IN MEMORIAM ION LUCIAN: „Judecând după reacţiile publicului, sunt convins că nu degeaba am muncit”

0

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Lucian.

Când l-am întâlnit prima dată, Maestrul îmi spunea: „Dacă mă ajută Dumnezeu să apuc să ridic prima Cortină la noul teatru, dispar cu conştiinţa împăcată. Se va spune «teatrul ăsta… l-a făcut Lucian!»”.  Despre România?! „Am iubit-o prea mult ca să o condemn, dar mă uit cu ochii înlăcrimaţi cum se pierde, de la o zi la alta. 40% sunt oameni în vârstă. Pentru ei nu mai există nimic, decât supravieţuirea de la o zi la alta… Că altceva n-au la ce să viseaze. Mai sunt şi tinerii… care nu au apucat să guste din viaţa asta, tinerii cărora li s-au furat liderii, exemplele, eroii. Şi atunci?!”.

La câțiva ani distanță, ne-am întâlnit pe scena Teatrului Excelsior. A reușit să-l vadă gata! Apoi s-a stins… Acesta este ultimul interviu… Maestrul a plecat în stele pe 31 martie 2012.

Maestre, mă bucur foarte mult că ne întâlnim pe scena Teatrului Excelsior! Ştiu că teatrul acesta a fost și este cel mai mare vis al dumneavoastră!
Este un vis pe care l-am nutrit mulţi ani. 12 am luptat pentru realizarea lui şi iată-mă acum împreună cu dumneata, aici.

– A ieşit aşa cum v-aţi dorit? Arată aşa cum aţi visat?
Da… Da… Ne simţim foarte bine în el. Publicul este încântat şi asta este esenţial.

– Ce aţi simţit când Teatrul a fost gata?
N-aş putea să vă spun… De foarte multe ori n-am putut să deschid gura să explic, să vorbesc unui public format din copii sau din oameni mari… din cauza lacrimilor. Sistemul meu nervos, solicitat prea mult 12 ani, m-a trădat în ultima vreme şi, de cele mai multe ori, lacrimile o iau inaintea vorbelor.

– Au fost momente în care aţi crezut că Teatrul nu va fi gata vreodată?
Da, de nenumărate ori. E foarte greu să construieşti! Poate că dacă aş fi cedat ofertelor de mai dinainte… de a se face magazine, de a se face săli de concert… poate ar fi fost mai uşor. Dar un teatru!… E greu să convingi. Dovada cea mai bună e că, de 100 de ani, nu s-a mai construit niciun teatru…

– Sunteţi încrezător în generaţiile care vor urma? Copiii de astăzi, care vor ajunge tinerii de mâine, vor aprecia efortul dumneavoastră pentru acest teatru? Credeţi că românii vor şti să păstreze ce ai reuşit dumneavoastră să faceți cu chin şi cu jertfă?
Întrebarea dumneavoastră îmi bagă un cuţit în inimă. Dacă n-aş fi convins că vor respecta şi vor iubi acest locaş, aş suferi cumplit pentru că înseamnă că mi-am ratat viaţa. Dar eu am încredere. Judecând după reacţiile publicului, sunt convins că nu degeaba am muncit!

– Tot ce are legătură cu teatrul în viaţa dumneavoastră a fost, mai degrabă, o atracţie a destinului. În clasa a VII-a vă pregăteaţi pentru inginerie, însă viaţa a făcut să faceţi parte din figuraţia din Teatrul Naţional de atunci. Cum vă amintiţi de momentele acelea?
Îmi amintesc cu mare plăcere, pentru că reprezintă o perioadă fastă din viaţa mea. Eu eram în penultimul an de liceu când s-a dat legea aceea criminală în care li se interzicea elevilor frecvenţa în sălile de teatru, de cinematograf, de sport. Asta a fost o lovitură pentru mine, pentru că începusem activitatea în figuraţia Teatrului Naţional. Am dat examen la Institut, pentru că la Conservator se dădeau carnete de student chiar fără bacalaureat, cu condiţia ca până la sfârşitul studiilor să se echivaleze. Lucrurile stăteau aşa pentru că era vorba de un institut de talent – muzică, teatru şi film… se spunea că să se vadă întâi dacă are talent şi pe urmă dacă e şi deştept. Prima luptă a fost câştigarea examenului la Conservator. După aceea, printr-o întâmplare fericită, Naţionalul a anunţat concurs şi m-am văzut, la 18 ani, angajat actor al Teatrului Naţional.

