facă până în 18 ani ai mei, ca să fim cu toții o familie reunită și în acte. La vremea aceea… Eu n-am vrut niciodată neapărat să-mi schimb numele, dar dacă asta însemna ceva pentru mama, mi s-a părut potrivit să fac acest gest. Oricum, mama acționează foarte repede, mereu. O admir pentru asta!

– Ești din Botoșani. Ce voia Andreea din Botoșani să devină?
Andreea din Botoșani, când era mică, voia să devină medic.

– De ce?
Pentru că doctorii sunt deștepți și pentru că mi se părea mie așa, genul acela de meserie… cool, prin care faci lucruri reale pentru oameni și îi ajuți, cu adevărat. Cred că mă gândeam și la asta și la statutul de „doamna doctor”.

– Dar te impresionase vreun medic?
Nu, mă gândisem eu așa, pur și simplu. Nu știu de ce… Cred că era ceva… cel mai înalt obiectiv la care puteam visa, la care puteam ajunge.

– Gândul cu Actoria, când a venit?
La liceu. Bunicul meu a fost actor, dar eu nu l-am prins. A fost actor la Teatrul de Păpuși „Vasilache” din Botoșani. Așa s-a îndrăgostit bunica de el – i-a auzit vocea.

– Bunicii din partea mamei…
Da. Bunicul Iuliu, care avea proveniență maghiară, era din Petroșani. Știi, pe vremea aceea pe actori îi trimiteau să joace unde zicea statul. Și bunicul ajunsese la Botoșani. Acolo, la teatru, bunica s-a îndrăgostit de vocea lui. Am aflat că avea o voce extraordinară. La teatru mai au încă înregistrările cu bunicul și le foloseau în spectacole, până acum câțiva ani. Bunicul s-a îndrăgostit de bunica pentru că era foarte frumoasă. Așa am aflat eu povestea… Deci, bunicul a fost actor. Eu nu l-am prins, nu l-am văzut jucând, în schimb mama… ea a copilărit în teatru și tot timpul a vrut să fie actriță. N-a fost să fie… era vremea comunismului… nu a luat calea aceasta, dar ea s-a pregătit să devină actriță.

– Dar ai simțit că acest vis al ei a plutit deasupra ta? Te-a îmboldit către Teatru?
Da, dar cumva indirect. Adică mama nu m-a împins niciodată către ceva. Dar, am simțit. Poate am luat și din personalitatea ei… Am moștenit ceva. Ea mereu a fost mândră de mine, mereu m-a susținut. Cred că mereu a fost o legătură, dar nu aș putea să fiu atât de nedreaptă încât să zic că mama m-a împins să fac Actorie. Nu m-a împins! Dar cumva, făcând actorie în liceu… Eram în trupa de teatru de la Botoșani! E un loc foarte frumos! Sunt acolo doi pedagogi extraordinari, Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșcă, oameni extraordinari. Ei lucrează de mai mult de 20 de ani cu adolesenți. Trupa aceea pe care au făcut-o acolo și sentimentul pe care l-am avut au contat foarte mult pentru mine! Am simțit că aparțin. Deși, pur și simplu eu m-am trezit în trupă, în clasa a IX-a, întâmplător.

„Eram rebelă. Eram fata aceea contra sistemului”

– În liceu erai fata frumoasă și populară sau cea introvertită?
Toate! Toate odată! Eram rebela. Da, eram fata aceea contra sistemului – eram fata cu „știu eu mai bine”. Și eram destul de populară.

– Așa ai ajuns în trupa de teatru?
Nu. Mama mi-a spus despre trupă și m-a întrebat, pur și simplu, „vrei să încerci?”

– Era o probă de admitere în trupă?
Cred că a trebuit să zic ceva, dar nu îmi mai amintesc exact ce. Lenuș nu are trăsătura aceasta clasică de „admitere”. Ea nu gândește așa, ceea ce mi se pare cel mai tare lucru la ea, ca pedagog. Ea spune „e deschis pentru toți, voi veniți, luați-vă ce doriți din experiența aceasta”. Și, cine vrea să meargă mai departe, merge. Cine nu, nu. Adică ea nu face castinguri. Deci, atunci nu a fost „Hei, tu intri, tu nu intri!” Toți ne-am întâlnit să spunem, într-adevăr, o poezie, iar apoi am continuat să lucrăm. Și cui i-a plăcut și cine a simțit că e pentru el… a rămas. Și da, au fost niște ani foarte speciali, anii mei de liceu. Eu am rămas! Și acesta era un act de rebeliune, pentru că, de la școală, nu prea ne dădeau voie să mergem la teatru. „În loc să înveți, mergi la teatru”… nu eram priviți cu foarte multă îngăduință de către profesori. Și atunci, cu atât mai mult ne plăcea! Era un act de dizidență. Cursurile de teatru se făceau într-o clasă, în laboratorul de Geografie, după ore. Și era o chestiune de alegere – „Aleg să fac asta, în timpul meu liber”. Și, după școală, stăteam patru… șase ore… Noi eram „nebunii ăia care se ocupă cu teatrul”. Și primeam deseori remarca „Ce faci tu, mă? Teatru?! La Botoșani?!”

– Care erau perspectivele? Ție îți plăcea să fii în trupă…
Da, simțeam ca aparțin, asta era! Nu mă gândeam mai departe… Niciodată nu m-am gândit la ideea să fiu vedetă… Jucam spectacolele în festivaluri. Era Festivalul „Liceum”, în care participa fiecare liceu din Botoșani. Fiecare liceu forma o mică trupă de teatru, făcea un spectacol și îl prezenta în festival. Apoi, tot acest fenomen a luat o foarte mare amploare. Acum sunt foarte multe festivaluri de liceeni în România. Apoi s-a ajuns la o perioadă în care erau câteva zeci de festivaluri pentru liceeni. Jucau ăștia micii de liceu mai mult decât mine, actriță. A fost un val… Mergeam în deplasări și era frumos pentru că întâlnem alți adolescenți…

– Te gândeai să alegi profesia aceasta sau era ceva ce făceai în anii aceia în care nu îți pui problema „ce va fi”?
Nu mi-am pus problema ce va fi după. Decizia pe care am luat-o să dau la Teatru a fost luată destul de repede. În clasa a X-a am jucat un rol din spectacolul „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor”. Și eu jucam… ce joacă acum doamna Oana Pellea. (N.R.: Râde!) Un text foarte bun! Și era acolo o replică… Bine, acum nu știu dacă textul era potrivit pentru noi, pentru vârsta noastră, dar asta a fost experiența mea, asta am jucat noi atunci. Peronajul meu era o doamnă în vârstă, care are un regret că nu și-a deschis ceainăria pe care a vrut toată viața să o deschidă. Și ziceam atunci, pe scenă la Casa de Cultură a Sindicatelor în Botoșani, replica asta cu regretul – nu mai știu exact cum era – că, dacă aș putea să mă întorc în timp, aș face asta. Și mi-am dat seama de forța acestei replici. Și am scris într-un jurnal că eu nu vreau să ajung la bătrânețe și să am regretul că n-am făcut niciodată ce visam din copilărie”. Și atunci mi-am spus: „Bine, mă duc la Teatru!” Că asta era „ceainăria” mea! Am hotărât să mă duc la Teatru și nu m-am mai gândit mai departe de atât.

