Era asistent universitar la Facultatea de Educație Fizică și Sport, când a dat admitere la Facultatea de Muzică. Avea 36 de ani și visul de a cânta la „Românii au talent”, emisiune la care nu a ajuns niciodată. În schimb, a cântat pe scena Operei Naționale București, la Filarmonica „George Enescu” și pe alte scene din străinătate, iar în prezent este solist al Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian”. La începutul drumului său în muzică nu avea alte repere în înregistrările pe care le studia, în afara duratei aplauzelor. Cine era aplaudat douăzeci de secunde cântase mai bine decât acela care primise zece secunde de aplauze! A recuperat în câțiva ani cât studiază alții o viață, iar astăzi povestea lui îi poate inspira pe toți cei care se tem de… succes. Doamnelor și domnilor, Florin Ganea!

– În ecuația destinului tău, gândul de a fi pe scenă cât a depins de tine și cât a fost miracol? Cât se putea calcula… matematic și cât nu are explicație?
– Povestea cu muzica am putea spune că a fost 10% „matematică”. Adică în clasa a V-a am intrat în corul școlii și am ieșit cu brio în clasa a VII-a, pentru că eram neastâmpărat. Acolo am căpătat primele noțiuni de muzică. În rest, în casa noastră se asculta muzică, dar nu clasică – Tom Jones, Sinatra și ce venea la radio în vremea aceea sau ce găseam pe casete. De la Depeche la Metallica, am ascultat tot. Queen… Fredonam, dar nu era o preocupare în sine. Eu am fost sportiv. Am 25 de ani de baschet – nu am avut timp de altceva. Miracol a fost, 90%, pentru că nimeni nu își închipuia că, după o carieră de asistent universitar, sportiv…  o să mă apuc de Conservator, la 36 de ani. Și cu atât mai puțin își închipuiau oamenii că o să ajung, după opt-nouă ani pe scenă, aici la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”.  

– Cât contează timpul, în cariera unui muzician? Adică regreți că nu ai luat decizia mai devreme? Ai fi putut fi mult mai departe astăzi?
Nu regret. Cred că nu eram suficient de matur ca să iau deciziile potrivite. Și, făcând facultatea la o altă vârstă, am văzut colegii din jurul meu care aveau cu totul alte preocupări și mi-am dat seama că nu erau în avantajul lor. Erau cu totul alte preocupări decât școala. Eu eram singurul foarte conștiincios. Cu toate că aveam și un job.

– Ce job?
Lucram asistent universitar la Facultatea de Educație Fizică și Sport, culmea, în cadrul campusului unde era și Conservatorul. Și făceam „naveta” între job și facultate.

„Ambele domenii sunt vocaționale – și sportul, și Muzica”

– Se compară terenul, emoția de pe teren, miza unui meci cu miza de pe scenă, cu adrenalina de dinainte de un spectacol?
Da, adrenalina se compară. Pin excelență ambele domenii sunt vocaționale – și sportul, și muzica. Și ce facem noi pe scenă e un fel de sport. Adică pierdem două-trei kilograme la un spectacol. Ne pregătim… cântatul este muncă fizică. Suntem încadrați și la Categoria 1 A, de muncă fizică grea. Exact ca minerii…

„Muzica a venit providențial”