– Până să ajungeţi actor, vă câştigaţi banii făcând figuraţie la Teatrul Naţional. Aşa întregeaţi veniturile familiei…
Da, aşa este!

– Erau mulţi banii pe care-i câştigaţi?
Păi, dacă memoria nu mă înşală erau, cred, 20 de lei de spectacol. 20 de lei de spectacol erau cam 20 de lei de astăzi… Dar cumulat… Fiind un elev simpatic, drăguţ, printre puţinii care ştiau carte din figuraţia Teatrului Naţional, eram foarte iubit. Eram „Puştiul Naţionalului”.

Poreclă care v-a urmărit mulţi ani!
M-a urmărit şi mi-a şi folosit la debut! Îmi amintesc cu bucurie pentru că a fost o perioadă în care am câştigat nişte Bătălii. Şi, deci, m-am văzut chemat la un prim concurs în viaţa mea: la Naţional s-au creat cinci posturi libere…

– Şi erau 136 de candidaţi. Pe 5 posturi…
Şi eu nici nu aveam dreptul să particip…

– Iar după ce s-au afişat rezultatele care spuneau că sunteţi admis, dumneavoastră nici nu v-aţi dus să vă uitaţi pentru că eraţi convins că nu aveşi nicio şansă!
Convins am fost!

V-au şi căutat vreo două săptămâni…
Eu nu aveam voie să dau examen pentru că examenul era pentru studenţii din ultimul an sau absolvenţii din ultimii cinci. Or, eu nu-l terminasem nici pe primul… Eu m-am prezentat la acest concurs ca să dau replica unui coleg care, în treacăt îţi spun, a reuşit şi el – Eugen Petrescu. În ziua examenului, pe culoarul Naţionalului a trecut maestrul Calboreanu. A dat cu ochii de mine şi m-a întrebat „Puştiule, când intrii?”. Şi i-am spus „eu nu particip, maestre, că n-am voie”. M-a întrebat de ce n-am voie şi i-am explicat că nu am terminat nici măcar anul întâi. Şi mi-a spus „măi, dar tu faci figuraţie la noi, eşti iubit aici, ia, fă-mi o cerere, poate îi conving pe colegii din juriu”. Am făcut-o, sprijinind foaia de spinarea colegului meu, m-am prezentat şi Calboreanu s-a dus la comisie, a vorbit cu ei. Toţi au spus „să vină… să vedem…” Si atunci el a pus cererea chiar deasupra. Şi m-au chemat. M-au luat primul, nu pregătisem nimic pentru mine şi m-au lăsat şi vreo cinci replici… aşa… şi-am auzit „Multumesc!”. Mi-am spus… „gata, voie nu este, dreptul – n-am, primul – am fost, cinci replici – mulţumesc… De ruşine, m-am gândit că toţi o să mă întâmpine cu ironii… n-am dat prin teatru două săptămâni. După două săptămâni m-am dus să-mi iau chenzina – bănuţii şi atunci au ţipat toţi la mine: „unde umblii, inconştientule, nu ştii că ai reuşit?” Şi atunci a început…

– În primii trei ani de actorie cu patalama la Naţional aţi abordat 74 de roluri. Unii nu joacă atâtea într-o viaţă… Cum a fost posibil, ca timp fizic?
Nu le-am abordat. Le-am jucat! Nici eu nu ştiu cum a fost posibil… Adevărul este că n-au fost 74 de premiere în trei ani la teatru, dar au fost piese în care am jucat mai multe roluri. De exemplu la premieră intram în „ţăranul 1”, după care îmi cereau necesarul de rol în „avocatul cutare”. Am jucat şi câte trei roluri într-o piesă. Luate la control, după programe, au ieşit 74. Sigur, nu a contat altceva decât că am învăţat profesia bine! Dar am şi jucat „Hlestakov”, în „Revizorul”, rolul principal. Am jucat „Simon Bliss” în „Familia Bliss” de Noel Coward, am jucat o mulţime de roluri importante.

