Despre Cristian Ban aflasem că e „o experiență”. Am bănuit că are un magnet special în a păstra atenția spectatorilor. Dar spectacolul „Părinți”, pe care l-am văzut recent la Teatrul Metropolis în regia sa, a fost o experiență la care m-am gândit zile în șir. „Ne-am gândit” – pentru că nu doar eu am simțit astfel, ci și foarte mulți spectatori care au trimis mesaje și au făcut postări în social-media. Mi-am propus un inteviu-portret cu Cristian Ban. Parcurgându-l acum îmi dau seama că am vorbit foarte mult despre această premieră recentă și mă bucur că discuția a curs astfel pentru că sunt convinsă că acest titlu va fi o bornă în cariera sa. E un spectacol pe care orice teatru l-ar vrea în repertoriu și cred că nu va mai trece mult timp până când regizorul Cristian Ban va fi invitat să monteze în București, stagiune după stagiune.

„N-am fost la teatru până în clasa a XII-a”

– Spectacolul în regia ta, „Părinți”, m-a urmărit câteva zile după ce l-am aplaudat. Sunt curioasă care a fost primul spectacol care te-a urmărit pe tine? Un titlu, o reprezentație care să-ți fi rămas acolo, pe prima pagină a unui imaginar album de amintiri.
Spre rușinea mea, n-am prea fost la teatru până în clasa a XII-a. Nu eram interesat… Eu sunt din Arad. Nu prea mă atrăgea teatrul, nici nu prea știam ce se întâmplă acolo, nici nu aveau programe pentru liceeni – cum au acum unele teatre. Și, în clasa a XII-a am fost la un festival din Arad și am văzut, în două zile consecutive, două spectacole care m-au marcat și care cumva m-au apropiat de teatru și m-au făcut să dau la Regie, poate… „Sex, drugs and alcohool”, al lui Piersic Junior și „Stopthe tempo”, al Gianinei Cărbunariu. Se jucau într-un bar, într-un subsol, nu într-un teatru. Și mi s-au părut wow!

– Cum ți-ai definit teatrul?
Atunci mi s-a părut că teatrul poate fi și despre ceva care mă interesează pe mine, ceva cu oameni pe care îi simțeam aproximativ de vârsta mea și cu chestiuni care mă interesau sau la care mă gândeam și eu. Și erau spuse așa… direct pe scenă. Impropriu zis „scenă”, că era un bar, se juca printre mese, cumva, în spectacolul Gianinei și se și înjura… Mi se părea, la vremea aia, ceva extraordinar această libertate!

– Ai avut gândul acesta – „unde a fost teatrul, până acum?!” sau te-ai întrebat de ce nu te-ai apropiat de acest domeniu, mai devreme?
Gândul a fost „de ce nu se face așa și în Arad” sau de ce nu știam eu că se face teatru din acesta. M-am gândit „oare așa era teatrul și eu am pierdut până în clasa a XII-a? N-am văzut teatru și așa e, de fapt?!” Mai târziu mi-am dat seama că nu e chiar așa teatrul, de fapt, și nu știu de ce – pur și simplu cred că vreo zece zile după ce am văzut spectacolele acelea m-am gândit la ele frecvent, adică au rămas cu mine.

– Ai și vorbit cu cineva despre „descoperirea” ta?
Nu, n-am vorbit cu nimeni și am ținut în mine. Am dat la facultate la Cluj și am plecat acolo, la două luni după acel festival. M-am mutat din Arad și am aflat că în Cluj este facultate de Teatru. Am început să merg la spectacole, la examenele studenților.

– Deci, practic, ai virat cârma cu totul!
Da, eu am dat la Științe Politice. Am făcut un an de Științe Politice în Cluj și în anul acela am început să merg la Facultatea de Teatru. La Științe Politice mă simțeam ca în liceu, adică era cu scris în caiet, dădeam extemporale… Nu simțeam că facultatea aceea e un upgrade la viața mea. Și în weekenduri mergeam la Facultatea de Teatru, la examenele lor, și acolo vedeam oameni pasionați, care se pregătesc pentru o meserie. Și cumva căutam acea senzație…

– Acel sens…
Da, acel sens. Și, după primul an de Științe Politice, peste vară m-am hotărât să dau la Regie. Nu știu de ce n-am zis nimănui, absolut nimănui. N-a știut nimeni. N-am spus nici măcar părinților sau prietenilor. Doar un singur om știa, Sorin Miron. Întâmplător, eram prieteni și  știam că e student și l-am întrebat cam când e admiterea, cum se procedează. Doar el știa. E un mare actor, acum. Deci n-am zis nimănui, pur și simplu m-am înscris, am fost la admitere și am intrat. Și după aceea am zis părinților, am zis prietenilor și m-am apucat serios. Dar am intrat cumva foarte frustrat, adică habar nu aveam de nimic, nu știam de Peter Brook… Ce s-a dat la admitere… Stanislavski… Și atunci, în primii doi ani am încercat să recuperez și am citit foarte mult și nu mai făceam față. M-am lăsat de Științe Politice și în primii doi ani de facultate asta am făcut – am încercat să recuperez ceea ce colegii mei știau bine de tot.

– Dar vedeai și dincolo de această etapă? Adică te gândeai că vei deveni regizor cu acte în regulă și că vei putea trăi exclusiv din profesia aceasta?
Nu, nu. La vârsta aceea ești destul de inconștient. Adică nu mă gândeam la viitor, la ce o să se întâmple. Deloc nu m-am gândit, pur și simplu eram determinat să recuperez, să fiu și eu la zi. Colegii mei de facultate de la Regie – am fost cinci colegi în clasă – , toți erau brici pe teatru, știau Shakespeare, citiseră integrala Shakespeare… Făcuseră teatru în liceu – erau tot felul de trupe de liceeni prin țară, pe la Bacău, pe la Baia Mare…

– Care a fost Marea Întâlnire din perioada aceea?
A fost întâlnirea cu colegii mei. Mi-ar plăcea să spun că a fost întâlnirea cu un anumit profesor – din păcate nu am avut un profesor-mentor. Deci a fost întâlnirea cu colegii mei, am fost toți foarte uniți, am fost o echipă și am învățat împreună, unii de la alții. În anul trei am plecat cu bursă în Germania. Și aceea a fost o Mare Întâlnire. Bursa se numea „Leonardo da Vinci”, era un fel de Erasmus, dar nu erai afiliat unei școli, erai afiliat unei companii de teatru din străinătate. Și aia fost o mare întâlnire pentru că am cunoscut multe trupe din afară care veneau în turneu în Germania. Am venit total schimbat de acolo.