– Dar cum ai decis să întorci cârma atât de radical?
Gândul a venit cu vreo cinci ani înainte, când ni s-a impus să ne facem doctoratele, deși eram deja angajat cu un contract pe durată nedeterminată. Am cântărit experiența mea în domeniul Sportului – cât am predat, ce puteam să scot dintr-un doctorat, ce valoare ar fi avut… Și am zis că nu cred că reușesc să scot ceva care să fie folositor și nou, ceva nemaiîntâlnit. Și atunci am început să mă gândesc la ce aș putea să fac, să schimb facultatea, să mă angajez undeva… Am și încercat să am un job în vânzări. Am lucrat și în vânzări mai mult timp, în vreme ce lucram și la facultate. Am avut și firmă de construcții și spălătorie… Adică le-am încercat, vorba aceea, pe toate, să văd ce mi-ar plăcea să fac. Până la muzică nu am simțit că aș putea face toată viața un lucru anume. Adică să fie o plăcere din care să pot și trăi. Muzica a venit cumva providențial, să zic așa. Când lucram pentru acea firmă de vânzări, am avut un accident de mașină, am adormit la volan ascultând la Radio România Cultural, teatru radiofonic cu Maia Morgenstern și Ion Caramitru. Nu am pățit nimic în accident, dar am rămas fără mașină de serviciu. Iar din accident m-am trezit când la radio urla cineva dintre personaje că a descoperit un cadavru. A fost sinistru! Apoi am primit de la firmă o mașină care nu avea casetofon. Nici radio… nimic-nimic. Așa că, în mașină, am început să pun muzică pe telefon și să fredonez. Și trei luni, de la 10:00 la 18:00 fredonam. Și a început să se înfiripe gândul… Mă mai uitam la emisiunile acestea – Românii au talent, Britain’s got talent cu oameni simpli care reușeau să producă emoții, și „piele de găină”. În fiecare zi mă gândeam „Oare eu aș putea să fac asta?!” Și, tot fredonând, am învățat trei melodii – „My Way”, Sinatra, „Can’t help falling in love” și „O sole mio”. Acestea mergeau nonstop pe telefon. Și, la o petrecere de firmă, am făcut karaoke. S-a făcut liniște! Oamenii mi-au spus „tu știi să cânți și până acum nu ai cântat nimic?!”. Le-am spus că nu știam să cânt cu adevărat, dar că îmi place. Și am cântat cele trei piese pe care le știam cel mai bine. Petrecerea a continuat și, la un moment dat, o domnișoară m-a tras de mânecă și mi-a spus „Florin, tatăl meu este dirijor la Opera din Budapesta și eu am crescut în operă. Tu ai voce! Du-te și studiază!”

– Până la momentul acela nu ai luat nicio oră de pregătire, nu?
Nu. Singur. Autodidact. Nu știu cât de bine cântam, dar am impresionant. A doua zi, când m-am întors de la acea petercere, am deschis un dulap și a căzut o diplomă pe care scria „Facultatea de Muzică, cu mulțumiri, domnului profesor Ganea Florin pentru activitatea comună a celor două facultăți”. Eu predam Educație fizică și Sport la toate facultățile, inclusiv la cea de Muzică. M-am uitat la diplomă… și am pus-o înapoi în dulap. Apoi, trebuia să pun niște note la Sport unor studenți restanți la Facultatea de Muzică. M-am dus acolo și primul lucru când am deschis ușa, am întrebat „ Aveți locuri la Canto?” „Pentru cine?”, am primit răspunsul. „Pentru mine!” Mi s-a spus că trebuie să dau examen, desigur. Deci trebuia să mă pregătesc cu un profesor, pentru că eu nu mai studiasem muzică niciodată.

– În Oradea.
În Oradea, da. Nu știam pe nimeni. Și, tot așa, providențial am fost sfătuit să vorbesc cu Florin Mariș. Nu știam cine este și mi s-a spus „E așa, înalt ca tine!” Și nici nu s-a terminat bine vorba și a intrat pe ușă… Florin Mariș. Domnul profesor. Și a fost un dialog așa „Domnul profesor cu dumnul profesor”. M-a invitat într-o sală, a făcut niște vocalize, i-am explicat toată povestea… M-a pus să cânt. Am cântat „O sole mio”, cam stânjenit de context. Pe atunci nu știam dacă sunt tenor sau bariton. Eu cântam cum auzeam, adică după Pavarotti. Mi-a spus „Fă-ți dosarul că muncim și o să intri la facultate!” Făcusem prima facultate cu plată și am obținut o adeverință și la Muzică am putut să mă înscriu la Buget. Că bani sigur nu aveam atunci. M-am pregătit cred că vreo două săptămâni.

„Eu am pornit cu ideea că vreau să cânt muzică ușoară. Să învăț să cânt și să mă duc la Românii au talent un talent. Asta era perspectiva mea. Mică, dar aceea era”

– Cu ce perspectivă? Adică am înțeles… erai admis la facultate, dar ce urma după? Urmau marile scene, urma… doar o pasiune?  
Nu știam, nu mi-am pus întrebarea niciodată. Eu am pornit cu ideea că vreau să cânt muzică ușoară. Să învăț să cânt și să mă duc la Românii au talent. Asta era perspectiva mea. Mică, dar aceea era. Și de acolo putea să se deschidă orice. Așa mă gândeam.

