GIORGIANA RADU-AVRAMESCU: „Cred că marile iubiri aduc cu sine și mari încercări, de aceea ajung să le trăiască doar aceia care își asumă să le înfrunte”

Giorgiana Radu-Avramescu este ca o piatră prețioasă. Viața a șlefuit-o și a transformat-o într-un diamant. Nu este acesta, diamantul, cel mai valoros dintre nestemate, dar și cel mai puternic?! După ce o întâlnești, o asculți și o privești, ai certitudinea că Giorgiana este un om-comoară! Rar întâlnești femei deștepte, profunde, sensibile, frumoase și devotate dragostei lor! Giorgiana este fascinantă prin lumina pe care o dăruiește împrejur, deși ochii îi sunt dureros de triști… Atât de triști încât ți-e teamă să nu rănești și mai mult, prin cuvinte care, în contexte de viață precum cele prin care a trecut ea, sunt modeste și stângace din partea noastră. Acest interviu este, cu adevărat, o Mare Întâlnire prin emoția care tremură în fiecare cuvânt. În cuvintele mele, pentru că am încercat să pășesc cu atenție prin călătoria noastră, fără să mișc ceva definitiv prin sufletul ei. Și în cuvintele ei, pentru că misiunea pe care și-a asumat-o e mare, poate chiar infinită…   

Povestea mea e una cât se poate de simplă, care a căpătat consistență după ce l-am cunoscut pe soțul meu, scriitorul Lucian Avramescu”

– Dacă am inversa rolurile de acum, tu cum ai începe interviul cu Giorgiana Radu-Avramescu?
M-aș întreba ce fac, și n-aș ști să răspund. Și când spun asta nu mă refer la partea care ține de activitate, ci la stare. Altfel, fac multe lucruri, nu-mi lipsesc preocupările. Dar ce fac eu, cea care nu se vede, nu se aude, nu se citește, nu știu. Încerc să aflu. Sau nu!

– Cine ești tu, Giorgiana?
Sunt un om binecuvântat, Eveline! Povestea mea e una cât se poate de simplă, care a căpătat consistență după ce l-am cunoscut pe soțul meu, scriitorul Lucian Avramescu. Familia din care provin se numără printre cele obișnuite de la țară. Părinți harnici, frați cuminți și iubitori. Sunt copilul dintâi al părinților. La distanță de un an e fratele meu, iar mezina familiei e sora mea, cu patru ani mai mică. Pe ea o văd foarte rar. De 18 ani caută mai binele în Italia. Nu știu cât l-a găsit, dar nădăjduiesc să revină curând acasă. Copilăria mea a fost frumoasă, în ciuda greutăților pe care le îndură familiile care trăiesc dintr-un singur venit. Am avut câte puțin din toate și, cuminți fiind, nu ne ocoleau nici Moș Nicolae, nici Moș Crăciun. Puținul acela aducea bucurii uriașe. În copilărie nu prea îndrăzneam să visez. N-am avut vise înalte. Știu doar că îmi doream să izbutesc în viață, chiar dacă nu aveam repere clare. Visam să devin profesoară de Biologie. Pereții din spatele casei erau tabla pe care predam lecții fraților mei și câtorva prieteni, care în jocurile noastre îmi erau elevi. Îmi luam rolul în serios. Purtam pantofii cu toc ai mamei. Poșeta ei verde, pe care o adoram. La dorința aceasta a contribuit cred admirația mea pentru doamna dirigintă din gimnaziu, profesoară de Biologie. Îmi plăcea totul la ea. Modul de predare, eleganța. Era o femeie distinsă, cu o voce caldă, studiată. Ca ea îmi doream să fiu cândva. Ceea ce se petrecea la orele ei, aplicam eu acasă, cu partenerii de joacă. Și scrisul acela, lecțiile mele de biologie, au stat mulți ani pe pereții casei. La început, părinții s-au supărat, dar au înțeles până la urmă că era un joc constructiv. Iată, n-am devenit profesoară, dar port un respect deosebit dascălilor, mai ales celor de azi, care, din păcate, mulți dintre ei nu se bucură de prețuirea și respectul cuvenit din partea elevilor. Știi și tu, pe această temă e mult de discutat. Acum, întorcându-mă la mine, la copilărie, îmi amintesc că-mi plăcea să citesc. Aveam fișă deschisă la biblioteca de la Căminul Cultural, unde mergeam lunar și-mi procuram mai multe cărți. Nu mă îndemna nimeni, nu aveam exemplul acesta în familie. Mama se ocupa de creșterea noastră, era prinsă cu multele activități pe care le presupune traiul la țară. Tata pleca dimineața la serviciu și se întorcea seara târziu. Deci nu aveau timp pentru lectură. Erau destul de împovărați pentru a dedica timp acestei nobile preocupări. Eu nu știu cum am deprins-o, dar m-a bucurat atunci, și mă bucură și acum. Pe lângă acestea, în copilărie am învățat și credința în Dumnezeu. De la bunica maternă am învățat, și de la doamna învățătoare Tănăsescu. De la ele am deprins mersul la biserică, duminica, rugăciunile din zori și din seară. Nădejdea în Cel de Sus. Și această credință am păstrat-o și astăzi, fără să mă număr printre habotnici, și sper să n-o pierd nicicând.