– Cine era pentru tine în sală, la spectacole? Era mama, probabil.
În primul rând, aplaudând puternic, filmând, spunându-le tuturor că fiica ei e pe scenă.

– Tatăl tău a fost, la vreun spectacol?
Nu. Tatăl meu nu e prezent, n-a fost niciodată prezent în viața mea. Nu… există.

„Cred foarte mult în puterea femeilor de a muta munții. Asta nu înseamnă că nu îi respect pe bărbați”

– Lipsa lui te-a influențat în vreun fel, adolescentă fiind? De aici să fi pornit rebeliunea ta?
Da, clar! Am avut un anumit tip de gândire, foarte multă vreme. Și acum mă consider destul de feministă. Da, cred că m-a influențat destul de mult, dar nu m-am gândit niciodată că într-un sens negativ. Pur și simplu, așa e. Adică și acum cred foarte mult în puterea femeilor de a muta munții. Eu am o creștere matriarhală, am o familie predominant matriarhală și femeile din viața mea, de patru generații, sunt cele care au mutat munții. Asta nu înseamnă că nu-i respect pe bărbați. Însă da, poate de la acest fapt cred că femeile sunt foarte, foarte puternice – fiindcă așa am învățat eu de acasă.

– În Botoșani ai terminat liceul. Ce te-a făcut să vii la București?
N-am venit la București, m-am dus la Cluj. Am făcut facultatea la Cluj, am fost prima promoție a profesorului Ionuț Caras.

– De ce ai ales să mergi la Cluj?
Pentru că era foarte departe de Botoșani! Gândul era să fiu foarte departe de casă. Dacă puteam să merg la Tokio, aș fi mers la Tokio. Am ajuns la Cluj, că atâta era pe vremea aceea ca opțiune. La București nici nu m-am gândit. Aveam așa o preconcepție că la București toți vor să fie vedete și că e plin de fițe și eu n-aveam asta… Eram rebelă, ți-am zis, eram contra, dacă ceva era la modă eram contra! Și atunci conceptul ăsta de televiziune, de vedetism era: „Nu! E o prostie asta! Eu vreau să fac teatru”.

– La Cluj, la Admitere erai dintre cei mai buni? Adică se vedea că avusesei deja contact cu scena, cu piese, cu spectacole? Te găsisei, ca actriță?
Cred că da. Cumva, datorită acestui fapt am intrat. Pe de altă parte – nu. Tocmai pentru că avusesem contact cu scena și în capul meu deja știam cum sunt lucrurile, am fost foarte neserioasă. M-am dus la admitere fără să mă pregătesc și am zis o poezie scrisă de mine numai ca să-i „testez” pe cei din comisie, să văd dacă știu ei poezii. Prostie! Că nu i-a interesat cine a scris poezia, ci cum o spuneam. Deci da, tipul ăsta de rebeliune…

– Ai intrat din prima încercare.
Da, am intrat din prima, într-adevăr, și cred că am avut un foarte mare noroc. Am avut o clasă! Toți din clasă am fost foarte, foarte buni! Și la Cluj și, mai apoi, la București am fost în două generații „de aur”, cum se zice.

– Acum, cu maturitatea pe care ai căpătat-o… de ce crezi că te-au admis? Ce au văzut la tine?
Cred că ar trebui să-l întreb pe Profu’. Nu știu. Poate și instinctiv ne-am ales unii pe alții. Ți-am zis… am fost o clasă foarte bună! Toți! Și acum ținem legătura și toți suntem realizați, suntem actori sau buni profesioniști în alt domeniu, pentru că, între timp, unii nu mai fac meseria asta, dar sunt foarte buni în ceea ce fac în viețile lor. Adică a fost chimie între noi. Eram doar 10. Am intrat 11, dar o colegă s-a mutat. Am lucrat foarte frumos împreună și ne-am dezvoltat. Au fost trei ani extrem de intenși în viața mea. Și acum sunt foarte vii acei ani în amintirea mea.

– În Facultatea de Teatru se vorbește despre unde o să joci, după absolvire?
Acum, da. Atunci, nu se vorbea. Au trecut deja niște ani, s-au schimbat lucrurile de atunci. Nu, noi nu ne-am pus problema asta niciodată. Asta poate că e o chestie – acuma mă uit în urmă… –  nu neapărat bună, dar așa era. Nu ne-am pus atunci problema. Nu știu de ce nu ne gândeam. Era doar ce să faci „acum”, cum să studiezi „acum”, cum să fii mai bun „acum”, nu ce o să faci după. Eu nu m-am gândit nicio secundă. Poate sunt eu iconștientă… Și cred că eram inconștientă. Era doar „ce fac acum”. Și „acum” însemna să stăm și 14 ore la școală, adică făceam nonstop numai teatru. Eu zic că am făcut armată, nu școală. Și acum râdem că am terminat toți 3 ani de militărie. Ceea ce mi-a prins bine, ca disciplină!

– Admirai pe cineva? Poate cineva cu care, peste timp, ai ajuns să împarți scena…
Pe Proful. Cred că e un actor foarte talentat, un pedagog foarte bun. Și da, era un soi de role model, pentru că, deși nu pot să zic că ne-am înțeles „brici” atunci… Pentru că era totuși o figură paternă, cu care eu nu sunt obișnuită. Deci Proful a fost prima figură paternă – bine, profesional, evident – și atunci nu ne înțelegeam foarte bine. Acum da, ne înțelegem pentru că am mai crescut și eu și am alt raport față de el. Dar da, îl admiram foarte mult și învățam foarte multe și speram ca într-o bună zi să joc și eu la fel de bine.