– La Românii au talent nu ai ajuns. Dar ai ajuns pe scenele profesioniste…
Da, pentru că ajungând la facultate în anul întâi am fost chemat la clasa de Operă. Ceea ce nu se face decât din anul al doilea. Dar… aveau nevoie pentru un personaj. M-au apreciat și m-au chemat. Și când am văzut că se cântă pe scenă… Cumva mi s-a trezit o pasiune. Când eram mic voiam să fiu actor. Și atunci mi-am amintit și mi-am spus „hai să văd ce e cu opera asta!” Nu știam absolut nimic despre operă.

– Nu fuseseși la niciun spectacol de operă?
Nu. Dacă mă întrebai ce e „O sole mio”, spuneam că e operă. Eram bâtă. Bâtă! Se monta „Don Giovanni”. Cred că o lună, în fiecare noapte am stat și am studiat fiecare variantă de „Don Giovanni” pe care am găsit-o pe Youtube. Nu știam cine cântă bine și cine nu, pentru că nu aveam cunoștințe aprofundate în muzică, să pot să apreciez. Singurul reper era că aceia care cântau mai puțin bine aveau 10 secunde de aplauze, iar cei care cântau foarte bine aveau 20 de secunde de aplauze. Și am am început să-i ascut pe aceia cu 20 de secunde de aplauze. Și apoi am început să fac diferențieri… În fine, am învățat și eu un mic rol acolo… Apoi am mai învățat rol, am început să facem spectacole de operă cu facultatea, ne-am mai dus pe la Baia Mare să cântăm… Și acolo oameni care erau vechi în domeniul acesta și erau profesori, mai cântaseră și ei pe la operă veneau și-mi spuneau „Dintre toți cei de pe scenă, numai tu o să faci carieră!”. Nu înțelegeam exact de ce spuneau că numai eu am perspective și că am ceva aparte în voce. Dar adevărul este că am terminat facultatea și sunt singurul dintre cei 13 absolvenți care profesează, din păcate.

– Ce spuneau prietenii? Ce spunea familia despre acest plan de carieră?
Copiii m-au susținut, adică lor li se părea interesant că tata a început să cânte.

„Prietenii mi-au spus că-s nebun, că am luat-o razna. Că se apropie criza vârstei a doua, că n-am ce face și că n-o să reușesc niciodată”

– Deci la 36 de ani erai și tată.
Da, sunt tată. Fetele mele s-au născut una în 2004 și una în 2006. Prietenii mi-au spus că-s nebun, că am luat-o razna. Că se apropie criza vârstei a doua, că n-am ce face și că n-o să reușesc niciodată. Sincer, dacă îmi spui unele ca acestea, mă ambiționez și mai tare să demonstrez contrariul. Am avut așa o dorință mare. Am fost în cumpănă de vreo două ori, când simțeam eu că vreau mai mult și nu se poate și nu știam dacă să continui sau nu. Dar mi-au trecut repede îndoielile și am mers înainte.