„Aș putea lucra într-o campanie electorală”

– Crezi că te-a influențat pasiunea ta pentru științe politice în felul în care faci spectacolele? Sau în care ai început atunci să faci spectacole?
Nu, nu simt că am învățat mare lucru la facultate acolo. Deși am avut niște profesori foarte buni! Aș putea lucra într-o campanie electorală! Adică asta am învățat, asta mi-a plăcut. Am avut profesori foarte buni pe strategii politice. Mi-au plăcut foarte mult! Erau puțin mai mari decât noi, erau proaspăt absolvenți și cred că am învățat de la ei anumite lucruri legate de strategie. Chiar aș putea să lucrez într-o campanie. Adică știu etapele, am rămas cu informații de atunci.

– Ai putea să regizezi acum o campanie electorală!
E pe-acolo ce se întâmplă! Adică urmăresc… Îmi place să urmăresc campaniile și seamănă cu regia.

– Odată ce ai terminat facultatea, te-ai simțit regizor? Te-ai recomandat ca fiind regizor?
Nu, îmi era rușine. Bine, în anul acela nu era Facebook foarte popular – dar asta, să pui pe Facebook că ești regizor… îmi era rușine. Am avut noroc că în anul al patrulea am lucrat la Teatrul Național din Timișoara. Examenul de anul IV l-am dat acolo. Și a fost un spectacol selectat în Festivalul Național de Teatru. Pe mine m-a uimit, pentru că, doar cu un an în urmă eram ca student la FNT și stăteam la coadă să primesc și eu un loc să văd spectacolele. Și în anul următor erm pe lista de selecție. Și atunci cumva am început să simt că aș putea să fac meseria aceasta. Spectacolul a ieșit foarte bine la București și a avut feedback-uri bune.

– Ce ai simțit în culise, înainte?
Foarte mari emoții! Nu stăteam… În primii ani nu stăteam la spectacole. Îmi era rușine sau îmi era teamă…

– Nici la premiere?
Nu. Bine, nu plecam din teatru. Stăteam pe holuri, dar nu puteam să văd întâlnirea asta între actori și ce am lucrat noi și public. Îmi era foarte, foarte greu să urmăresc asta și mi-au trebuit vreo 10 ani până să pot să stau. Acum stau, fără jenă. Nu stau în sală, ca spectator, dar stau la sunet sau la lumini sau pe un scaun, în spate. Dar auzeam reacția publicului, adică a fost o seară bună. Țin minte seara aia bună! Țin minte seara aia de la București! Și atunci mi-am dat seama că „bine, cred că aș putea să încerc să fac meseria asta și să mă concentrez pe asta!” Și am avut noroc. Am lucrat destul de mult în primii ani, m-am întâlnit cu diverse trupe, am lucrat la Odeon, după un an de la absolvire. Am lucrat un spectacol care a călătorit destul de mult în țară, la festivaluri și mi-a deschis multe uși. Deci a fost și o chestiune de noroc. Adică nu cred că am fost eu cel mai talentat în generația mea de la Cluj.

– De noroc sau ai știut să fii în contextele potrivite?
Nu neapărat am știut, nu le-am căutat. Pur și simplu s-au născut, s-au întâmplat. La Odeon, doamna Dorina Lazăr căuta un tânăr regizor să monteze un text pe care ea voia să-l producă. Și Alexandru Dabija m-a recomandat pe mine, pentru că văzuse întâmplător un spectacol al meu. Deci a fost o șansă pe care n-am căutat-o, n-am sunat eu. Pur și simplu s-a întâmplat. A fost un concurs de proiecte la Sfântu Gheorghe pe care l-am câștigat și am făcut un spectacol cu trupa de acolo, în urma căruia m-am și angajat. Spectacolul, și el, a fost în FNT în anul următor… Cumva și lucrurile s-au întâmplat. După aceea, directorul de la Baia Mare a văzut un spectacol la festival și m-a sunat să mă invite. Am lucrat la Baia Mare, s-au legat lucrurile, am avut mare, mare noroc. Și, repet, n-am fost cel mai talentat sau cel mai băgăreț.

– Dar ai și onorat șansa.
Da, am fost conștient că e o șansă și am profitat de ea.

„Nu mă mai simt un tânăr regizor”

– Când eticheta „tânăr regizor” nu mai e un compliment? Până când e „tânăr” un regizor și când putem să spunem, simplu, „regizor”? Când putem scoate acel semn de „începător” de pe „parbrizul” regizorului…
Nu știu… biologic, după 35 de ani nu prea mai ești „tânăr regizor”.  Noi și aveam un grup de „tineri regizori”. Ne mai întâlneam… Grupul era inițiat de Vlad Cristache. Grupul de WhatsApp se numește „Junimea” și deja nu mai e relevant numele acesta. Deși simt că în meseria asta trebuie să fii mereu tânăr ca energie, abordare. Alexandru Dabija, Theodor Cristian Popescu sunt doar doi dintre regizorii care încă mi se par tineri și cool. Sunt un exemplu pentru mine.

– Acum ai…
39.

– Mulți înainte! Deci, 35 e pragul…
Merci, la fel. Da, cam de atunci nu mă mai simt un „tânăr regizor”. Dacă aș citi undeva „tânărul regizor Cristian Ban” aș râde, probabil.