„Nu aveam timp să facem altceva în afară de teatru”

– Cum era studenția la Cluj? Împărțeați lucrurile? Aveați bani? Din ce câștigați, ce făceați?
Nu câștigam. Eram niște copii… nu săraci, dar așa, ca studenții. Nu aveam timp să facem și altceva în afară de teatru. Deci toată ziua eram acolo. Trăiam din pachetele de acasă, de la părinți. Împărțeam… A fost așa o camaraderie… Și acum ne amintim cum mâncam toți câte o caserolă de icre. Luam câte o feliuță și împărțeam așa frumos să ajungă la toată lumea.

– Se mai regăsește această camaraderie la generațiile de acum?
Nu știu. Nu prea mai mai cunosc atât de bine. Poate că da. Camaraderia în teatru cred că există. Poate în diverse nuanțe, nu știu. Poate nu atât de profund. Depinde cât lucrezi cu oamenii respectivi sau care e chimia. Dar da, există, pentru că nu ai cum să stai în același „sos” cu cineva, în aceeași mică încăpere mult timp fără să obișnuiești așa.

– Masteratul, la București.
Da, la Gelu Colceag. Iarăși, o echipă!

– A venit Andreea la București…
A venit Andreea la București, fără bagaje, cu un ghiozdan în spate. S-a mutat ea de la Cluj fără să știe pe nimeni. Ți-am zis, sunt puțin iresponsabilă. Nu m-am gândit niciodată unde mă duc, ce fac, de ce. Mi-am luat ghiozdanul și am plecat de la Cluj în București. Nu știam pe nimeni și am venit cu aceeași atitudine de rebelă. Atitudine care nu te ajută neapărat în viață. Acești doi ani au însemnat o perioadă transformatoare. Știi… după ce termini facultatea de teatru, trebuie să ai o depresie. E o regulă. Și nu știu dacă doar în teatru. Cred că, în general, după ce termini facultatea, ai o mică depresie. Pentru că, până atunci, tu ai fost obișnuit că ai de dat teză, de dat examene, de luat coroniță. Anul care urmează, iar știi ce trepte te așteaptă.  Societatea îți face niște linii de-astea pe care trebuie să le atingi, să le treci… Ei bine, după ce termini facultatea, ele nu mai există. Dintr-o dată, tu trebuie să iei decizii. Ești adult și lumea reală nu-i ca lumea de la școală. Adică nu-ți mai spune nimeni care e următorul punct și ce trebuie să faci. Nu mai e un prof sau cineva care să-ți indice. Și atunci… Eu am fost foarte „școlăriță”, tot timpul. Am urmat liniile și le-am bifat și am luat premiu.

– Și când s-au terminat liniile?…
N-am mai știut ce să fac. Și nici mama nu e genul de om care să-mi zică ce să fac – ceea ce e minunat. Ea e cu principiul „tu trebuie să îți dai seama. Eu îți zic, dar ce fac eu nu e neapărat ce ar trebui să faci tu. Așa că află singură!” Și mi-a luat vreo doi ani. Am căutat… Pentru că era și un oraș nou, erau alte paradigme. Au fost destul de de intenși anii ăia.

– Generația din Cluj… s-a risipit.
Fiecare s-a dus pe drumul său. Unii sunt actori, s-au angajat prin teatre, alții au rămas în Cluj, unii s-au orientat spre alte cariere, alții și-au făcut propriile organizații independente…

– Ai terminat și masterul…
După doi ani de căutări, mi-am spus că sunt în punctul în care am de ales ce fac. Mă gândeam că ori mă întorc la Botoșani și mă duc să vând piersici la supermarket, ori… văd care e situația. Mi-am dat eu o probă, cum ar veni – să dau la master și să văd ce se întâmplă. Adică eram în faza în care dacă nu luam la master, mă întorceam acasă și vedeam eu ce urma să fac.

– Te-ai pregătit?
Da, pentru master m-am pregătit. A fost o vară minunată. Am stat o lună la Corbu, pe o plajă pustie, împreună cu niște alți nebuni artiști din Iași care făcuseră o tabără. Cumva acolo mi s-au limpezit mințile. A fost o perioadă faină. Repetam în vară la Gara Miorița, Gara Regală, în care nu opresc decât trenurile de marfă. Acolo săream gardul, că n-ai voie. Săream bariera de acces interzis. Acolo sunt niște oglinzi foarte mari, pentru că, na!, Gara Regală! Și acolo, pe peron, repetam. Nu era decât un paznic care, nu știu de ce, n-avea treabă cu mine. Repetam în fiecare zi din vara aceea.

– Dar apropo de „gări”. Crezi că te-ai urcat în toate trenurile importante din viața ta? Sau încă ești pe un peron?
Nu, n-ai cum să stai atât pe un peron. Sunt tot felul de trenuri. Acum… că sunt importante sau nu, nu știu… Mă uit în spate și n-am regrete… Adică pot să zic că puteam să am experiențe mai faine… Pe de altă parte, dacă iau doar experiențele pe care le-am avut, n-am ce să reproșez. Mi se pare că mereu am fost în spectacole care trebuie, am lucrat cu oameni foarte faini. Adică n-am experiențe neplăcute…

– Dar, a fost un tren anume în care nu te-ai urcat, un tren pe care crezi că nu l-ai prins?
Da, poate.

– Vrei să vorbim despre el?
A fost când am dat concurs la Teatrul Excelsior. Am eu să-mi reproșez că iarăși am fost dezorganizată, eram într-o perioadă în care lucrurile mergeau bine și nu m-am gândit în perspectivă. Adică n-am făcut niște chestii de bază cum ar fi să mă duc să scot un act. Uneori fac chestii stupide.

„Eram boemă și inconștientă”

– Era „Andeea Șovan”, nu era „Andreea Petrilă”…
Da. Exact! Era boema! Eram atât de inconștientă! Am avut momente din acestea de inconștiență. Pe acesta, de exemplu, îl regret: că nu mi-am scos un nenorocit de act, când a trebuit. Și am trecut pe lângă o șansă. Acum, pe de altă parte, știi… n-am niciodată de unde să știu cum ar fi fost viața mea dacă aș fi făcut altfel. Când zici cu trenul, dacă te urcai în trenul acela, tu poți doar să-ți imaginezi cum ar fost viața ta, dar nu știi, poate era mai bine, poate era mai rău.