– Care au fost marile întâlniri din carieră, oamenii care au contat, care ți-au oferit șanse și inspirație?
Prima mea Mare Întâlnire a fost doamna Leontina Văduva, la un masterclass la Galați, în 2013, unde am fost invitat să cânt într-un concert în cadrul Festivalului „Nae Leonard”. Și acolo am primit câteva confirmări. Și am avut și prima experiență negativă cu un dirijor care era profesor la Universitate, dar voia să dirijeze acest concert și învăța și el împreună cu noi, când lucram, cum să dirijeze. Am cântat „Aria Calomniei” din „Bărbierul din Sevilla”, care avea un salt.  În concert nu se cântă de două ori o anumită parte, se sare. Și, la acest salt, sunt două măsuri de orchestră pe care acest dirijor a uitat să le dejeze și mi-a dat mie direct intrarea, uitându-se insistent la mine. Și eu am intrat odată cu orchestra. Și am ajuns la jumătatea ariei. Prima parte am mers împreună, după care am început să ne decalăm. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, m-am oprit, am așteptat și am auzit un acord de unde am fost sigur că pot să reiau. Am dus aria până la capăt, după care o jumătate de oră în culise m-am plimbat ca leu în cușcă și nu știam dacă eu am greșit. Îmi tot cântam în minte… A venit profesorul meu și m-a liniștit. Dirijorul greșise. „Dar ai o calitate foarte mare, nu te-ai pierdut!”, a continuat profesorul Florin Mariș. L-am mai rugat de câteva ori să fie sincer și să îmi spună dacă am talent, dacă mă pricep la muzică pentru că voiam să știu că e bine ceea ce fac.  Și el era cumva înncepător în ale operei, el predase muzică populară… Eram primul lui elev mai răsărit în domeniul acesta. Cred că un an, în fiecare zi lucrătoare ne-am întâlnit la ora zece dimineața, beam o cafea și apoi vreo oră sau două făceam vocalize. Un an, anul întâi.

– Cât ai reușit să recuperezi din teoria muzicală? Tu nu știai nimic, iar teoria se învață în mulți ani… în școlile de muzică.
Eu zic că 90%. Mi-am adus aminte noțiunile de bază din clasa a V-a, când cât de cât mai făcusem ceva. Și am avut o profesoară de solfegiu și teorie foarte bună, de la Cluj. Aveam un manual de solfegii pe care trebuia să exersez. Ea zicea „Orice faci, fă cu plăcere!” Și în manualul meu, la fiecare solfegiu era scris „Solfegiază cu plăcere!” Stăteam la pian… Am învățat să când la pian, cu o mână… Cu două nu prea reușesc nici acum. Și solfegiam, verificam, mă duceam înainteă-înapoi… Și am ajuns să iau chiar 8, 9 la examene. De la 5, cu cât am început. Și m-am mai dezvoltat când m-am angajat la Filarmonica „George Enescu”. Solfegiam aproape pe loc, că ne dădeau partitura și trebuia să începem să cântăm… Am recuperat mult! Deci Leontina Văduva a fost o Mare Întâlnire. Apoi am mai avut o Întâlnire.  Am început să organizez masterclass-uri pentru colegii mei, cu sală închiriată, cu tot ceea ce era necesar. Mă implicam și beneficiam și eu de cursuri. Puneam și bani din buzunar, dar nu mai contează…

– Bani din buzunar, deși… Ce lucrai, atunci?
Eram Asistent universitar la Sport. Am încheiat termenul limită pentru predarea doctoratului exact când am încheiat Conservatorul. Am avut și o pauză de vreun an când nu am lucrat în Muzică… După Leontina Văduva, cred că cel mai important a fost domnul Mircea Moisa, fost cântăreț de operă cu o carieră impresionantă. 53 de ani de cântat, la Cluj. Printr-un prieten comun am făcut cunoștință. După prima oră eram în dubiu, pentru că zicea ceva total diferit față de toți profesorii cu care mă întâlnisem. Adică participasem la toate masterclass-urile posibile, și în străinătate și în România, doar ca să învăț ceva de la fiecare. Acesta a fost singurul om care zicea ceva ce părea ireal. Adică nu puteai să crezi, dar simțeai că e bine. Și am început să merg la Cluj. La început am mers o dată pe săptămână, apoi am simțit că ar fi bien să merg de două ori… Și am început să fac naveta. Până am terminat facultatea, de două ori pe săptămână mergeam la Cluj. Apoi a venit feedback-ul de la prieteni, cunoștințe care veneau la concerte și spuneau că mi-am luat zborul, că sunt tot mai bun. Simțeam și eu că pot să fac mai multe! Următoarea întâlnire providențială cred că a fost la București. M-am înscris la a audiție a Studioului de Operă „Ludovic Spiess”, unde trebuia să cântăm pentru „Flautul fermecat”. Nu știam ce înseamnă studio de operă, dar făcusem deja rolul și mi-am luat bilet de avion. A doua zi m-a sunat un prieten din București și mi-a spus că s-a modificat vârsta limită pentru Studioul de Operă. Zice „trebuie să ai 28 de ani”.