– Ai mai povestit despre lucrul tău la scenă, dspre cum definitivezi ultimele nuanțe cu foarte puțin timp înainte de seara premierei. Te gândești, cu ceva vreme înainte de întâlnirea cu actorii ce-ai vrea, cum ai vrea, ce-ți propui. Odată întâlnindu-te cu trupa, te lași influențat de emoții și de ceea ce se întâmplă, concret, în acea întâlnire. De schimbul acela de energie. Am reținut o întrebare pe care ai povestit că ți-a adresat-o un actor și nu ți-a plăcut: „cum vrei să ți-l fac?”, referindu-se la personaj.
Da, nu suport asta, sintagma asta… Nu vreau să jignesc actorii, dar sunt unii actori care folosesc această frază – „zi-mi ce vrei și-ți fac”. Exact așa aud. Și nu e doar un actor astfel, sunt mai mulți. Pe mine mă blochează treaba asta. Eu zic și el face – mi se pare un raport pe care nu-l pot gestiona. Nu-mi dau seama cum ar trebui să funcționeze… Sunt foarte dependent de actori, de cum sunt actorii, de energia lor, de ce propun ei…

– Îți cauți actori care să fie asemenea ție?
Nu neapărat, dar să simt că au o energie cu care eu pot lucra sau pe care o pot dezvolta. Sau să simt că văd în ei ceva ce n-au făcut până atunci. Sunt foarte dependent de energia repetițiilor, de ce e la repetiții și se vede asta în spectacole – dacă ne-am înțeles bine, dacă am lucrat bine… se vede în spectacol. Dacă simt că nu funcționez cu un actor, de obicei renunț sau îl schimb. Am mai făcut chestia asta, care e urâtă, dar decât să ne chinuim unii pe alții și împreună publicul, mai bine nu continuăm. S-a întâmplat să am întâlniri din acestea… Acum sunt din ce în ce mai puține, pentru că am învățat și eu cum și pe cine să aleg. La început, am avut niște alegeri greșite și mi se părea că, dacă aș continua, e împotriva spectacolului, a nervilor și ai noștri, și ai spectatorilor.

– Cum s-a impus „tânărul” regizor Cristian Ban, până la 35 de ani, în fața actorilor? Ce crezi că ți-a oferit credibilitate? Practic, trebuie să iei niște oameni talentați, dar și orgolioși și să-i faci să creadă în ideea ta, în drumul tău, în calea pe care o propui…
Sunt cazuri diferite. Sunt trupe cu care am lucrat de mai multe ori și atunci a doua, a treia oară nu mai aveam nimic de dovedit. Pur și simplu porneam de la o încredere reciprocă și mergeam mai departe. Cum e echipa de la Sfântu Gheorghe, trupa de la Arad – Reactor… la Galați am făcut trei spectacole…  Când lucrezi cu trupe noi, nu știu, cred că actorii se mai și sună între ei. Dar tot timpul am simțit că actorii au încredere. N-am simțit sprânceana ridicată, în ultimii ani. Simt că actorii vor să asculte, nu pun întrebări inutile „de ce intru pe acolo, de ce ies pe acolo?”… Adică nu ne faultăm unii pe alții de amorul artei.

– Dar a existat așa o legendă, un mit despre tine? Ceva ce ai aflat, poate, de pe grupurile de WhatsApp?
Nu știu, nici nu vreau să aflu, sincer, ce se spune pe grupurile de WhatsApp. Cred că sunt foarte sincer, de la început. Adică le zic cam ce aș vrea să facem, cum să facem. Sunt foarte sincer când nu știu… Uite, apropo de școala de la Cluj, la Cluj am fost învățați să nu recunoaștem când greșim. Asta am învățat în anul întâi și mi s-a părut un lucru deloc bun.

– Deci regizorii mai și recunosc, când greșesc.
Da, eu chiar recunosc sau zic „scuze, a fost o propunere proastă, e penibil ce facem aici, hai să ne întoarcem un pas înapoi”. Eu sunt foarte calm în 90% dintre situații, foarte sincer și lucrurile se nasc de la sine, adică nu sunt stresat, nu sunt cu biciul pe actor.

– Apropo de întâlniri, îmi spuneai despre două spectacole care te-au marcat…
Nu neapărat că m-au marcat, dar au fost primele spectacole care mi-au deschis apetitul pentru teatru. Mai târziu am văzut niște spectacole care m-au marcat, în Germania. Apoi, îmi vine în minte spectacolul lui Alvis Hermanis, văzut la primul meu FNT, „Sound of Silence”…

– Crezi că dacă nu-ți deschideau apetitul acele spectacole, te-ai mai fi interesat atât de mult de domeniul acesta?
A, nu, nu! Probabil lucram la o campanie electorală.

– Dar i-ai luat vreodată deoparte pe Florin și pe Gianina să le spui că și datorită lor…
Nu. Nici nu știam cine e Gianina, cum arată Gianina, câți ani are Gianina, nu știam… Deci chiar nu știam nimic despre ea. Pe Florin, care era pe scenă, îl mai știam… Dar nu, mi-a fost rușine! Adică, nici până azi nu am avut chestia asta, să mă duc să le zic felicitări pentru spectacolele din primăvara lui 2002… Pe Florin Piersic Jr. l-am mai întâlnit, când repetam amândoi la Ploiești, de exemplu. Dar mi-a fost ciudat, nu mi-a venit să îi spun…

– Cine te-a învățat să ai caietul de regie în copertă de plastic?
Sunt un om foarte, foarte superstițios când vine vorba de muncă. Și atunci am aceste obiceiuri. Unul din ele e să am un caiet dedicate fiecărui spectacol. Dar nu e un caiet de regie, în sensul că-mi scriu acolo cum va fi spectacolul…

– E un fel de jurnal.
De jurnal, da. Caiet de regie nu îmi place să fac, nici nu prea știu să fac. E un jurnal în care scriu așa… despre actori, despre ce facem sau vrem să facem.

– Și pe ultima pagină scrii mereu…
Da, acolo scriu mereu lucrurile pe care le-am învățat din proiectul respectiv sau ce am greșit și ce să nu mai fac niciodată.

– Spune-mi o ultimă pagină, ceva ce scrie pe o ultimă pagină a unui astfel de caiet.
Stai să mă gândesc ce am scris acum, la „Părinți”. La „Părinți” nu am scris foarte mult, am notat să mă abțin de la a băga multe elemente – mai multe costume, mai multe decoruri, mai multe decât e cazul. E și asta o regulă de-a mea, din ultimii ani, să folosesc cât mai puține mijloace. Adică eu, cu cât sunt mai constrâns, poate că sunt mai inspirat. Și mi-e și mai ușor să lucrez. „Orașul nostru”, un spectacol care m-a făcut om, a fost primul meu spectacol care a ieșit în lume și a fost făcut cu două mese și patru scaune. Adică mi s-a părut perfect. N-am avut niciun stres.

– Care crezi că mai e rolul Teatrului, pentru oamenii de astăzi? Teatrele vând mai mult decât vindeau poate înainte de pandemie. Ce crezi că așteaptă și ce caută spectatorul de astăzi? Cât Netflix caută la teatru?
Sper că zero. Eu chiar nu țin minte când am văzut pe Netflix ceva memorabil, emoționant. Mi se pare că teatrul are niște instrumente speciale și eu pe alea mizez. Întâlnirea aceasta directă între actor și public e un mare avantaj. Faptul că sunt niște oameni vii, prezenți, într-o sală. Că stau 200 de oameni și se uită la ceva, reacționează împreună, e foarte rar în ziua de azi. Și special.