Până acum 15 ani, nu știam mai nimic despre pietre, în afara faptului că sunt reci. Astăzi știu că nu-i așa”

– Ești frumoasa care mișcă pietrele… Din Muzeul Pietrei, de la Sângeru. Ce știai despre pietre, înainte de acest regat”?
Eveline, nu știu dacă sunt frumoasa care mișcă pietrele din muzeu. Mai degrabă sunt cea care le cunoaște cel mai bine povestea, viața lor, și drumul către aici. Până acum 15 ani, nu știam mai nimic despre pietre, în afara faptului că sunt reci. Astăzi știu că nu-i așa. Ele au căldură, au suflet și au veșnicie. Între mine și ele s-a creat o conexiune. Sunt momente în care mă identific cu ele. Sunt una dintre surorile lor mai mici. În ultimii doi ani mi-au ținut de singurătate. Și eu, lor!

– Când ai aflat că ai talent la a potrivi cuvintele?
Am aflat târziu, când mă pregăteam să intru la facultate. Cu toate că ele, cuvintele scrise, nu mi-au fost cu totul străine. În adolescență am ținut un jurnal, în care îmi așterneam trăirile interioare, dar nu m-am dus niciodată cu gândul că voi ajunge să scriu ca astăzi.

– De ce ai optat pentru studii în Jurnalism?
Datorită unui om am ales Jurnalism. Datorită lui Lucian Avramescu. Îți spuneam că mă pregăteam pentru facultate și aveam două opțiuni: Istorie sau Biologie. Și el a spus: „De ce nu Jurnalism?” „Pentru că nu cred că sunt potrivită”, i-am răspuns. Și atunci m-a supus unui test. Mi-a dat câteva date cu care să construiesc, să redactez, o știre. Apoi, să scriu o scrisoare către o prietenă. Și al treilea pas al „examenului” a fost un reportaj, pe care mai mult a trebuit să-l imaginez. Sigur, a fost și puțină muncă de teren, dar atât cât să mă familiarizez cu viața acelui personaj. Și citind ce-am scris, a spus: „Vei merge la Jurnalism!” Și așa am făcut! Cred mă simt mai aproape de presa scrisă, ceea ce am făcut până acum, deși în facultate unul dintre profesori mi-a spus că aș fi potrivită pentru radio, prin timbrul vocal. Jurnalismul televizat nu l-am încercat, deci nu știu ce să spun, dar mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc și această etapă. Emisiunile culturale sunt cele în care m-aș regăsi, dar pentru asta mai am nevoie de puțină îmbogățire culturală, la care lucrez. Îmi plac proiectele care presupun decență, seriozitate. Divertismentul, can-can-ul și excesul de zel în redarea unor informații de dragul de a face rating, nu sunt pe potriva firii mele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