– Dar facultatea și masterul în domeniul aceta îți asigură și accesul la un bazin de oameni care îți pot oferi contractele de după? Mie mi se pare un un domeniu foarte deschis… Te pregătești 5 ani, după care îți fuge pământul de sub picioare, pentru că posturile în instituții sunt fixe, aproape că se eliberează doar pe cauze… naturale. Sau dacă vreun manager e suficient de insistent să mai obțină câteva posturi de la ordonatorul de credite. Altfel, rămâne doar varianta teatrului independent.
– Da, nu zice nimeni – trebuie să fii un pic țăcănit să te apuci de meseria asta. Adică e adevărat! Și încă la noi e bine, că noi încă avem posturi în teatrul de stat. În afară e și mai rău. Acolo prinzi un proiect și gata. Apoi trebuie să cauți altul, imediat.

– Și atunci, cum?! Adică în ce măsură te pregătește și pentru asta școala? Adică spune cineva „măi, copii, noi vă învățăm și mai departe vedeți voi”? Ține și de noroc?
Ține și de noroc, ține și de tine, cum ești ca personalitate, cât de repede te prinzi de niște chestii, dacă ești matur. Nu știu cum e acum în facultăți. Acum cred că studenții sunt mult mai conștienți, pentru că sunt altă generație. Altfel merg lucrurile acum. De asta zic că nu pot să compar. Nu știu cum gândesc studenții de acum. Noi, atunci, eram foarte inconștienți. Cel puțin eu – alți colegi poate că nu. Poate că alții se gândeau, dar eu nu. Cred că e o combinație de noroc, de maturitate, și da, trebuie să fii țăcănit. Trebuie să-ți asumi că e posibil să nu fie atât de simplu și trebuie să-ți asumi inclusiv că e posibil ca drumul tău să fie altul. Într-adevăr, nu ai această siguranță. Nu există „mă pregătesc”, pentru că nu e o meserie care se cere. Dacă tu ești genul de om care vrea să se asigure în viață, nu te gândești ce vrei să faci, ci ce se cere. Și atunci nu alegi asta…

– Dar merită? Poate magia aceasta de pe scenă să compenseze toate celelalte situații de incertitudine?
Cred că altfel n-ai mai merge înainte. Atâta timp cât compensează, mergi înainte. Când simți că nu mai compensează, o lași baltă și faci altceva.

– Ce?
Orice altceva. Nu știu, ce simti…

– Vorbeam cu mai mulți actori în culise și îmi spuneau că atunci când ești pe scenă, intri în poveste. Când cobori de pe scenă și aștepți să vină următorul moment în care te întorci în fața publicului, ești absolut relaxat. E… tehnică, nu doar emoție… Actoria o meserie. Ei spuneau „ca oricare alta”. Mă rog, discutabil. Cred că actorii sunt oameni diferiți de oamenii pe care noi îi considerăm „normali”. Aveți voi ceva, simțiți mai profund, sunteți mai predispuși la introspecție, la întrebări existențiale, vă rănesc mai mult cuvintele?
Nu știu, cred că ar trebui să mărim un pic plaja și să zicem nu doar actori, să zicem, artiști. Și cred că sunt două chestiuni. Eu cred foarte mult în paradox. Cred că toate lucrurile de pe lumea asta au două laturi ale monedei. Da, arta poate fi și o meserie ca oricare alta. Are și zona asta, are și zona despre care zici tu că e diferită și că e „în afara” societății. Și mergem spre vorba „arta cere sacrificiu”. Sunt amândouă aspectele, în același loc. Aveam un profesor, Radu Gabriel, zicea „eu nu sunt artist, eu sunt depanator de situații scenice. Pot să pun mâna pe defect – uite, domnule, ăsta e!” El așa vedea lucrurile – adică, domnule, ce tot atâta nebunie?! Ai ceva de făcut, ai o problemă, o „depanezi”, o rezolvi, ai plecat. Până la urmă, te antrenezi, zici o vorbă, dansezi, cânți… E ceva ce se poate antrena, dar e și latura aia de nebunie. Sunt amândouă, în același timp.

– De ce „arta cere sacrificii”? De unde vine vorba aceasta? De ce să sacrifici? De ce trebuie arta să ceară? Când o să ajungem să nu mai ceară arta sacrificii și actorul să se poată concentra doar pe arta lui? Să fie liniștit…
Niciodată. E foarte simplu și cred că în pandemie ne-am dat seama cel mai mult de chestia asta. Pentru că arta nu că nu e necesară, dar nu e pe primul nivel al necesităților. E undeva pe nivelul doi al necesităților. Ne-am dat seama în pandemie. Adică ai mai multă nevoie de un instalator, decât de un artist, ca să trăiești. Arta e… După ce ai nevoile de bază asigurate – acoperiș, mâncare, apă și… funcția de reproducere, atunci încep să vină celălalt tip de necesități, care țin de spirit, de minte, de elevarea ta ca ființă umană. Dar nevoile de bază… nu le asigură arta. Era un citat care spunea, pe scurt, că am putea trăi fără artă, dar n-am avea de ce. Dar… am putea trăi fără artă.

„Cred că e sănătos să ne punem întrebări”

– Te-ai gândit, la un moment dat, să trăiești fără această profesie?
Fără profesie, da, artă și actorie nu, nu pot! Eu cred că toți suntem cumva artiști și indiferent că facem asta ca o meserie sau nu, arta există în viața noastră, oricum. Adică pe toate căile.

– Adică te-ai gândit la un moment dat să găsești o altă profesie? Ai fost vreodată atât de dezamăgită de scenă?
Da. De multe ori mă întreb și cred că e sănătos să ne punem întrebări. Proful zicea că e sănătos să ne întrebăm asta, în fiecare zi. Adică da, trebuie să pui la îndoială chestia asta, zilnic. Și am și făcut pași, să descopăr. Adică eu am și alte joburi. Nu fac doar actorie, pentru că vreau să-mi dau libertatea de alege, dar vreau și să-mi asigur această relaxare a zilei de mâine, a lucrurilor care țin de existență, de chirie și de nevoile de bază.

– Dar nu te-ai îndepărtat de domeniu. Celelalte joburi sunt tot o extensie a actoriei, practic te-ai specializat în social-media.
În Comunicare, da. Cred că e extensia personalității mele. Adică ține de ceea ce îmi place să fac – să comunic, să inventez…

– Felul în care comunici tu e diferit de felul oricărui marketer cultural, pentru că niciunul dintre cei care fac Comunicare – sau foarte puțini – au fost vreodată pe scenă. Tu ești constant pe scenă!
Păi acesta cred că e și edge-ul și flavour-ul care mă ajută, pentru că am acest „ceva”, adică am această experiență. Și cumva mă bazez că de aici, pornind de la faptul că sunt actriță știu cam ce nevoie are un actor, când e pus în lumină sau cum ar vrea să fie pus în lumină. Îmi imaginez mereu „dacă aș fi eu, cum aș vrea să fiu promovată, cum mi-ar plăcea să apar?” Asta e busola mea!