– Ei, oamenii care vin la teatru, asteaptă să fie distrați, să fie emoționați? Ce caută?
Caută câte puțin din fiecare. Cred că ăsta e spectacolul ideal. Cred că, da, majoritatea caută distracție. Asta cred că ar fi pe primul loc în sondaje. Cred că și emoție caută și e un tip de emoție pe care nu-l găsești la televizor sau pe telefon.

– Apropo de emoție, am întrebat-o cum ești pe una dintre actrițele care a venit la castingul pentru „Părinți” și nu ai distribuit-o.
Au fost foarte multe actrițe bune…

– Și mi-a spus „e… cumva, o să simți”. A zis că ești „o experiență”. Ce crezi că oferi tu actorilor mai mult decât oferă alți regizori?
Da?! Nu știu… dacă vrei să-ți spun trei lucruri, deși cred că mulți regizori oferă asta, nu cred că ofer eu mai mult decât alții, dar lucruri care îmi vin acum în minte ar fi respect, libertate și empatie. Adică, atunci când se blochează un actor, mie nu-mi vine să fac o criză… mi-e foarte drag de actori, mai ales când îi văd cum caută. Adică atunci când are o zi proastă și nu se ridică scena nu-mi vine să strig la el, ci ne oprim, vorbim, eventual ieșim să bem o cafea. Am empatie, ofer respect și libertate.

– Care a fost o întâlnire cu un actor care te-a marcat? Cineva care să te copleșească prin talentul său?
Cea mai proaspătă întâlnire e cea cu actorii de la „Părinți”. Adică, pe lângă faptul că sunt mega-mega-mega-talentați, s-a născut foarte ușor spectacol! A fost chimie între noi, din prima zi. Deși ei nu se știau între ei, nu se cunoșteau. Vizante nu se cunoștea cu niciunul dintre ei, de exemplu. Nici cu mine. Nici eu nu mai lucrasem cu niciunul dintre ei. Dar s-a născut atât de ușor spectacolul!

– 300 de actori s-au înscris la casting?
Au fost peste 300. Pe trei roluri, de fapt.

– Fă-mă să înțeleg de ce trei sute de actori se înscriu la un casting – pentru regizor, pentru Teatru, pentru nevoia de a juca?
Cred că e nevoia de a juca, cred că e și faptul că acest proiect avea loc la un teatru important, care oferă o garanție a calității și a eticii de lucru.

– Dar câți s-or fi înscrris pentru tine?
Nu știu. Chiar nu știu. La casting au fost și foarte mulți actori angajați. Cred că mulți s-au scris pentru că părea un proiect serios și mulți voiau să joace.

– Proiectul acesta s-a născut pentru că tu ai citit cartea „Părinți”, scrisă de Diana Bădică. Dar nu ți-a venit imediat ideea… nu exista dramatizarea… Autoarea a realizat apoi prima dramatizare, a urmat o a doua, scrisă de tine… și doar după întâlnirea cu actorii ați reușit să aveți textul final.
Da. Dar este și meritul lui Radu Nica, Managerul Teatrului Metropolis, pentru că a dat credit acestui proiect. Pentru că eu am vrut să schimb textul, la un moment dat, să propun altceva.

– Ce-ai fi montat, dacă nu montai „Părinți”?
Nu vreau să zic… o să montez altundeva, probabil. Sau n-o să fac deloc… A fost vorba de mai multe texte…

– Tot autori români?
Da. Era și un autor străin pe listă, dar, mă rog… Era o listă de cinci titluri și tot timpul „Părinți” pe primul loc. La un moment dat ni se părea că nu o să ajungem nicăieri cu dramatizarea. Că nu o să o scoatem la capăt. Până am găsit planul acesta, al naratorilor. Actorii care joacă romanul. Eu am citit cartea asta în vacanță și când Radu m-a invitat, am zis că e un roman care mi-a plăcut foarte mult și m-a atras și ideea asta de face un spectacol despre Slatina în București.

– Ce ți-a plăcut la roman?
Era foarte clară lumea asta a anilor ‘90. Mi se pare că sunt foarte puține texte românești de teatru despre anii ‘90 și mi-a mai plăcut faptul că e o poveste foarte emoționantă. Mi s-a părut că poate să ofere un scenariu sau un tip de spectacol care să fie „mai mult” decât o poveste. Mi s-a părut că e ceva special în felul în care actorii pot comunica cu publicul. Povestea te duce înapoi și înainte. De fapt, cred că multă lume se gândește la propria familie uitându-se la spectacol, nu neapărat la Ioana Negrilă. Și cred că e ceva foarte aproape de noi, recognoscibil și foarte popular, dar foarte profund, în același timp. Adică textul acesta avea tot ce îmi doream. Întâlnirea cu Diana a fost foarte bună și fructuoasă, deci toate s-au legat.

– Am întrebat-o pe Diana printr-un mesaj ce ar spune părinții ei dacă ar vedea spectacolul. Până la urmă, din povestea lor se inspiră două dintre personaje… Și mi-a spus că ar fi emoționați, dar că ea își dorește să nu-i vadă în sală, totuși. Părinții tăi au venit în sală la spectacolul acesta?
Nu, urmează să vadă spectacolul.

– Dar la celelalte?
Da, au venit. Ca orice părinți, sunt foarte mândri și le place tot, dar mai au mici observații. Și ei vin la teatru să se distreze și să se emoționeze. Sunt foarte subiectivi, evident, când văd spectacolele mele. Dar da, părinții mei mi-au văzut spectacolele. Au văzut chiar de la primul spectacol,  de la debutul de la Timișoara. Și eu am întrebat-o pe Diana dacă o să îi cheme pe părinții ei. Ar fi ciudat, nu știu, nu-mi dau seama.

– Dar ar fi și important. Practic sunt niște oameni într-un oraș mic al României, care emoționează în fiecare seară când se joacă acest spectacol. Și ei nu sunt parte la această emoție.
Da, sunt niște eroi. O familie din Slatina o să fie văzută de niște mii de oameni.