– N-aveai atât nici în anul întâi de facultate…
Da… Am sunat-o disperat pe doamna Cristina Morgovan „Doamnă, ce să fac, că nu mai pot să dau biletul înapoi. Eu m-am înscris, nu mi-a zis nimeni nimic atunci despre vârstă”… Și răspunsul a fost „Veniți și vedem ce se întâmplă aici”. Și așa a și fost – am venit, am cântat… Erau numai tineri de 19-20 de ani în jocul meu… Și, după ce am terminat de cântat, s-a făcut iar liniște. „Nu vă mișcați, îl chem pe domnul director!”. Pe vremea aceea director era domnul Ștefan Ignat. Au venit, m-a scultat și a spus „Da, o să-i dăm niște roluri”. Mi-au dat și în „Flautul fermecat” și am făcut și primul meu rol pe scena Operei Naționale Române din București – Comandor din „Don Giovanni”. Cu emoțiile de rigoare!

– Cine a fost atunci în sală să te susțină? Au venit fetele?
Nu, familia era la Oradea. Eram într-o perioadă mai dificilă în căsnicie. Au venit niște rude prin alianță. Dar în sală a fost o altă întâlnire providențială – o fată pe care o cunoșteam de la 10 ani, dar nu ne mai văzusem de 30 de ani. Și ne-am întâlnit când am venit eu sunt cânt în București. Deci ea m-a susținut. Și mă susține și astăzi! Atunci a venit în culise, mi-a urat succes… A fost un echilibru – știam că cineva vrea ca eu să reușesc. Și așa a fost. A fost ireal – nu puteam să mă ancorez în realitate. Să te vezi pe scena Operei și să te gândești că abia ai terminat facultatea și cineva ți-a dat încredere să faci asta…

– Cum a venit postul de la Filarmonică?
Postul de la filarmonică a venit când făceam naveta pentru acele spectacole de „Flautul fermecat” de la studioul de Operă. N-am mai făcut alte roluri care erau promise pentru că era interimară conducerea și se tot schimbau și anulau spectacole. În fine… mă plimbam prin fața Ateneului, cu „fata” despre are ți-am spus că m-am regăsit după 30 de ani. A fost sprijinul meu cu toate, până când am reușit să mă mut în București. Nu văzusem niciodată Ateneul, decât în cărți poștale. Am spus „hai să intrăm și noi!” Era de ziua mea. Am intrat, mi-am încercat vocea… „Ce mi-ar plăcea să cânt aici!”, am spus. Ea mi-a răspuns că o să se întâmple, dacă îmi doresc suficient de mult. Și s-a întâmplat! Înainte să mă angajez, am cântat la Concertul Centenarului. Tot așa, providențial. Adică fata avea o cunoștință prin care am fost recomandat. Însuși domnul Prunner a fost la pian! Sala era plină de personalități! Apoi am primit invitația să dau o audiție, ca să fiu colaborator la Cor. A venit ziua concursului – trebuia să cântăm două arii, mai era solfegiu la prima vedere… După ce am cântat prima arie, ceilalți care veniseră pentru post mi-au spus „noi plecăm acasă. Te-am auzit și nu avem nicio șansă să luăm noi postul”. Eu nu voiam postul, eu voiam doar să fiu colaborator. Dar la finalul auziției mi s-a spus că Filarmonica are intenția să mă angajeze. Aveam o zi timp de gândire, să dau răspunsul. M-am gândit, am vorbit cu mai mulți care mi-au spus să nu cumva să scap ocazia asta. Aflasem că se eliberează câte un post numai când moare cineva… Și am acceptat, așa… de pe o zi pe alta.

– Familia a rămas la Oradea?
Am divorțat în acel an, în decembrie.  

– Am întrebat pentru că am văzut că porți verighetă.
M-am recăsătorit.