– Şi, în tot acest timp, cine din familia dumneavoastră era în sală să vă aplaude? Ştiu că tatăl era foarte atent cu apariţiile din presă. Aduna fiecare ziar şi, chiar dacă erau doar două-trei rânduri despre dumneavoastră, păstra publicaţia respectivă…
E ciudat câte amănunte ştii din viaţa mea… Tata a suferit că nu am făcut ingineria. Dar el a murit pe neașteptate…

– În timp ce dumneavoastră eraţi într-un turneu…
În turneu cu Naţionalul. Pe el l-au prins bombardamentele americane din 4 martie, aici în Bucureşti. A stat, după ce a fost răcit (i-au făcut ventuze), 45 de minute sub o bancă la şosea, pentru că a fost bombardamentul cu incendiere – a făcut congestie pulmonară şi…

– V-aţi reproşat că nu eraţi alături de el când s-a stins?
Vai de mine, păi cum!? Îl las în viaţă – vesel, plin de viaţă şi plin de sănătate şi-l găsesc pe masa unui spital, la morgă?! Nu… A fost un şoc! În aşa hal eram de lovit încât în tren spre mama, care nu ştia că-i mort, că mi-au furat pălăria din cap şi n-am simţit…

– Poate că legătura cu părinţii dumneavoastră a fost atât de specială pentru că aţi venit pe lume după zece ani de la căsătorie. Ştiu că fratele dumneavoastră a murit la o vârstă fragedă şi, astfel, părinţii şi-au revărsat toată dragostea asupra dumneavoastră.
Da, absolut! A fost o dragoste puţin exagerată…

– Dar veneau în sală la spectacole? Vă amintiţi?
Tata mai puţin, că el era mereu plecat pe şantier şi la uzina din Balcic unde era cu serviciul, dar când era în Bucureşti venea. Însă mama era nelipsită… Dar am găsit la tata, după moartea lui, toate articolele despre mine, subliniate şi lipite într-un album…

– Le păstrați şi acum?
Păi, cum să nu?! Dealtfel, sunt singurele care sunt bine organizate. Restul… n-am mai făcut contabilitatea…

– Revenind la roluri… ştiu că rolul de debut a fost „Guliţă” din „Coana Chiriţa”. Aţi intrat în acest rol în doar 5 minute…
Da, experienţa de după atâţia ani mi-a arătat cum a fost posibil. Aveam vârsta, cunoşteam bine piesa, dar pe vremea aceea, actorii Naţionalului nu aveau voie să asiste în timpul repetiţiilor. Doar când le venea rolul – îşi făceau treaba şi plecau. Dar Sonia Cluceru, care juca „Coana Chiriţa”, văzându-mă prin culise mi-a spus „Măi, puştiule, ia cartea lui Tudorică Muşatescu şi învaţă rolul Guliţă, că tu ai vârsta, mă, şi tu ar trebui să joci odată şi-odată rolul ăsta”. Eu am luat textul şi am bătut actul întâi la maşina de scris a tatălui meu, cu un deget. Şi probabil că aşa mi-a rămas întipărit… Dar când am terminat actul întâi am aflat că mai erau doi actori care ceruseră rolul în dublură. Şi am spus „nu mai apuc eu, al treilea, şi nici nu mă mai interesează”. Şi am închis capitolul. La momentul respectiv, Sonia Cluceru şi-a adus aminte de ce mi-a zis şi a spus „poate puştiul ăla a învăţat”. M-a chemat şi m-a întrebat: „Poţi? Te încumeţi?”. Şi eu, cu inconştienţa rolului şi a vârstei am spus: „Da!”. Şi aşa că actul I era oarecum aburit în capul meu. În actul doi aveam foarte puţin, doar două-trei replici pe care am avut timp să le citesc, iar actul trei, unde aveam mult… am avut timp, în actul doi să-l învăţ cu sufleorul lângă mine. Şi a ieşit în aşa fel încât Rebreanu mi-a dat o hotărâre de rămânere definitivă în rol şi o gratificaţie care reprezenta leafa mea pe trei luni.