– Dar tu ai plecat vreodată în vreo excursie cu familia, precum cea interpretată în spectacol? Mașină de familie, drum zăngănit, condiții – mai deloc… De unde ai potrivit atât de bine asemenea nuanțe? Spectacolul părea atât de imprentat și de experiența personală a regizorului…
Cred că toți copiii din anii ’90 am fost cu mașina în vacanță. Țin minte, când eram mic, tatăl meu era antrenor de judo. Și mergea foarte des cu elevii lui în cantonamente prin țară și mă luau și pe mine. Și drumurile erau cu autocar din asta, vai, mama lui! Și țin minte că îmi era foarte rău în autocarul ăla și abia așteptam să ajung. Chestia asta de improvizație din anii ‘90 a familiilor e…

– Și campania electorală de pe scenă? Iată, se poate spune că ai făcut o campanie electorală, apropo de studiile tale…
Da, am făcut o campanie! Îmi amintesc mai degrabă meciul din 1994. Țin minte meciul ăla. Țin minte perfect și ziua, cum era temperatura afară. A fost momentul în care am simțit țara în care locuiesc. Toată România! Și am fost conștient că trăiesc într-o țară în care toată lumea trăiește același lucru.

– De când nu ai mai simțit astfel pentru România, ca societate?
N-am simțit recent, sincer. Cred că sunt multe insule mici și poate doar un eveniment mare – pe care nu l-am trăit în ultimii ani – ne-ar putea reuni, readuce împreună și să ne facă să fim conștienți unii de alții.

– Nu cumva ne-am schimbat mult față de cei care eram în anii ‘90?
Ba da, e altă lume, e alt secol, e altceva!

„Când lucrez, îmi place să mă joc cu emoțiile”

– Spectacolul tău perpeletește spectatorii. Mă uitam împrejur, lumea nu apuca să își șteargă lacrimile, că imediat apărea râsul…
Da, sunt atent la asta. Adică nu se întâmplă doar la „Părinți”. Când lucrez, îmi place să mă joc cu emoțiile. Îmi place să fie totul pe muchie de cuțit și să nu știi ce și cum urmează.

– Am plecat buimăciți – nu știam dacă ne-a plăcut și am râs copios sau dacă ne-a durut. Nici nu știu de ce am plâns…
Da, eu mă bucur. Am avut și actorii foarte buni și am simțit că putem ajunge în zonele unde simțeam că se poate ajunge. Și am apăsat pedala! Ei au înțeles foarte clar ce au de făcut, ce avem de făcut împreună și totul s-a născut foarte ușor.

– Mi s-a părut că au și generozitatea de a se susține. Chiar vorbeam cu o prietenă că Vizante, care e un agitat al scenei o lasă „pe asta mică”, pe Teo, în față.
Da, Vizante a fost impecabil. Aveam mari emoții înainte de prima zi de repetiție, pentru că depindeam foarte mult de el, de cum se raportează el la mai tinerii lui colegi. A fost impecabil! De Maria Alexievici am fost sigur, de cum am văzut-o la casting. Parcă am copilărit împreună. Toți actorii sunt bine pe rol, nu am dubii. Teo e minunată, nu m-am plictisit niciodată ascultând-o, David e un om și un actor cu care pur și simplu nu poți da greș, mă bucur mult că am dat de Vlad Pânzaru, toată lumea îl vrea , e un actor special și probabil, peste niște ani o să mă mândresc cu faptul că unele din primele lui roluri a fost într-un spectacol de-al meu. Iar Silvana, care e o actriță consacrată deja, putea să joace orice. Cred că are și cel mai greu rol. A tăcut și a făcut iar la una din ultimele repetiții, m-a făcut praf cu unde a putut să ajungă. Vreau sa mai lucrez cu toți.

– Ce cauți la București?
Am venit să îi revăd pe actori. Am venit să filmăm „Părinți” și am venit și la Gala UNITER să o susțin pe Mădălina Mușat care joacă în „Mobilă și durere”, un spectacol pe care l-am făcut la Sfântu Gheorghe și e nominalizată pentru „cea mai bună actriță în rol secundar”.

– Speram să îmi spui că pregătești un spectacol nou.
O să mă și întâlnesc cu unii directori. Dar până nu semnez, nu mă entuziasmez. Momentan, proiectele mele pe anul viitor sunt în teatre din afara Bucure;tiului. Dar să vedem ce se întâmplă.

– Ți se pare că publicul din provincie reacționează altfel? Eu am mers la teatre din provincie și am sesizat că oamenii se pregătesc altfel pentru întâlnirea cu o seară la teatru.
Nu simt că e mai bine într-un loc sau în altul. Eu sunt megafan al publicului din București. Deși am lucrat puțin aici, am fost de mai multe ori în FNT. Și tot timpul mi-e plăcut foarte mult publicul. Anul trecut în noiembrie, când am fost la FNT cu „Nuntă în Oaș”, un spectacol foarte localizat în Oaș, adică nu avea nicio legătură cu Bucureștiul… A fost super seara aceea! Și publicul… Deși s-a jucat la Bulandra și îmi era frică pentru că e un public mai elitist, poate… Dar a fost o întâlnire foarte bună între Satu Mare și București. Dar, într-adevăr, de exemplu la Brăila oamenii vin la 18:30 dacă spectacolul începe la 19:00. La Galați, la fel. Mai rămân după…

„Mi-ar plăcea să lucrez mai mult în București”

– Te-ai gândit să te stabilești la București?
Nu știu… În mod clar, e un oraș în care mă simt foarte bine. Nu știu cum ar fi și dacă mi-ar plăcea să locuiesc aici când nu repet. Momentan, familia mea nu e aici. Într-un fel, mie nu-mi pasă unde stau, pentru că oricum plec și lucrez prin țară. În perioadele în care nu lucrez, îmi place să stau în liniște, cu familia, să mă deconectez.

– Ai un băiețel.
Da. Are 7 ani.

– Și e fanul tău numărul unu.
Da. Îi place ce fac. Îi place teatrul. L-am dus destul de mult la teatru.

– Cum i-ai explicat profesia ta?
Nu a fost nevoie să îi explic. Cumva, a înțeles. A mai fost la repetiții și a văzut cam ce fac. Și îmi spune părerea lui, are idei pentru replici, mai desenează decoruri… Adică a înțeles de la început ce face un regizor. Revenind, mi-ar plăcea să lucrez mai mult în București. Acum nu îmi dau seama cum ar fi în alte teatre, dar pentru mine experiența de la Metropolis a fost perfectă, din toate punctele de vedere. Adică nu știu dacă e așa peste tot… Dar la Metropolis am avut noroc de un spectacol care s-a legat de la anunțul de casting până la premieră.