„Scrisul mi-a fost salvare în acești doi ani, de când a Plecat”

– Te-am întrebat despre talentul la a potrivi cuvintele pentru că, prin scrisul tău, reușești să legi două Lumi. A ta, a celei care a Rămas și a lui Lucian Avramescu, cel care a Plecat. Ți-ai imaginat vreodată că poți să pui atâta iubire și devotament în cuvinte?
Nu, nu mi-am imaginat, iar atunci când scriu nu pornesc cu gândul ăsta. Scriu așa cum simt, cum îmi dictează resorturile sufletești. De multe ori, mă întreb dacă e bine că procedez așa. Dar scrisul exact, pragmatic, nu mi-e la îndemână. Trec totul prin sita celei ce sunt, ce-am devenit lângă Lucian Avramescu. Și scrisul, da, e puntea ce va lega întotdeauna cele două lumi despre care vorbești. Scrisul mi-a fost salvare în acești doi ani, de când a Plecat. Fără cuvintele așternute pe foaia electronică, aș fi lunecat într-o zonă cenușie, din care nu știu cum m-aș fi desprins. E cumplit de greu să te desparți de omul care ți-a fost tot, și să poți continua fără el…

„Devotamentul față de cineva se naște datorită celui căruia ajungi să-i fii devotat”

– Este devotamentul o datorie?
Nu este o datorie, dar devine pe parcurs, fără să te gândești. Devotamentul față de cineva se naște datorită celui căruia ajungi să-i fii devotat. Devotamentul nu se învață, așa, ca o lecție predată la școală. El se deprinde în timp, trăind lângă un om devotat la rându-i.

– Iubirea voastră a fost curajoasă. Asumată. Declarată. Nu povestită. Respect discreția, dar cred că o lumină în sensul acesta ar face ca cititorii să Înțeleagă…
Bine spui! A fost curajoasă iubirea noastră. Și eu voi fi curajoasă, sinceră cu tine. De altfel, nu mă dezic de trecutul meu, dar cred că e prima dată când voi face public aceste destăinuri ce țin de începutul nostru. Am mai scris puțin în prima mea carte „La început a fost duminică”, din care se înțelege că ne-am cunoscut într-o zi de duminică, dimineața, în luna decembrie. Aveam douăzeci de ani. Lucram la o farmacie veterinară în orașul prahovean – Urlați, încercând să câștig bani pentru a urma o facultate la București, neputându-mă baza doar pe sprijinul părinților mei. Navetam cu puținele autobuze existente atunci, care în zilele de duminică circulau doar spre orele prânzului. Cum programul farmaciei începea la ora opt, eram nevoită să ajung cu ce găsesc. Era riscant, dar nu-mi permiteam să renunț la serviciu. Așa încât, în acea dimineață de decembrie, cu multă zăpadă, după stat de mai bine de un ceas în frig, fără succes, se arată o mașină dintre acelea la care nu îndrăzneam să fac semn, dar situația în care mă aflam m-a împins la gestul cu pricina. A oprit! Nu l-am recunoscut! Era înfofolit bine. Purta haine groase, vânătorești. De aceea, când inimile noastre s-au legat, l-am alintat „Urs”. Pentru că așa mi-a părut atunci. Iar el, pe mine, m-a botezat „Vrabie”. Așa ne-am spus mereu. Nu ne-am chemat niciodată pe nume. Dar să mă întorc la ce-ți povesteam. Datorită lui am ajuns în acea dimineață la farmacie. Am vrut să-i plătesc drumul. „Cumpără-ți o ciocolată, mi-a zis”. N-a fost dragoste la prima vedere. Îmi amintesc că am vorbit tot drumul, despre multe. Și atât! Apoi, în drumurile lui rare către Sângeru, se oprea să cumpere hrană pentru câinii lupi, și pentru cei de vânătoare. Și mereu ne întindeam la vorbă. De fiecare dată îmi aducea bomboane – Toffifee, și reviste. Cred că o jumătate de an au durat întâlnirile noastre prietenești, dialogurile, apoi, niște împrejurări, ne-au adus mai aproape. El venea mai des la Sângeru. Ne desprindeam mai greu unul de celălalt. Am încercat chiar să ne ținem la distanță, dar n-am reușit. Mult mai târziu, după vreo doi ani, când amândoi știam ce simțim unul pentru celălalt, a venit și Luciana, care ne-a surprins pe amândoi. Fiecare avea temerile lui, întrebări pe care nu aveam curajul să le rostim cu voce tare. Și fiecare a decis singur, iar răspunsul amândurora a fost același. Așa ne-am întâmplat, noi, Eveline! Iubirea noastră s-a clădit treptat. A fost intensă. A parcurs etape. Nimic n-a fost gândit, regizat. Totul a venit natural, neprogramat. Cineva ne-a vrut împreună, într-o duminică dimineață, de decembrie, și a ales să ne despartă tot într-o duminică dimineață, de decembrie.