– Liviu Rebreanu… Se spune că însuşi Rebreanu v-a angajat în Teatrul Naţional.
Da, păi a fost preşedintele comisiei.

– Ce amintiri păstraţi din acele momente?
Ce păstrez amintire de la el este că a doua zi după „Guliţă” m-a chemat în cabinetul lui şi mi-a dat această hotărâre de rămânere în rol şi gratificaţia. M-a felicitat şi mi-a spus că voi avea o viaţă fericită în Teatrul Naţional.

– Şi aşa a fost?
Aşa a fost! Păi 74 de roluri…

– Maestre, dar cel mai drag rol care vă este?
Din viaţă?

– Din viaţa dumneavoastră de actor.
Ei, n-aş putea să spun, sunt multe…

– Atunci, ce regretaţi că n-aţi jucat?
Regret că n-am jucat în „Cyrano” de Bergerac. Dar aş putea să spun că rolul vieţii mele, datorită urmărilor a fost în „Rinocerii” – „Jean” din „Rinocerii”. Pentru că am avut nişte condiţii speciale. Premiera de la Paris, la Teatrul Naţiunilor, când Ionescu a venit camuflat în sală şi, la final, n-a putut să reziste şi a venit şi ne-a îmbrăţişat… Şi mi-a spus „datorită ţie îmi dau seama de dimensiunile piesei mele”. O asemenea declaraţie este la fel de importantă ca Legiunea de Onoare.

– Aţi jucat la Naţional, la Nottara, la Teatrul de Comedie…
Peste tot!

– Aveţi vreun titlu onorific la vreuna dintre aceste instituţii?
Da, am primit titlul de „Emerit”, la Teatrul Municipal. Am primit vreo două-trei decoraţii din astea aşa… locale… Însă, ca distincţie, cea mai reuşită şi cea mai dătătoare de satisfacţie este Legiunea de Onoare în grad de ofiţer. Am primit-o de la Jacques Chirac, prin ambasadorul Franţei de la Bucureşti.

– Dar românii vă apreciază aşa cum v-aţi aşteptat dumneavoastră?
M-au apreciat… Uniunea Scriitorilor, la 7 ani după ce… am devenit membru al Uniunii franceze, iar o legiune de onoare din Bucureşti… n-am primit.

– Poate e important că primiţi dragostea necondiţionată a copiilor care vin la teatru.
Asta da, de asta nu mă pot plânge.

– Cum este să faci un spectacol penztru copii? Ei, ca public, diferă de publicul format din adulţi. Copiii sunt foarte tranşanţi – le place, ori nu.
Eu am avut noroc că m-am îndrăgostit de teatrul de copii jucând un urs într-o piesă la Municipal. Şi, după vreo doi ani de la treaba asta, madamme Bulandra m-a chemat şi mi-a spus „tu trebuie să mă salvezi, pentru că am obţinut de la ministrul învăţământului sala de la Liceul Sfântul Sava să jucăm acolo cu Municipalul câtă vreme durează renovarea sălii din Izvor. Şi mi-a spus că nu-mi ia chirie, cu condiţia ca de 1 iunie să-l invit la un spectacol pentru copii în Sala Sfântul Sava. Asta se întâmpla în 5 mai, şi am uitat. Şi mi-a dat telefon la un moment dat şi m-a întrebat «n-aţi uitat că pe 1 iunie vin la Teatru!?». Tu mă salvezi!”. Şi între 5 mai şi 1 iunie am scris o piesă, ca să se joace o dată, de 1 iunie. Şi se joacă de 54 de ani fără întrerupere – „Cocoşelul neascultător”.