„Dacă nu am control și asupra textului, nu prea îmi place să lucrez”

– Pentru un regizor român, România e o graniță mai pronunțată decât pentru cineva care are o altă profesie? Voi lucrați direct cu nuanțele limbii, ale culturii… Ai putea fi regizor într-o altă limbă?
Da, am lucrat în alte limbi. Am lucrat în Atlanta, în 2015-2016 am fost regizor rezident la un teatru din Atlanta – Seven Stages se numea. Am lucrat și în Ungaria la un teatru german. Eu nu știam nici germană, nici maghiară. Lucram în engleză. Dar mi s-a părut foarte ușor. Nu prea puteam să intervenim pe text, era scris de așa natură… Acum nu mai lucrez așa – adică dacă nu am control și asupra textului, nu prea îmi place să lucrez.

– Scormonești foarte mult în nuanțe și în oameni. De unde atâta curiozitate?
Îmi place să nuanțez și toate nuanțele vin la scenă. La „Părinți” am venit de acasă cu momentul piesei Monicăi Anghel, „Spune-mi”. Am mai venit cu scena sărutului și cu scena cu Bruce Springsteen. Restul, tot ce ține de nuanțe, de replici, s-a dezvoltat la scenă.

– Te-ai gândit cum ar fi dacă i-ai invita la spectacol pe cei care sunt referințele din scenele cheie? Să ai un rând în sală cu Helmut Duckadam, Monica Anghel, Ana-Maria Păunescu…
Pe Belodedici vrem să îl chemăm. Și pe Adi Despot l-a chemat Vizante. A fost adevăratul Tudor la spectacol… Iubitul „Ioanei Negrilă”. Ar fi interesant să vină… Ducu Bertzi… Dar, adevăratul Tudor din roman a fost la repetiția cu public. Ne-a plăcut foarte mult de el!

– Ai un alt fel de responsabilitate față de un text atunci când personajele se găsesc printre noi?
Da, clar! Dar am mai lucrat așa, nu e prima oară.

– Nu te cenzurează acest gând? Te gândești că nu poți să-l distrugi de tot pe om?
Nu, nu simt că mă cenzurează. Cred că sunt vreo 10 ani de când am lucrat la „Ai mei erau super”, un spectacol cu care eu am schimbat macazul și am început să lucrez și pe text. Adică am început să nu mai „ilustrez” texte și să fac altfel de spectacole. Spectacolul acela se joacă încă. Acolo e vorba despre părinții actorilor. La prima repetiție nu am avut text, nu am avut nimic, i-am rugat pe actori să aducă o poză cu părinții lor înainte să-i fi născut pe ei, înainte să fi devenit părinți. Și fiecare a ales câte o poză cu niște oameni tineri, la mare, la un revelion. Și practic erau… niște străini, adică nu erau „părinții lor” în fotografiile acelea pe care le-am pus pe masă și am dat drumul la reportofon. Și am înrgistrat vreo 9 ore în care actorii au vorbit despre fotografiile acelea. Și din acea experiență s-a făcut spectacolul. După vreo două săptămâni de repetiții, țin minte că i-am chemat pe părinții actorilor la o vizionare. Și am simțit că am această responsabilitate care ține de etică. Pentru că ei apăreau în spectacol cu nume, prenume, fotografii. Am avut o întâlnire de vreo două ore, în care le-am explicat ce facem și, spre surprinderea mea, la premieră ar fi vrut să spunem mai multe. Adică lor le-a plăcut!

„Trendurile noi tot de la public vin”

– Pare că scena, acum, suportă foarte multe. Ca să nu spunem că suportă orice… Ce crezi, totuși, că nu poate sta pe scenă, în niciun context?
Nu am un răspuns, acum. Cred că orice poate sta pe scenă – până la urmă publicul decide dacă se creează un nou trend. Trendurile noi tot de la public vin!

– Ne vom mai întoarce vreodată la montările acelea cu decoruri grele și costume care miros a naftalină? Acum, când mergem la teatru, publicul aproape că se poate confunda cu actorii.
Eu chiar sunt tentat să fac un spectacol cu… naftalină, cum spui tu. Cu decoruri mărețe! Dacă e un statement acesta! Adică să vrei să spui ceva cu asta. Să testezi un fel de pseudo-nostalgie.

– Spectacolele, deseori, și-au pierdut proprietatea de a fi… spectaculoase.
Pentru mine, poate și din cauza vârstei, începe să mă intereseze din ce în ce mai mult chestia asta de teatralitate, de fals, de decor, de lumini. La început mă enervau deocrurile, voiam ca toată lumea să fie îmbrăcată cum e pe stradă. Dar acum mă interesează și partea cealaltă – de butaforie, teatralitate.

– Poți să pleci ușor în turneu cu „Părinți”?
Da.

– Te gândești și la aspectul acesta atunci când faci un spectacol?
Nu neapărat, dar în general nu am lucrat cu decoruri somptuoase, care să nu poată fi transportate. Și dacă spectacolul e bun, se poate orice – există camioane.

– A existat vreun mesaj de la cineva din public care să te influențeze la un moment dat?
Am primit multe mesaje – zeci, sute – de-a lungul anilor. Dar printre acestea sunt vreo zece mesaje care, pentru mine, sunt foarte importante. Dacă vreodată o să îmi vină să mă las de meseria asta, dacă recitesc acele mesaje o să mă răzgândesc. Chiar sunt niște mesaje importante, de la niște oameni necunoscuți. Chiar am simțit că a meritat efortul de a face anumite spectacole dacă i-am atins astfel pe acești oameni.

– Ești regizor 100%, nu mai ai și o altă activitate…
Slavă Domnului!

– Deci nu ai anxietatea următorului proiect? „Dacă” va fi sau „unde” va fi…
Momentan nu am. Dar se poate ajunge acolo, oricând. Adică sunt niște exemple de regizori care erau pe val când eram student și cărora… li s-a terminat benzina. Sau nu știu ce s-a întâmplat. Dar se poate schimba totul peste noapte. Adică am teama asta și cred că oricine sănătos la cap ar trebui să o aibă.