– Ce spune lumea, când te prezinți la actriță? Mă refer la contextele acelea în care completezi un formular. Sau e nevoie să specifici la bancă profesia.
A, la bănci e foarte simplu! Dacă zici „actor” îți dau înapoi buletinul și spun „mulțumim!” (N.R.: Râde!) Chiar și asta… e și nu e adevărat. Dacă ești actor, e o meserie ca oricare alta. Dacă ai un job normal, adică ești angajat, banca îți de credit ca oricărui alt cetățean. Dacă ești actor independent… atunci s-ar putea să primești liniștit înapoi buletinul. Nici nu-mi pun problema să-mi fac un credit. Nu mi-am pus niciodată și nici nu o să îmi pun problema unui credit…

„Cred că statutul de actor e diferit de statutul de vedetă”

– Generația ta de actori nu dă vedetele de acum din social-media. V-a învățat școala să nu fiți vedete în sensul sclipicios al cuvântului? Adică, deși pe scenă vă expuneți vulnerabilitățile într-o paletă de culori foarte largă, în social-media nu apăreți mult.
Cred că statutul de actor e diferit de statutul de vedetă, deși au fost împreună, poate, la un moment dat în istorie. Aveam un singur televizor și un singur post de televiziune. Și atunci, cine să apară, dacă nu oamenii de pe scenă?! Sunt actori care sunt și vedete, într-adevăr, dar deseori aceste concepte sunt lucruri diferite. Ele pot coexista sau nu.

– Dar nu mai avem acel Radu Beligan, nu mai avem acele nume care să fie cunoscute în toate mediile, nu doar printre cei pasionați de teatru.
Ba eu cred că le avem. Și la noi e ca în străinătate. Avem actori-vedete.

– Dar nu mai au același ecou.
Pentru că lucrurile sunt diferite. Noi avem acum peste o sută de posturi numai pe TV. În plus, fiecare are propriul canal de știri în telefon. Ca să nu mai vorbim că, de fapt, ai cel puțin trei canale – ai Tiktok, ai Facebook, ai Instagram ai Discord… Toți putem să fim broadcaster, în orice secundă a vieții noastre. Și realitatea aceasta a mărit foarte mult paleta.

– Simțiți că rețelele de socializare vă răpesc ceva ce ar trebui să fie al vostru, la nivel de expunere în fața camerei?
Nu, nu cred. Cred că e loc pentru toată lumea și chiar cred că nu ar trebui să fie acest egal între vedetă și actor. De ce?! Dacă ai ceva de spus, spune! E loc pentru toată lumea. Până la urmă, apele se cern. Adică eu vreau să mă uit la ce mă interesează. Am mai multe opțiuni, eu aleg singură la ce mă uit. Pot să mă uit la un canal de vlogging, de mâncare, pot să mă uit la unul care repară mașini toată ziua, pot să mă uit la un actor… Pot să îmi aleg ce să urmăresc. De ce să-mi limitezi treaba asta și să-mi zici ca pe vremea comunismului să urmăresc doar o singură posibilitate?! Mi se pare ofertant că există această deschidere.

– Dar afectează gustul publicului de teatru? Vin oamenii acum la teatru cu așteptări diferite? Unii vor să deschidă punga de popcorn în sală, alții vor să vină în șlapi…
Treaba lor. Important e să existe opțiuni. Mi se pare bine că există câte o opțiune pentru fiecare. Dacă vrei să deschizi popcorn, te duci la Cinema. Dacă vrei să vii în șlapi, te duci la teatru la mare, pe plajă. Adică cred că e fain așa. Da, afectează în sensul că e mult mai greu acum, dacă ar fi să pui egal, să fii în competiție, dacă tu ți-ai propune să se uite toată lumea la tine. Atunci da, e mult mai greu decât era pe vremea lui Beligan, pentru că e… imposibil. Și, la fel, în pandemie ne-am dat seama, când făceam tot felul de filmulețe, că nu puteam să fim pe scenă. Adică tu, ca om normal, aveai de ales. În acele 5 minute aveai de ales între să te uiți la mine sau la Johnny Depp. Te uitai la Johnny Depp.

– Din ce trăiește un actor, în pandemie? Doamne ferește să ne mai întoarcem la o perioadă precum aceea! Pentru că, bine, improvizezi, te expui mai mult pe social-media, dar activitatea aceasta nu-ți aduce și un venit constant și… imediat. Sau direct proporțional cu implicarea…
Depinde. Cred că a fost o perioadă foarte prolifică, în care ne-am dat seama de niște adevăruri. Ca să nu-ți dau exemplu de actori, îți zic despre o tipă pe care am descoperit-o pe Instagram, care face abajururi de lămpi în stil victorian. Sunt superbe! Ea face scenografie undeva în America, făcea costume pentru Broadway. Costume, instalații… Evident că în pandemie nu s-a mai pus problema de așa ceva și și-a găsit acest refugiu. Nevoia te învață. Și a pornit totul ca un joc. Se vede că îi place foarte mult să facă aceste abajururi superbe victoriene. Ea acum le vinde cu sute de dolari. Dacă te uiți, are comenzi mereu. Nici nu cred că mai are timp să facă ce făcea înainte, nu mai are timp să facă costume pentru Broadway. Cred că acum, pur și simplu doar din asta își câștigă existența. Și cred că îi e mai bine decât era înainte, când era la cheremul producțiilor. Acum e ea însăși producător.

– Ne-am întors la viața artistică fără pandemie. Despre castinguri află toți actorii sau trebuie să fii într-un anumit context ca să poți afla? Castingurile din teatre, de obicei se dau pentru actorii angajați. Și, doar dacă nu se găsește tipologia respectivă – ceea ce e destul de greu – se deschid porțile și pentru actorii care nu sunt angajați în instituție. Cum îți faci loc?
Depinde pe cine întrebi. Aici e școala vieții… Fiecare cum se descurcă. Cum știe, cum îl duce capul, cum îl conduce norocul la momentul potrivit. O dramă, o țâră de talent, oleacă de șmecherie, oleacă din fiecare. Până la urmă, cu toții avem drumuri diferite și toți ne-am dori să jucăm mult, rol principal în producții aclamate. Ceea ce e imposibil… Cred că e important să fii tu împăcat cu ceea ce faci, să știi cum faci, ce faci, cât apuci. Adică să fie roluri cu sens, care sunt mai importante decât cele multe și degeaba. Nu știu… E diferit pentru fiecare, fiecare se descurcă cum poate.