– Cu „fata” din fața Ateneului?
Da. Am o poveste! Și atunci m-am angajat și am stat un an și jumătate în cor, cu dorința de a face o carieră solistică. Dar nu am avut ocazia pentru că programul la Filarmonică se face cu un an înainte și nu apărea ocazia. Între timp, am organizat tot felul de cursuri de canto finalizate cu concerte. Colaboram cu o doamnă de la Operă care avea asociația „Stage Manager”. Luam studenți, lucram cu ei și făceam câte un concert în care mai cântam și eu. La un astfel de concert m-a remarcat o doamnă care era într-un grup, „Amicii Operetei”. M-a încurajat. Eu aflasem deja despre o audiție la Operetă, pentru spectacolul „Kiss me, Kate”. Dar mă gândeam că e nevoie și de dans… Și s-a întâmplat să cânt într-un concert la „Grădina sticlarilor”, un concert de arii de operetă. Și erau acolo Adrian Pleșca, Silvia Sohterus… era și domnul Vlădescu acolo… Doamna cu „Amicii Operetei” era acolo… La bis, colegul meu Adrian Pleșca m-a chemat să cântăm „O sole mio”. Și a început pe tonalitate de tenor, dar a început el cu strofele care sunt puțin mai jos. Și am cântat bine! La final a venit doamna Sohterus să mă întrebe cine sunt, de unde vin, că nu mă știa. „Ia numărul meu de telefon, luni dimineață te prezinți la ora 10:00 cu CV, la Operetă”. Așa am făcut și atunci le-am întâlnit pe doamnele Bianca Ionescu Ballo, Camelia Munteanu… „Noi vrem să te angajăm”, a fost răspunsul. M-au angajat vreo două luni de probă, după care am avut un contract de trei ani și acum am pe nedeterminat. La început m-au întrebat dacă am unor. Știau că am fost și la Operă… Mi-au spus că pot să păstrez și jobul de la Filamonică, cel puțin o perioadă. Dar eu statutul acesta nuu mi-l doream – să fiu corist dimineața și solist, seara. A fost dificil la început, pentru că scena Operetei e specială.

– Pentru că oamenii se așteaptă și la divertisment…
Sigur, sigur. Și nu aveam habar deloc de operetă. Dar am învățat repede. Și toți de aici mi-au fost colegi buni. La început se cam fereau de mine, că eram foarte înalt și îi acopeream… În fine, am avut așa „botezul” începutului… Dar acum sunt mândri când stăm împreună pe scenă.

– Care sunt rolurile de aici pe care le-ai arăta oricând în fața oricui ar veni să te asculte?
Pe toate le-aș arăta.  

– Există unul preferat sau unul care te valorizează mai mult decât celelalte?
Există roluri care te valorizează mai mult, pentru că sunt de întindere mai mare și poți să arăți mai mult. Cum e în spectacolul „Kiss me, Kate”. În acest spectacol cânt, dansez vals, țip, mă bat, iau palme, să alerg prin sală… Dar nu desconsider niciun rol. Pentru că orice rol fac, descopăr în mine noi valențe și simt că fiecare rol mă îmbogățește.

– Când ai jucat baschet, ultima dată?
În pandemie, în parc cu copiii.

– Două fete ai…
Da, acum acasă sunt trei copii din cinci, pentru că soția mea are doi din prima căsnicie, un băiat și o fată. Și fata mea cea mare s-a mutat și ea de la Oradea, la București. E studentă la Pictură, la UNARTE.

– Deci face artă, din prima.
Da. Ea de mică a fost cu acest talent. La un an deja desena foarte frumos. Și am canalizat-o pe acest drum.

„Eu zic că sunt un tip norocos”

– Crezi că dacă e să fii născut pentru artă, ajungi pe scenă oricât ar întârzia celelalte trenuri?
E posibil. Doar că trebuie să-și dorești. Adică cumva să să fii cu antenele deschise, să prinzi informația la timp, să fii acolo la momentul potrivit, în locul potrivit. Cel puțin la mine așa s-a întâmplat. Eu zic că sunt un tip norocos. Întotdeauna am considerat așa, de la găsit de bani pe jos, la felul cum am scăpat din accident. Întotdeauna am avut noroc și am simțit că asta m-a ajutat mult

– Îți dorești și șanse internaționale?
Am cântat în context internațional. Am fost doi ani consecutiv la un festival de operă din Germania. Am cântat prin Sicilia, am fost angajat un an și jumate la Teatrul de Operă din Debrecen. Aveam șanse să cânt în Germania, să mă angajez acolo, dar am stabilitate sufletească și mi-am găsit liniștea la București. Am renunțat la deja la contextul internațional. Am spus că nu aș da liniștea asta pentru nimic. Și Opereta mi-e ca o casă. Adică aici vin ca acasă, mă simt foarte bine aici.  