– Ai simțit că i-ai fost muză?
Da! În multe dintre poeziile lui mă regăsesc. Unele îmi sunt explicit dedicate.

Poeții au o libertate, mai ales aceia care scriu despre dragoste, pe care ceilalți bărbați nu și-o permit”

– Cum e să trăiești lângă un poet? Te arată lumii” printre versuri? Ești geloasă pe rimele care nu sunt despre tine?
E fascinant să trăiești lângă un poet, dar e dificil până ajungi să înțelegi, să faci distincție între om și scriitor. La început am fost geloasă pe scrisul lui despre femeie, scrisul care nu mă viza pe mine. Dar în timp am învățat să nu mai fiu soție, iubită, parteneră de viață, ci să fiu simplă cititoare atunci când parcurg versurile lui. Poeții au o libertate, mai ales aceia care scriu despre dragoste, pe care ceilalți bărbați nu și-o permit. Iar noi, femeile care alegem să trăim lângă bărbați creatori, trebuie să învățăm să respectăm această libertate, s-o înțelegem. Nu le putem îngrădi văzul, auzul, visarea sau ce-au trăit cândva și continuă să îi inspire. Nu putem fi geloase pe Lună, sau pe floarea de păpădie, dacă pe ei îi provoacă la metaforă. Sau pe o frumoasă femeie chiar.

– Ce ai descoperit despre tine, fiind alături de acest Om?
Multe lucruri, pe care altfel nu le-aș fi aflat. El mi-a arătat cât de puțin mă cunosc, cât de puțin mă apreciez. Încrederea lui în mine m-a ajutat să mă autodepășesc. Mai întâi mi-a deschis porțile scrisului. Mai târziu mi-a arătat că pot fi o femeie curajoasă, asumându-mi un copil, când credeam că nu sunt capabilă, având în vedere împrejurările. Eram în anul doi de facultate, apoi statutul lui și descurajările care veneau din partea familiei mele, care pe bună dreptate avea de ce să-și facă griji, neștiind cum va evolua relația noastră. Dragostea de locul natal, tot de la el am învățat-o, după ce în liceu mă simțeam inferioară celor de la oraș. Multe am descoperit despre mine, trăind lângă el. Și multe am învățat și învăț despre mine încă, acum, când el nu mai e, dar ghidându-mă după tot ce-am asimilat în anii petrecuți împreună.