– Ești frumoasă.
Mulțumesc!

– Frumusețea te recomandă pentru rolurile principale. De obicei, te-a încurcat asta? Adică dacă ai fi fost mai… nuanțată, ar fi fost mai simplu să acoperi o tipologie anume? Ceva ce e mai greu de găsit?
Da, cred că m-ar fi ajutat. Eu zic că e un atu că sunt destul de versatilă, că pot să-mi schimb apariția și-s mândră de asta. Dar, în aceeași timp nu știu dacă m-a ajutat foarte mult, pentru că nu am ceva specific. Nu am tipologia „aia”. Pot să fiu și, și. Și așa, și așa. Mie îmi place chestia asta la un actor. Pe de altă parte, da, e mai simplu, poate, când ești mai… specific. Dar apoi e foarte greu să mai ieși din tipologia aceea. Niciun actor nu vrea să joace doar tipologia „aia”.

„În 2024, barierele și limitele umane se lărgesc. Vorbim de integrare, vorbim deja de diferite corpuri care nu sunt reprezentate în teatru”

– Simți că sunt și roluri și spectacole care s-au închis pentru tine? Adică ai mai putea fi Julieta, personaj pricipal, la 14 ani câți avea ea?
Depinde în ce concepție. Dacă e să o luăm clasic și pe tipologie… care iarăși sunt concepte care pe mine mă plictisesc foarte mult… Cred că nu mai suntem în perioada aceea. În 2024,  barierele și limitele umane se lărgesc, vorbim de integrare, vorbim deja de diferite corpuri care nu sunt reprezentate în teatru, care nu sunt reprezentate pe scenă. Deci, în contextul acesta mie mi se pare că oricine poate să facă orice. Adică, de ce Julieta trebuie să fie așa cum am învățat noi – ingenuă, cu ochi de căprioară, de 14 ani, dacă s-ar putea?! Dar nu poatee să fie de 14 ani, că nu știi cât joacă la 14 ani. Trebuie să aibă și experiență, deci să aibă 21 de ani, dar să arate de 14. Trebuie să aibă chimie cu Romeo, care și el are 21, dar arată de 14 și tot așa… Deci asta e chestia clasică, foarte restrictivă și noi suntem în 2024. Cred că oricine poate fi Julieta, și bărbat, și femeie.

– Spuneai de corpuri și de tipologii și de faptul că unele persoane nu sunt reprezentate pe scene. Crezi că e un curent cool acum acesta cu transgender, cu persoane din minorități sexuale? E un curent și facem discuții despre asta pentru că e la modă, sau pur și simplu există o nevoie reală și oamenii și-au dat seama de asta, autentic?
Cred că e necesar. Cred că e tipul de revoluție care s-a întâmplat. și când ne-am hotărât, la un moment dat, că trebuie să fie și actrițe în scenă. Pentru că, în istorie, a fost o perioadă în care rolurile de actrițe erau jucate tot de actori. Pentru că era concepția că „actițele sunt… de moravuri ușoare”. Asta era gândirea pe vremea bunicilor. Deci dacă și în ‘40 asta era gândirea, să ne dăm seama pe la 1800 cum era sau în 1700… La un moment dat noi, ca societate, ne-am dat seama că „femeile sunt oameni” și că e important să fie reprezentate.

– Adică, în opinia ta, aceste discuții de acum din lumea artistică sunt absolut reale, nu prefăcute.
Da. În sfârșit! Din punctul meu de vedere deja e târziu. Adică încă discutăm despre asta… Da, hai să mărim toată paleta asta. De ce să fim doar în chestia aia pe care o știm, clasică?! Am văzut, am înțeles, dar nu numai despre asta. Teatrul se zice că e oglinda societății. Atunci, da, să reprezinte societatea în diferite forme, în diferite feluri. Că, dacă rămânem în ce știm, nu mai inventăm niciodată nimic și toate formele noi, cum zice Cehov, s-au inventat, la un moment dat, pentru că niște oameni și-au pus problema un pic diferit. Da, cred că e nevoie, cred că putem să fim mult mai imaginativi decât suntem. Tot zicem că ne-am plictisit de teatrul obosit și prăfuit. Păi hai să nu-l mai facem prăfuit!

– Există „prea mult” în teatru? Poate exista într-un spectacol prea mult limbaj licențios sau prea multă nuditate? Sau în teatru e permis oricât, atâta timp cât e justificat?
Atâta timp cât e justificat, da. Dacă e justificat așa, cu o justificare clară. Adică dacă e nevoie să fie gestul „ăla” așa și e o nevoie reală, aia nu e prea mult. Dacă e degeaba și miroși cumva… Cred că ne deranjează când mirosim lipsa de autenticitate din spate. Adică dacă mă dezbrac numai ca să șochez, eu simt și o să zic „nu-mi place, mă deranjeaă”. Dacă mă dezbrac pentru că trebuie în momentul ăla și am un scop mai mare… Adică dacă faptul că am făcut gestul ăla contează, atunci nu, nu e prea mult.

– Cine decide cât trebuie? Simte actorul?
Nu… Cred că regizorul… Sau împreună…

– Adică trebuie să ai atâta încredere în regizor!
Trebuie să ai foarte multă încredere în regizor.

– Mai multă decât în tine?
Uneori, da. Pentru că poate tu, în interior, nu prea simți. Adică ești atât de băgat în procesul de creație… Da, e nevoie. Nu că nu-ți dai seama, nu mai știi care-i justa judecată. Plus că niciodată nu poți să te vezi din afară. Știi… asta e faza cu actoria – că la orice altă artă, tu poți să faci un pas în spate și să judeci. Știi, mai trec 20 de ani, te uiți la tablou și nu mai ești acolo. Pe când la teatru… e „aici, acum” și niciodată nu poți să te uiți să vezi cum ești și cum ai fost.

– Te uiți la înregistrări cu tine?
Rar și doar pentru chestii practice. Adică să-mi amintesc un gest. Mă uit rar, ca să nu mă judec. Pentru că ce a fost acolo, a fost acolo, în înregistrare. Ce e azi, e cu totul altceva. Plus că degeaba eu zic „am jucat bine atunci, pe data de 22 martie”, când eu azi joc iar. Azi pot să joc prost. Faptul că tu ai terminat o reprezentație nu-ți garantează – ca și în viața de actor – că mâine o să fii la fel de bun. Mereu trebuie să o iei de la zero. Mereu!