– Este adevărat că există o ţară în care a fost inclusă în manualele şcolare?
Da, în Spania… Am avut noroc pentru că am jucat pentru copii şi ştiam cum sunt reacţiile lor. Şi atunci mi-am spus că trebuie speculat acest mare atu – copilul nu poate să stea de lemn-Tănase… el vrea să participe. O piesă trebuie dirijată cu grijă, astfel încât să nu-l scapi! Aşa că piesa este interactivă. Iată că că după 54 de ani de existenţă – piesa nu s-a întrerupt în aceşti 54 de ani, totdeauna s-a jucat pe undeva… A salvat trei teatre de la faliment. Ăsta a fost norocul meu…

– Maestre, dar cum se face că v-aţi dedicat aproape întreaga carieră copiilor, dar dumneavoastră nu aveţi copii.
Nu. Am avut un accident cu prima mea soţie, a făcut o operaţie nereuşită şi n-a mai putut… probabil că asta este explicaţia de ce-i ador aşa pe copii.

– Care este cea mai frumoasă declaraţie din partea unui copil spre dumneavoastră?
Este una care nu mi-a fost făcută direct… Sunt mai multe, dar două au fost nişte veritabile declaraţii de dragoste: un copil care a venit la Sfântul Sava să vadă piesa cu maică-sa. Maică-sa i-a dat în pauză un sendviş cu şuncă şi l-a văzut murdar la buză de o frimitură de pâine şi a intrat în sală, după pauză. Şi copilul a dispărut de lângă ea. L-a găsit la balustrada orchestrei, făcându-i semne disperate cocoşelului: „vino să-ţi dau şunca, ţi-am păstrat-o ţie, că asta-i mai bună. Eu am mâncat numai pâinea”. Declaraţia asta am simţit-o ca fiind o declaraţie de dragoste pentru mine. Iar un copil din Timişoara mi-a trimis un leu într-un plic să-i cumpăr grăunţe cocoşelului. Am primit nenumărate declaraţii de genul acesta… În Franţa am jucat în faţa unui copil condamnat – paralizat de mic. Şi atunci când ne-am luat rămas bun de la public coborând în sală… copilul l-a mângâiat pe cocoşel… a fost prima oară când făcea un gest… Astea nu se uită!

– Rămânând la Franţa, pentru că văd că aveţi multe amintiri cu această ţară… sunteţi Membru al Asociaţiei Autorilor şi Compozitorilor Dramatici de la Paris şi Ofier al Legiunii de Onoare. Călătoriţi des în Franţa? V-aţi permite să mergeţi la Paris? Noi avem personaje în showbizzul românesc care-şi fac cumpărăturile la Paris, care merg în fiecare week-end…
Ştiu!…

– Dumneavoastră când aţi văzut Parisul ultima dată?
Sunt vreo zece ani!… Dacă adun toate şederile mele în Franţa trec de 2 ani… pentru că am fost invitat și să joc. Apoi am fost Membru în Comitetul executiv al Asociaţiei de Teatru pentru Copii şi Tineret, care avea sediul în Franţa şi fiind Membru în Comitet şi Trezoriei, am fost de multe ori acolo. Am organizat un festival românesc în Bretagne, o lună de zile, cu tot ce este bucătărie şi arhitectură până la ţăranii care fac ouă încondeiate: teatru, operă, balet… tot!

– Există şanse să plecaţi în turnee şi cu actorii de acum?
Acum nu.