– Cum e publicul de aici, publicul Operetei?
E e foarte apropiat de artiști. Oamenii vor să vadă că suntem oameni. Întotdeauna am încercat să să trec dincolo de acel paravan care este uneori între scenă și sală și oamenii să vadă cu adevărat cum suntem. Că nu suntem zei, oricine poate să facă asta dacă își dorește, dacă primește informația necesară și descoperă profesorii de la care să învețe. Eu chiar pot să spun asta! Până la urmă, dacă îți dorești, ajungi să faci asta. Se poate!  

– Dar dacă începi mai târziu, munca e uriașă să poți să recuperezi ce alții clădesc în mult timă. E vorba și despre memorie, când discutăm despre holuri.
Da, așa e. Și aș mai aminti o altă Mare Întâlnire. Aceea cu Ion Caramitru. Repetam pentru o gală ți cântam aria lui Ivan. Maestrul era la repetiții, la „My Fair Lady”, unde eu nu fusesem selectat de către Operetă. Și Caramitru s-a oprit în mijlocul sălii, a ascultat așa câteva secunde și apoi a trimis vorbă că vrea să îmi vorebască. Mi-a dat să citesc un text la prima vedere. Eu văzusem „My Fair Lady” la Cinema, cu Horia Brenciu. Fusesem tot cu cea care avea să îmi devină soție și mă întrebase, atunci „Ți-ar plăcea să cânți în acest spectacol?”

– A deschis niște uși, soția ta!
Da, eu îi spun „Muza”. Ea e muza. Orice artist are nevoie de o muză. Ea, fiind economistă și rockeriță are ureche muzicală, dar și un simț aparte în legătură cu lucrurile pe care le-aș putea face. Și fac cum zice ea. Revenind la întâlnirea cu Ion Caramitru, mi-a spus atunci să învăț partitura și să mă prezint la repetiție, a doua zi, că eu voi face rolul. Bineînțeles că am stat toată noaptea să învăț. A doua zi la repetiție, a rămas impresionat că știam replicile și că a putut să lucreze cu mine. Că, dacă știi replicile pe de rost, e mult mai ușor să lucreze regizorul cu tine. De la Caramitru am primit cea mai mare lecție de Actorie. La un moment dat râdea, că mă vedea că vin pe scuter. Eu am o pasiune pentru motociclete. În fiecare zi veneam cu alt scuter. Asta i s-a părut aparte la mine. Apoi, eu și soția mea ne-am căsătorit pe 27 mai, când aveam și repetiție generală. Și i-am zis „Maestre, maine nu pot să vin la repetiție, mă însor”. Era chiar o replică din spectacol. S-a bucurat și le-a spus tuturor din echipă! Deci cumva eu atunci am înțeles cu ce se mănâncă actoria. Chiar dacă aveam eu niște idei de înainte și mai citisem și făcusem și o facultate unde se presupune că am învățat ceva. „O să vezi că toată viața o să-ți aducă satisfacție rolul acesta și o să fie baza a ceea ce clădești”. Și așa a fost. Pentru că în cariera mea a urmat rolul din „Rebecca”, unde domnul Attila Béres ne-a învățat ce înseamnă Actoria secolului XX sau XXI. Chiar am mai pus o cărămidă și am început să îmi transform toate rolurile. E un mod de viață, mă gândesc mereu la rolurile mele. Ca artist, nu ești tot timpul conștient de locul în care te afli și dai replici de scenă sau dai replici normale pe scenă. la un moment dat, inspirate din viață.

„Mi-a fost teamă de eșec”

 – Ai avut vreodată trac?
Nu prea știu ce e tracul. Cred că mai degrabă mi-a fost teamă de eșec.