– Care este relația ta cu Timpul?
Privindu-mi cartea de identitate ar trebui să fiu optimistă, însă nu este deloc așa. Simt că timpul îmi este potrivnic. Aș vrea să fac cât mai multe lucruri, să trăiesc mai intens, să mă bucur mai mult, să plâng mai des, să aflu mai multe, de parcă zilele mele s-ar restrânge, și curând n-aș mai putea să fac nimic. Să fie o presimțire sau doar urmarea a ceea ce am trăit în ultimii ani? Mereu la granița dintre început și sfârșit, sfârșit și un alt început. Ca și acum, când Anul Nou face primul pas. Ceva rămâne în urmă, și altceva ce continuă. Dar, oare, cum va fi această continuitate? Și cât va dura? Relația mea cu timpul este inconstantă, susceptibilă, furtunoasă. Timpul e secunda respirației. Respirația se oprește, iar el își vede de drum nestingherit. Timpul va fi mereu învingător! Iar eu, învinsa lui!

– Te-ai simțit acuzată din pricina Timpului? Oamenii, unii, nu înțeleg, alții judecă… sunt prea puțini cei cărora nu le pasă atunci când au ocazia să-și dea cu părerea despre acest subiect…
Sigur că au fost și astfel de momente. Puține, ce-i drept. Dar am avut bucuria ca unii dintre cei care au gândit astfel să-și schimbe atitudinea, ajungând să mă cunoască, să vadă adevărul din relația noastră, și nu privind oglinda buletinelor noastre…

– Ai simțit că diferența de vârstă dintre voi pune o presiune asupra timpului pe care vi-l îngăduie viața?
Am simțit, dar nu știu dacă neapărat din cauza diferenței de vârstă. Presiunea despre care vorbești am simțit-o acut odată cu declanșarea bolii lui. Atunci am conștientizat neprietenia timpului, în ceea ce ne privește. A venit brusc, și m-a chinuit zilnic. Amândoi am făcut eforturi supraomenești pentru a prelungi timpul nostru împreună. Au fost clipe cumplite, pe care niciodată n-am să le pot reda în cuvinte. Ceea ce a îndurat el e greu de imaginat. Ceea ce am trăit eu, nu doar ca martor al acelei suferințe, e dovada răspunsului pe care cu mulți ani în urmă i l-am dat, fără să știu atunci ce ne va așteapta. La un moment dat, în primii ani ai iubirii noastre, el se întreba, gândindu-se la vârsta mea, până când, oare, voi fi eu lângă el? „Până la final”, i-am răspuns. Nu știu cât a crezut. Dar vorbele mele de demult și-au dovedit adevărul. De atunci am știut că de la subsuoara dragostei lui, n-am să mă mai desprind niciodată, orice s-ar întâmpla.

– Care este poezia ta preferată?
Nu am o poezie preferată. Îmi place să le recitesc pe cele care povestesc despre noi. În care mă portretizează cu drag. Îți redau însă una dintre poeziile care dor. În ultimul lui an de viață acestea au predominat. Și e de prisos să-ți mărturisesc cum a fost să le parcurg.  Se cheamă „Arborele mut”.

„Afară iar e un puhoi de lavă
Pe cerul zilei ce revine gri
Sunt trăznete mai sus cu o octavă
Crăpând infinitivul lui a fi

Mă cerți că mi-am gătit de drum plecarea
Că-mi fac boccele pentru infinit
Tu care știi prea bine întâmplarea
Ca două țărmuri să se fi-ntâlnit

A fost iubire și mai e iubire
Am fost frumoși de sus și până jos
Eu îmbrăcat în pielea ta subțire
Tu-n mine însumi, înger mătăsos

Sigur că n-a fost simplu, lumea toată
Ne-a pus cătușe și ne-a pus zăvor
Când încă mai dospea neîntâmplată
Curânda mea plecare în decor

Plec prin grădini și prin păduri diseară
Fără cartuș în pușcă, fără cal
E timpul, vezi că s-a lăsat de vară
Și n-am de-ales un drum fenomenal

Cine ți-a spus că plec de tot, minciună
E-un fel de a pleca fiind aici
Vă voi veghea din zmeuri și din lună
Fiindcă știu că v-am lăsat prea mici
E-un drum, doi pași, mă duc un pic sub iarbă
V-am învățat tot ce e de făcut
Prea s-a albit de tot albita-mi barbă
Adio-i fără rost, plec și atât
Cu umbra-i vă va ține de urât
E tot ce poate arborele mut”

Așa scria în 21 iunie 2021, la Sângeru.