– Dar pentru acest teatru, în afară de dumneavoastră, cine se mai zbate, aveţi un sponsor? A venit cineva să vă ofere o sumă de bani doar de dragul gestului pe care-l faceţi pentru Români?
Nimeni. De ce?!…

– Pentru că îmi amintesc de dumneavoastră la televizor, pus să alegeţi între funcţia de manager şi statutul de pensionar…
Am ales manager, deşi pensia ar fi fost mai mare. A fost o lovitură din punct de vedere economic. Mi-au tăiat leafa mie, au tăiat leafa soţiei.

– La un moment dat, pe o vară întreagă, venitul dumneavoastră a fost de 3 lei.
Un leu. Eu un leu, trei lei a avut soţia.

– Un leu, venitul unui actor de prim rang…
Pe o lună de zile! Ăsta a fost un rest, mi s-a explicat că domnul prim-ministru Boc a fost revoltat că a auzit că eu am spus că am primit un leu şi a spus „dar el a ales!”. Ca şi cum puteam să fac alegerea în şantajul „director sau pensionar”.

– Aţi avut ocazia să vorbiţi vreodată faţă-n faţă cu cei de la putere?
Nu. Am vorbit de nenumărate ori prin ajutorul televiziunilor. De multe ori mi-am exprimat nemulţumirea. Acuma mi-e frică.

– De ce?
Păi au început repercusiunile. Ai văzut ce a păţit Diaconu, acum urmează un alt director de la Iaşi… Dacă fluieri în Biserică rişti să nu te mai vadă nimeni.

– Cineva de la puterea politică a României a spus „ce nevoie mai avem de actorii bătrâni? Luaţi-i pe-ăia tineri şi puneţi-le bărbi!”.
Ştiu, şeful gunoierilor! Aşa că… Da’ există o fabulă care spune „când te judecă măgarul… nu trebuie să te superi”. Adevărul este că ei „pot” să facă consideraţiuni despre teatru pentru că nu l-am văzut pe niciunul în sala de spectacole. Niciodată. Aşa că sunt în măsură să facă… consideraţiuni despre Teatru. Singurul politician care n-a lipsit de la vreo premieră a fost bătrânul Iliescu.

– Să nu intrăm prea mult în politică, pentru că aş vrea să mai atingem câteva subiecte.
Nu intrăm… nici nu vreau!

– Printre studenţii dumneavoastră s-au numărat nume precum Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, Dem Rădulescu. Sunt nume mari!
Da, şi încă vreo 20 care toţi sunt actori, ba pe la Naţional, ba pe la teatrele mari din ţară.

– Câţi dintre oamenii pe care i-aţi format, de-a lungul timpului, se întorc cu recunoştinţă la dumneavoastră?
Cel mai des, Florin. Nu mai departe de sărbătorirea pe care a avut-o acum cu Televiziunea, cu Beligan – cu 93 de ani: „în sală e profesorul meu”… la Montreal a dat cu ochii de mine în sală. Eu m-am dus să-l văd: „Doamne, ce emoţii am! Am profesorul în sală!”. Nu uită niciodată! Îl iubesc. Nu pentru asta, pentru talentul lui, pentru seriozitatea lui…

– Sunt mulţi oameni în ţară care vă apreciază, chiar dacă nu au postura aceasta de persoană publică şi nu declară la televizor. Eu mă gândesc la gestul unor oameni simpli, pentru că după cutremurul din ’77 locuinţa dumneavoastră a fost puternic avariată…
Ei, dacă ştiţi şi asta…

– Şi atunci când trebuia să fiţi repartizat pentru a obţine o altă locuinţă, cineva de la coadă s-a dat la o parte şi a spus „Maestrul Ion Lucian… să-l lăsăm înaintea noastră!”. Eu zic că gest mai frumos…
897 de oameni nu aveau locuinţă. N-aveau acoperiş deasupra capului! Şi s-au dat la o parte ca să mă împingă pe mine! Asta nu se poate uita niciodată!