– Și îți mai e?
Nu, pentru că am realizat că timpul acela mult pe petrecut pregătindu-mă mă susține. Și îmi mai ziceau mulți colegi „Florin, tu ai evoluat foarte mult în acești 5 ani, pentru că nu ai avut nicio problemă cu vocea”. Și așa și era. Când profesorul mi-a zis „Du-te la audiție la București, acum ești pregătit”, chiar eram. Cu cântatul nu am am avut nicio problemă, după ce m-am pus la punct. Și cred că munca asta îți face să dispară orice teamă că ai putea să greșești, că ai putea să ratezi un sunet, că ai putea să pierzi ritmul, că fiind atent la regie ratezi altele sau că poți fi răcit. Orice ar fi, am acel „minim onorabil” despre care tot de la maestrul Moisa am învățat. Minim onorabil – pentru cei care privesc este „foarte bine”. Și, când sunt în formă maximă, sunt peste. „Formă maximă” – el, după 53 de ani de carieră a spus că a avut două zile în care a fost în formă maximă. În 53 de ani. Adică bioritmul să fie 100% și să ai și de cântat! Mie mi s-a întâmplat deja de vreo două ori și atunci este extraordinar de bine pentru public.

– Dacă ne citește acum cineva care își dorește o anumită carieră, poate nu artistică, dar care nu are curaj să facă ce ai făcut tu – un gest care părea de neînțeles pentru mulți, care e sfatul tău, pentru acea persoană?
Cred că cel mai bun sfat este să nu-i fie teamă de succes. Dacă ați auzit vreodată… teama de succes este mai mare și mai periculoasă decât teamă de eșec. Și, dacă și nu o recunoști, nu o recunoști pentru că e în subconștient undeva și te sapă. Îți ia cărămizile de la temelie, ca să te prăbușești, să nu ieși din zona de confort. Deci acesta ar fi sfatul meu: să ieși din zona de confort, să nu-ți fie teamă de eșec și, eventual, să nu-ți fie teamă că o să reușești! Cu atitudinea aceasta trebuie să pășești pe scenă?

– Ai lucrat cu cineva în zona aceasta de încredere de sine?
Nu, am făcut cândva, când lucram la o firmă canadiană, niște cursuri de public speaking, marketing, limbaj nonverbal și asta m-a ajutat și pe scenă. Și dacă aveam emoții, nu se vedea pentru că eram conștient că nu trebuie să dau din degete sau să mă scarpin. Lumea vedea doar ce trebuia să vadă. Și, în timp am ajuns să nu mai am emoții. Chiar nu mai am – e nerăbdarea de a de mă conecta cu publicul!

–  Există și o dependență de succes?
Gafton a avut cred că lucrarea de doctorat pe tema aceasta. Actorie sau cântăreții suferă de două probleme mari. Una este când cântă doar pentru aplauze și cealaltă este setea de succes. Și cred că dacă astea apar, uiți pentru ce faci meseria asta! Eu am o asemenea măsură a calității muncii mele încât știu, în clipa când mi-am terminat rolul și s-a închis contina că am făcut foarte bine sau că am făcut extraordinar de bine, că mai jos nu las! Și atunci acele aplauze vin doar ca o confirmare că ceea ce am simțit eu a plăcut oamenilor.

– Zece sau douăzeci de secunde de aplauze? Apropo de barometrul începuturilor tale…
Am ajuns la douăzeci de secunde și la ovații. Și sunt unele roluri în care chiar mă miră și pe mine succesul. Teatrul postează aplauzele și soția mea se uită și, de fiecare dată îmi spune „Da, iar te-au ovaționat!”. Publicul are nevoie să descarce la final. Iar eu aș trece în fișa postului la artiști ca după spectacole să iasă câteva minute în foaier, să se întâlnească cu publicul spectator. Ar fi ca stretchingul din sport, pentru o experiență completă. Eu fac muzică, am avut dorința aceasta de a-mi găsi maniera și acum sunt convins că am găsit-o și n-aș face altceva! Mai am doar pasiunea cu motococletele. În copilărie nu am avut, pentru că o duceam greu. Dar acum în pandemie, mi-am deschis un garaj. Și, când nu sunt pe scenă sau la repetiții, repar și meșteresc la motociclete. Dar mi-am găsit Calea!