– Ce te alimentează?
Acum nu sunt într-un timp în care să pot să mă gândesc liniștit la asta. Pur și simplu, tac și fac în perioada asta.

– Toate spectacolele pe care le poate pune un regizor într-un an sunt bune? Adică nu ai nevoie și de un timp de „curățare” de dezamprentare? Ca să nu te repeți…
Momentan asta fac, până în toamnă. Mă resetez. Stau în grădină, mai tund un pom, mai plantez un ardei… Dacă mă încarc peste vară sunt ok, adică duc!

– Îți notezi ideile într-un carnețel?
Da, am un folder pe telefon. Îmi plac și caiețelele, pixurile… topurile, listele…

– Cum apare lucrul pentru un spectacol?
Deschid caiețelul, îl inaugurez scriind numele actorilor. Nu al personajelor, al actorilor. Și îl inaugurez în seara de dinaintea primei repetiții. Până atunci am alt caiet…

– Și ce scrie pe primul rând? „Ziua 1”…
Da, „ziua 1”, exact asta scrie. La „Ziua 1” îmi notez cam despre ce ar trebui să vorbim, cam care ar fi planul pentru următoarele zile…  Ce ar trebui să știe, să înțeleagă actorii… Ce facem, ce nu facem, ce vrem să spunem, de ce facem acel spectacol, pentru cine…

– Cine are acces la caietul acela?
Nimeni.

– Tezaurizezi caietele acestea undeva?
Da, și acasă le țin ascunse! Mă rog, nu ascunse… le țin într-un dulap și mă mai uit peste ele, câteodată. Nici nu mi le cere nimeni și nici nu le dau eu din proprie inițiativă.

– Dacă ai deschide un caiet de acum trei ani, ce crezi că te-ar uimi?
Era pandemie. Eram la spectacolul „Mame”, cred, acum trei ani. La Galați. La „Mame” am scris foarte puțin, pentru că structura spectacolului s-a făcut într-o săptămână. A fost o foarte mare încredere și dorință a actorilor de a lucra cu mine. Și acest sentiment a fost reciproc. Am avut toți poftă să facem spectacolul ăla! Acum nu aș vrea să mitizez așa aceste caiete… nu sunt lucruri foarte profunde. Sunt și chestii tehnice…

– Spectacolul pe care l-am văzut recent cred că ar fi apreciat și de un academician, și de un om care aranjează marfa în raftul unui supermarket.
Mă bucur că spui asta, pentru că nu e întâmplător. Adică eu caut treaba asta! Mă gândesc la asta și datorită faptului că am lucrat mult în teatrele din provincie, unde există un singur teatru și vine toată lumea. Vrând-nevrând, am fost educat în sensul ăsta de a lucra popular, pentru toată lumea.

„Am simțul măsurii, cred”

– Dar teatrul n-ar trebui să fie pentru toată lumea?
Ba da! Și la început nu mă gândeam la asta. La început nu mă gândeam deloc la cine vine în sală.

– Am văzut foarte multe spectacole proaste aplaudate în picioare.
Da, și eu!

– Pare că dacă un spectacol e de neînțeles, dar te ridici primul și aplauzi, le ești superior celorlalți. Avem o… autosuficiență a spectatorului. Spectacolul tău nu a avut nevoie de explicații sau de momente de neînțeles. Cu toate acestea, nu a fost un spectacol ușor!
Cine te-a învățat să calibrezi aceste nuanțe?
Am simțul măsurii, cred. Ține de experiență, de ani de muncă. Și am fost și educat de contextele în care am lucrat. Adică Galați, Satu Mare, Sfântu Gheorghe, Arad, Timișoara, Baia Mare, Brăila… printre ele sunt orașe cu un singur teatru și mi-am dorit ca spectacolul să se joace. E foarte frustrant să lucrezi o lună-două la un spectacol și să se joace doar de trei ori, din diverse motive – fie că nu prinde la public, fie că durează mult montarea. Tot timpul am fost atent la aceste aspecte, pentru că îmi doream ca spectacolul să se joace cât mai mult, pentru un public divers și numeros. Am vrut să nu muncim degeaba. Spectacolele de-aia sunt făcute: să se joace!

– Printre întâlnirile artistice dintotdeauna, a existat și cineva care să te facă să îți pierzi încrederea în tine?
La început, în primii ani au fost niște „fani” care îmi scriau mesaje că „ar trebui să te lași de meseria asta”: Dar mă uitam la ei… adică e important și cine spune treaba asta, știi? Că poți să ajungi la sapă de lemn dacă te iei după orice idiot. Nu m-a dezechilibrat nimic. Nici măcar la început, când actorii cu experiență poate că nu aveau chef să lucreze cu un tânăr regizor. Tot timpul mi-a plăcut ce am lucrat, mi-a plăcut textul… Și știam că, dacă îmi place, poate să iasă bine. Și atunci nu m-au perturbat aceste atitudini.

– Scrii? Aș putea citi un roman al tău?
Nu scriu, din păcate. Mi-ar plăcea să scriu, dar nu scriu… Scriu la scenă, cu actorii. Așa, da. Acolo simt că am spor.

– Dar să spui altfel o poveste a ta, din sufletul tău de autor, nu „doar” de regizor…
Dacă aș scrie, cred că mi-ar lipsi relația asta cu actorii. Mi se pare că e mult mai ușor și mai frumos când, între mine și public este intermediarul acesta minunat care se numește „actorul”. Mi-e mai ușor așa. Dacă nu este niciun intermediar și comunic direct cu spectatorul, nu mă simt în apele mele.

– Ți-ar fi plăcut să fii și actor?
Nu.

– Ești introvertit?
Da. Și dacă merg la petreceri, eu sunt ăla care stă jos pe un scaun, într-un colț, și observă. Și mai vine cineva la el să-l întrebe „Nu te simți bine?” Eu, de fapt, mă simt foarte bine așa. Aș putea să stau ore în șir să mă uit dinafară la tot felul de întâlniri între oameni.

– Te-ai întrebat ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost Regia, în momentul acela de cotitură?
Probabil lucram în Cluj. Colegii mei de la Științe Politice lucrează în Cluj, la multinaționale sau prin Consiliul Local. Probabil m-aș fi rătăcit și eu pe acolo, nu știu… Sunt foarte privilegiat că fac meseria asta! Mă simt supernorocos și încerc să fiu conștient de privilegiul ăsta.