– Când ești pe scenă, te uiți la sală, te uiți la public?
Uneori da.

– Poți să fixezi oamenii în ochi și să te uiți cu adevărat la ei? Sau te uiți, cum se spune, peste sală, în acel punct de la jumătatea distanței dintre oameni și tavan?
Uneori da, alteori nu. În funcție de ce e necesar în momentul acela. Adică de cum se transmite informația. În funcție de sală, dacă e nevoie de adresare directă și dacă asta ajută demersul scenic. Dacă nu, nu. Adică poate fi uneori intruziv. Depinde, depinde de ce joc.

– Când ți-a plăcut cel mai mult pe scenă?
Ah, îmi place, de fiecare dată. Mereu, în orice spectacole găsesc momente în care îmi place foarte mult. Nu îți place tot timpul… o oră cât sunt pe scenă. Dar sunt momente foarte intense. Parcă se dilată timpul. Parcă te depersonalizezi, dar în aceeași timp ești tot tu. E unic.

„Îmi place că servesc unui scop mai înalt”

– Ce îți place? Jocul sau faptul că te joci cu atenția oamenilor, cu respirația lor? Că tocmai ce am spus că nu aveți trufia de a atrage atenția asupra voastră, cu orice preț.
Și asta e bine, pentru că pe scenă trufia se vede. În rest, cred că ține de fiecare om în parte. Eu îți zic ce mă motivează pe mine. Ce îmi place mie e că servesc unui scop mai înalt. E o chestie a mea – îmi imaginez că e un scop mai înalt, când, de fapt, poate că uneori nu e. În spectacolul „Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi” de la Teatrul Excelsior. De exemplu. Știi foarte bine, joc o femeie abuzată de soțul ei, care are de făcut niște sacrificii în viață. Mi se pare important rolul și spectacolul acesta. Și, de fiecare dată când sunt pe scenă, mă gândesc că eu nu mă reprezint neapărat pe mine, Andreea Șovan. Eu n-am trecut prin situațiile prin care trece personajul și, până la urmă, nici nu contez. Contează rolul pe care îl joc – e vocea unor femei care au trecut prin chestia asta și care trec prin chestia asta și, practic, eu am onoarea de a da o voce nevăzutului. Și mereu mă gândesc, de exemplu, la fata care a fost omorâtă pentru că n-a purtat cum trebuie hijabul. Poate că e trufaș din partea mea să cred că o reprezint, dar la asta mă gândesc. Pentru că, dacă n-ar exista genul ăsta de spectacole sau dacă n-ar exista arta ca să dea voce celor care nu au voce, cine ar face-o?!

– Au venit oameni după spectacole să îți spună că ai schimbat ceva la ei, la felul în care gândesc, în care sunt?
Da, da, au venit și m-am bucurat. Da, e ceva ce nu pot să controlezi. Adică da, te bucuri. E o mulțumire. Dar nu poate să fie acesta motivul care să te ducă mai departe. Pentru că mulțumirile astea vin sau nu vin. Uneori se întâmplă să vină peste 10 ani… Dar, da. Au venit copii care au fost la „Interzis sub 18 ani”, spectacol care se joacă de foarte multă vreme. Copiii de atunci deja sunt adulți. Au zis că spectacolul acesta i-a făcut să vadă viața altfel, că i-a făcut să vorbească cu părinții, să înțeleagă niște aspecte. Și am fost foarte bucuroasă, pentru că, iarăși, e un scop mai înalt. Și îmi zic „am servit bine”.

– Tu ai promovat și promovezi și spectacole în care joci tu, dar pe tine nu ți-ai promovat în ele. Adică întotdeauna te pui pe locul doi, trei sau pe data viitoare. Asta ar trebui să-ți reproșezi?
Da. (N.R.: Râde!) Dar, vezi, tu, am mai multe „voci”. Actorii nu au ușurința de a spune despre ei ceva de bine.

– Tocmai tu cu tine n-ai generozitatea asta.
Păi să zic eu despre mine că joc bine?!

– Măcar să anunți că ai spectacol „diseară”.
 Da, asta cred că ar trebui să fac și asta am să-mi reproșez. Cred că asta trebuie să facă toți colegii noștri, să fie mai vocali. Asta contează – să zici că joci diseară, că altfel cum să afle și lumea?! În plus, arăți că ești mândru de ceea ce faci…

„Trebuie să fii atent la viață. Cum altfel să trăiești?!”

– Care sunt Marile Întâlniri din viața ta?
Toate întâlnirile sunt mari întâlniri dacă stai să te gândești. Chiar și cele neplăcute. Chiar și acelea pe care le uiți. Toate! Că nu degeaba le-ai avut. Eu cred că există un haos organizat de Dumnezeu, că nu te întâlnești degeaba cu cineva. Orice discuție te ajută, te ghidează la un moment dat.

– Asta pentru că ești tu atentă la viață.
Trebuie să fii atent la viață. Cum altfel să trăiești?!

– Foarte mulți oameni trăiesc… din inerție.
Asta e trist și cred că de aceea ar trebui să vină la teatru. Teatrul te forțează să fii în prezent.

– Dar e și incomod, pentru că apar întrebări la care nu poți să răspunzi și atunci dai televizorul mai tare ca să-ți acoperi gândurile.
Este, da. Dar asta e o decizie, până la urmă, și o să îmi cer scuze, dar e o decizie proastă, dacă nu trăiești acum aici, atent la ce ți se întâmplă. Când ai să fii?! Că viața trece, și mori. Trece atât de repede! Asta e și faza cu atenția, nu?! Că dilată timpul. De aici, magia. Ca replica din „Familia Addams” – „viața e ca mersul pe sârmă, iar la capătul ei te așteaptă… un sicriu!” Ador replica asta.

– Ești „pe sârmă”. Te uiți în jos. Ce vezi? Există o plasă de siguranță care te-ar putea prinde? Mă refer la oameni dragi…
Da, acum am. Am trăit multă vreme cu frica că nu e plasă de siguranță și frica asta era doar în capul meu. Mereu am avut-o! Dar am trăit cu această frică. Acum da, chiar m-am gândit imediat cum ai spus, la plasa mea de siguranță. Da, sunt oamenii din jurul meu și toate întâlnirile, marile întâlniri pe care le-am avut. Și cred că cea mai mare întâlnire pe care o am, pe care am avut-o e întâlnirea cu mine. Că știu că plasa sunt tot eu.