– Şi e locuinţa de pe Magheru, în care locuiţi acum?
Nu, am schimbat-o. Atunci mi-au dat o locuinţă în Floreasca, avea numai două cămăruţe mici… N-am putut să stau. După aceea am dormit într-o cabină a teatrului de Comedie cu prima mea soţie şi cumnata mea. Şi pe urmă am găsit apartamentul în care stau acum. A fost al ambasadorului Indoneziei, care s-a speriat la cutremur şi a fugit. Şi atunci a rămas spaţiul…

– Dar câţi dintre românii de astăzi, dacă v-ar vedea stând la aceeaşi coadă s-ar da la o parte să vă ofere locul din faţă?
Cred că da, s-ar da. Pentru că de la mine de acasă până la Teatru, până la Excelsior, sunt 200 m. Nu mai puţin de 5-10 oameni mă opresc, „maestre, ce mai faceţi, vă mulţumim pentru că ne-aţi legănat tinereţea”… Mereu se întâmplă asta. Marele public ştiu că mă iubeşte. Copiii – nu-ţi mai spun…

– Noi vedem la televizor că marii actori de la Hollywood, atunci când se retrag de pe scenă au o reşedinţă luxoasă, au conturi în bancă… Găsim în vreo bancă un cont pe numele dumneavoastră? Cont cu multe zerouri?
A fost! A fost un cont în bancă, adunat în toată cariera mea. Şi eu şi nevastă-mea am strâns acolo.

– „A fost”, deci… ce s-a întâmplat?
În septembrie-octombrie anul trecut, când a fost vorba să-i plătesc pe cei care au făcut premiera (cazul regizorului) cu „Vrăjitorul din Oz”, cu decorul în care suntem acum, şi trebuia să plece din nou în Canada, mi s-a comunicat că din cele 3 miliarde pe care-i aveam pentru montările celor două spectacole cu care urma să merg în America şi în China, mi s-au tăiat 600 de milioane, din subvenţie. Şi cum omul trebuia să plece înapoi acasă…

– Deci v-aţi dat toţi banii pentru acest teatru…
Toţi.

– „Biruinţele unui învins”, promiteaţi, odată, un volum. Ce se întâmplă? L-aţi scris? Aşteaptă?
Am ajuns la şcoala primară. Şi vreo două-trei episoade mai importante din viaţă – Japonia…

– Maestre, dar ce ce „Biruinţele unui învins”?
Pentru că eu consider că profesia mea trebuia să-i facă pe oameni fericiţi. Eu când plec spre stradă trebuie să văd în jurul meu numai zâmbete. Şi când trec şi văd toate figurile astea descompuse de sărăcie mi se rupe inima şi spun că nu mi-am făcut datoria.

– Ce aţi schimba din viaţa dumneavoastră, acum?
Acum nu aş schimba nimic pentru că, din fericire, am o căsnicie bună, am trupa asta care mă iubeşte, am lăcaşul ăsta pe care-l las tinerelor generaţii de spectatori, am două cărţi scrise, mai scriu două acum…

– De aici încolo, maestre, ce vă doriţi?
Păi de-aici încolo mi-aş dori să nu am grija zilei de mâine, mi-aş dori să-mi duc, cum se duceau pe vremuri actorii Teatrului Naţional, o lună pe an în vacanţă la Paris. Şi atât. Din fericire am un foarte frumos cămin, am un căţel pe care-l ador…

– Ce nu ştiu românii despre dumneavoastră şi n-aţi avut, până acum, şansa să le spuneţi? Ce-ar trebui să ştim despre Ion Lucian? O informaţie care v-ar descoperi într-o altă lumină…
Nu ştiu… Nu obişnuiesc să fac declaraţii de dragoste, or asta-mi vine-n primul rând! Dacă ar şti cât i-am iubit şi cât îi iubesc, poate aş fi mai răsfăţat. Dar când vine ăla micu’ (n.a. – căţelul) dimineaţa şi mă gâdilă pe la nas cu limbuţa să mă scoale din somn… sunt fericit!

Decembrie 2011