– Crezi că vei stârni curând invidii atât de mari încât să devii incomod? Mulți au spus că spectacolul „Părinți” e o comoară pe care și-ar dori orice teatru… Că este cel puțin în top trei premiere ale acestei stagiuni.
Nu sunt conflictual. Chiar mă bucur să aud că spectacolul este apreciat. Eu nu îmi propun să incit prin spectacole pe cineva. Nu caut asta! Dar am și orgoliu – sunt zodia Leu. Deși nu pare! Sunt destul de imun la răutăți. Mă interesează munca mea, întâlnirea mea cu actorii.

– Te recunosc oamenii pe stradă?
Uneori, mă mai recunosc. Depinde de cât de des am lucrat în orașul respectiv. La Sfântu Gheorghe, care este un oraș mic în care am lucrat șapte spectacole, mă mai știe lumea. Sau la Arad. De exemplu, când sunt la medic, mă mai bagă în față. (N.R.: Râde!)

– Apropo de anii ’90, perioadă pe care ai explorat-o în cea mai recentă premieră a ta. Pare că acum actorii din teatre nu mai sunt recunoscuți pe stradă. În perioada aceea erau vedete și pentru că televiziunea promova aceleași nume. Acum avem influenceri mult mai cunoscuți decât actori.
Eu tot revin la provincie. Cred că actorii din provincie ar trebui respectați mai mult. Dar e vorba și despre cum îi promovează teatrul… Sunt niște piloni ai comunității.

– Da, dar aici ar trebui să faci cu adevărat campanie electorală. Pentru că și dacă liderii ar fi altfel, dezvoltarea orașelor poate ar fi mai accelerată.
Da… Uite, la Galați sunt cunoscuți actorii. Adică dacă ies cu ei la bere, lumea vine la ei să îi felicite sau să le spună că vin săptămâna viitoare la teatru.

„Asta nu îmi mai place să fac: să ilustrez texte”

– Dacă ar veni un decident internațional foarte important și ar trebui să îi arăți doar un singur spectacol, dintre toate cele pe care le-ai regizat, ce ai alege să vadă?
„Părinți” e destul de mult stilul meu. Balansul ăsta între ceva aparent ușor și lucruri profunde – așa îmi place să lucrez acum! „Orașul nostru”, „Mame”, „Ai mei erau super” sunt niște spectacole unde am avut acces și la text și acolo e 100% personal tot și atunci cred că de aceea aș alege unul dintre acestea. Și ca stil de lucru – există o ramă, nu e, pur și simplu, „un text ilustrat”. Asta nu îmi mai place să fac: să „ilustrez” texte. Nu găesesc bucurie în asta. În general, spectacolele mele sunt dependente de public.

– Dacă, peste încă niște ani, ai face un spectacol despre anii aceștia post-pandemici, care crezi că ar fi lucrurile cu care ai putea glumi?
Ha! Bună întrebare! În primul rând, ar trebui să îl fac peste niște ani, nu aș putea să îl fac acum. Ar trebui să treacă niște ani…Cred că despre orice se poate glumi. Și despre panica asta, și despre cât de fragili suntem, de fapt. Adică înainte să vină pandemia, toți eram stăpânii lumii și o știre e de ajuns să ne facă să ne dăm seama de cât de fragil e totul.

– Ai simțit că nu ești „esențial” pentru societate?
Da, asta simt des. Adică nu a fost nevoie de o pandemie să fiu conștient de asta.

– Dar crezi că ar trebui ca regizorii să fie… esențiali?
Eu nu am chestia asta… Niciodată nu am simțit, în felul acesta, că teatrul e așa de important în societate. Adică e o bulă foarte mică. Dacă faci un zoom-out, oricât de urât ar suna…

– Dar, pe de altă parte, oamenii au nevoie de sens…
Trebuie să și nimerească la spectacolul potrivit. Sunt seri și seri. Și dacă oamenii vin la un spectacol nepotrivit, nu se mai întorc.

– Mergi des la teatru, ca spectator?
Încerc să merg. Merg la colegi, la prieteni sau când e ceva care mi se pare interesant. Încerc să merg des. Uneori mă chinui să merg, dar încerc să mă educ în sensul acesta de a vedea cât mai des cât mai multe spectacole.

– Ai avut o remarcă de „Slavă Domnului!” mai devreme, când am spus că ești „doar” regizor. De ce să nu ne dorim să fii și managerul unui teatru?
Nu știu dacă am mai spus asta public, dar am refuzat, de două ori această onoare de a fi managerul unor teatre. Chiar recent am refuzat o astfel de propunere.

– Nu în București.
Nu în București. Cum ziceam, sunt privlilegiat și mi se pare că nu vreau să renunț deocamdată la ideea aceasta de a face spectacole. Mă ține foarte viu și plin de bucurie. Îmi place ideea aceasta de a face spectacole în locuri diverse, cu oameni diverși. Cred că asta mă face fericit acum.

– Poate România să onoreze profesia aceasta și sin punct de vedere financiar? Câștigi suficient de bine?
Nu o să mă plâng… Sunt un om care poate să trăiască din meseria asta foarte specială. Cred că dacă îți faci meseria serios și dacă chiar o iei în serios și ești conștient de faptul că e o meserie de cursă lungă, cred că poți trăi din asta!

– Ce crezi că ai fi spus dacă atunci, la început de drum, ai fi văzut spectacolul „Părinți”, în loc de spectacolul Gianinei sau al lui Piersic Junior?
Cred că mi-ar fi plăcut foarte mult! E un tip de limbaj și de spectacol pentru care am lucrat foarte mult! Eu țin mult la limbajul regizoral, lucrez la el. Fiind vorba de limbajul meu regizoral, cred că mi-ar fi plăcut.

– Și ai fi zis „Gata, regizor mă fac!”
Da. Oricât de arogant sună, mi-ar fi plăcut mult!

– Dar de ce ești așa modest, de ce nu te lauzi mai mult?
Nu știu. Apropo de anii ’90, cred că ține de un tip de educație. Cred că așa sunt oamenii din generația mea. Și colegii, prietenii mei de aceeași vârstă au același imbold.

– Ce o să-i spui fiului tău, dacă va vrea să facă regie?
L-aș încuraja. O să facem un pic de pregătire pentru Admitere. O să îl susțin! Nu vreau să fiu genul acela care să îl sfătuiască să stea departe de lumea teatrulu, pentru că eu sunt foarte fericit cu meseria mea.