– Când te-ai întâlnit cu tine?
În pandemie, că m-am pus la povești, că nu era altceva de făcut. Și da, cred că atunci a fost o primă întâlnire intensă.

– Ce ai descoperit că ai cel mai frumos? Ceva care să te fascineze…
Inspirație. Și numerologic scrie la numărul meu de destin că am capacitatea de a inspira.

– Crezi că oamenii din jurul tău vor să se lase inspirați? Sunt oamei care să mai caute ce ai tu de oferit?
Da. Nu există să nu! Toți avem ceva de oferit, nu există să nu ai cui să oferi! Trebuie doar să ai curajul și să fii generos.

– Joci în teatre de stat și în teatru independent. În reclame, filme și seriale. E diferită abordarea echipelor în mediul privat față de echipele din teatrele de stat?
Fiecare echipă în care joci și fiecare proiect au energie diferită. Fiecare vine cu alte provocări. De aia e fain, că e de fiecare dată altfel, diferit. Dacă te referi la timpii de repetiție, mi se pare că s-au echilibrat.

– Joci la Apollo 111. Un loc foarte căutat acum.
Da, și acest proiect mă bucură foarte mult. Da, poate că în independent încă ai un pic mai multă libertate de creație, parcă. Parcă te forțează puțin la creativitate, că e nevoie să fie soldout ca să meargă mai departe.

– Câte castinguri sunt, lunar? La câte se prezintă un actor?
Lunar?! Poate anual… Nu sunt foarte multe. Trebuie să-ți creezi singur oportunitățile. Acum depinde și de ce vrei să faci.  Eu nu mă implic dacă găsesc eu un minim scop. Mă plictisesc foarte tare altfel și n-aș putea să fac lucrurile așa, ca un roboțel.

„Adun straturi, în personalitatea mea”

– Ce roluri nu au mai plecat din tine?
Toate trăiesc în continuare în mine, în paralel. Adun straturi, în personalitatea mea. Se întâmplă un schimb. Eu am dat corpul ăsta fizic unui personaj de pe hârtie, unor vorbe, dar și personajul ăla de pe hârtie mi-a dat mie un corp astral, o prezență care da, trăiește, trăiește în mine. Apropo de o schimbare de mentalitate, dau exemplu cu un alt personaj pe care l-am jucat, tot așa, o femeie abuzată. Era un personaj făcut de regizoare, de Adina Lazăr, din comentarii ale unor femei de pe rețele de socializare. Pot să zic clar ce m-a schimbat, pentru că înainte de experiența aceasta credeam că femeile abuzate sunt proaste sau „de la țară”, fără educație, fără acces la educație… După ce am interpretat personajul acela și am citit toate vocile care povesteau cum societatea spune „păi, dacă ești proastă…” Acum am cu totul altă abordare. Adică acum n-aș putea să mai zic niciodată „e vina ta”, pentru că-mi dau seama că nu contează ce vârstă ai, ce pregătire, ce putere materială ai… nu contează. Sunt situații în viață în care uneori devii victimă și altfel tu ai spune despre tine că niciodată nu o să ajungi în siutația aceea. Adică sunt mult mai caldă, am înțeles multe lucruri, după ce am jucat personajul acela.

– Crezi că dacă „Andreea” de la facultate ar veni în prezent ar spune că i-ai împlinit visul? Dacă ai duce-o la teatru sau ai scoate-o în Apollo ar spune ce tipă cool e Andreea la 35 de ani? Sau ar spune că ai devenit prea cuminte?
Ambele comentarii. Da, cred că ar fi impresionată, dar ar spune și „vai de capul meu, ce înseamnă vârsta, ce cuminte te-ai făcut!” Dar ar spune și „tu ai umor!” Pentru că am avut o perioadă destul de lungă în viața mea, în care am uitat că am umor. Am uitat că viața e și funny…

– De ce?
Nu știu… M-am luat prea în serios. Am fost prea școlăriță, prea „să facem lucrurile cum trebuie”. Trebuie să mai și râdem, că oricum e un haos totul.

– Și fizic semeni foarte mult cu mama ta și știu cât de importantă e pentru tine. Printr-un exercițiu de imaginație, dacă ai putea să îi împlinești visul să fie măcar o dată actriță, pe scenă, ce personaj i-ai împrumuta, din ale tale? În ce spectacol ai vrea să fie, să vadă cum e?
Nu știu dacă aș pune-o în rolurile mele, ci aș pune-o în Caragiale, pentru că mama e făcută pentru Caragiale. Acolo s-ar distra mult! Dar dacă ar trebui să-i ofer o experiență din ale mele, aș pune-o într-un spectacol în care am jucat în săli enorme. Acolo aș teleporta-o! De exemplu în „Westside stories”, la final. Când vezi o mie de oameni care te aplaudă, oameni care stau înghesuiți dar fericiți că au prins un loc undeva chiar și sus, la balcon. Asta aș vrea să simtă, știu că i-ar plăcea!

– Joci diferit în sălile mari față de cum joci pentru sălile mici?
Ca tehnică, da. Că nu poți să ai volum mare într-o sală mică… Dar ca intensitate și consum, dedicare, nu. Nu contează că e un spectator sau că sunt o mie – intensitatea cu care abordezi rolul e aceeași. Ba, uneori la săli mici trebuie să fie mai mare, pentru că trebuie să acoperi lipsa energiei. Când sunt mulți oameni, „se ia”. Se duce foarte ușor unda de energie. Și publicul generează și el… O mie de oameni care generează energie formează o forță. Doi oameni care generează energie înseamnă mai puțin și atunci trebuie să acoperi tu, ca actor.

– Pe „Andreea” din studenție ai impresiona-o. Ce crezi că ți-ar spune „Andreea” de peste următorii 15 ani?   
„Nu-ți mai face atâtea probleme!” Toți avem un drum al nostru, scris… Viața bate teatrul!

– O să fie tot actriță!
Da, păi odată ce te-ai făcut actor, actor rămâi! E ceva în tine! Era și înainte să ai diploma și rămâne oricât ai încerca să „acoperi”. Până la urmă, „ce” faci nu ar trebui să te definească în totalitatea, ci „cum” faci! Cum faci și cine ești.

– Cine ești?
Un om bun. În ce contexte și cum și cât… astea-s drumuri. Dar tu, cu tine, trebuie să afli cine ești. Asta e mai important decât orice!

– Dar Andreea va rămâne „Șovan”, ca nume de scenă?
Da. E numele meu. Doar al meu.