– Versurile cântecului Bună seara, iubito!” au fost adesea citate în acest salut simplu dintre iubiți… Cum era când însuși Creatorul lor îți spunea Bună seara, iubito!”?
Știi, Eveline, poezia „Bună seara, iubito”, își are povestea ei frumoasă și dureroasă. Dar povestea a rămas în timpul ei, în anii `80, și eu o respect. E o poezie-cântec apreciată mult și astăzi. Acest apelativ, iubito, cu mine, l-a utilizat doar în scris. Pentru mine, va răsuna mereu cu o candoare aparte „Bună seara, Vrabie!”.

– Crezi că Marile Iubiri le sunt îngăduite tuturor?
Cred că marile iubiri aduc cu sine și mari încercări, de aceea ajung să le trăiască doar aceia care își asumă să le înfrunte.

– Mai poate exista o altă Dragoste, după Marea Dragoste?
Nu știu! Probabil că acest răspuns ți-l voi putea da peste niște ani.

– Fiica voastră, Ana-Luciana este adolescentă acum. Ce îi place? În ce vă seamănă?
E o vârstă complicată, în care ce îi place astăzi, s-ar putea să nu-i mai placă mâine. E în perioada de căutare, de descoperire de sine. Ne seamănă în multe privințe. Mai ales tatălui ei. A luat multe de la el. Trăsături fizice, talent scriitoricesc, temperament. Mă bucur că îi seamănă. Așa am speranța că va avea puterea de a izbuti în viață.

– Duci mai departe proiectul AM Press. Cu ce resurse?
Proiectul AMPress e tot mai greu de dus. Când s-a stins el, contractele publicitare importante au dispărut. De aproape un an vin cu resurse proprii pentru a-l face să supraviețuiască. Resursele mele s-au epuizat. De luna aceasta nu-mi mai permit. Mi-e imposibil să-l mai mențin activ. E una dintre situațiile grele care mă încearcă acum, la început de an. Sunt pusă în situația de a renunța la ceea ce el a început în anul 1991, fiind prima agenție de presă cu capital privat înființată la vremea aceea. AMPress nu e o agenție oarecare. Are un trecut. Un nume important cu care se evidențiază – Lucian Avramescu. Caut soluții pentru supraviețuirea ei, dar nu știu dacă le voi găsi. Închiderea ei ar fi o altfel de despărțire de el, de renunțare la ceva în care a crezut, în care s-a implicat timp de peste 30 de ani.

– Duci mai departe și Muzeul Pietrei. Cum?
Și muzeul își are greutatea lui. Cum îl duc mai departe? Prin multă muncă și resurse puține. Muzeul Pietrei e un loc de o frumusețe aparte. E un dar al poetului, făcut posterității. Aici, Lucian Avramescu a încercat să reclădească satul românesc de odinioară, cu tot ce conține el. Sunt câteva mii de pietre cioplite de meșteri populari de prin toate zonele țării. Sunt și expoziții de pictură, obiecte etnografice vechi din lemn, o biserică din piatră, construită în timpul anilor lui de suferință. Biserica nu e încheiată cu totul, mai sunt câteva lucruri de făcut, iar alături de ea își doarme somnul de veci cel ce a ctitorit-o. Apoi, o mică fermă de păsări și animale, însuflețește pietrele expuse pe o suprafață de 7.000 de metri pătrați. Muzeul Pietrei e un proiect căruia poetul i-a dedicat cincisprezece ani din viață. El poate fi vizitat în fiecare zi, în intervalul 09.00 – 19.00. Ghid fiind chiar eu, care sunt nevoită să mai și plec cu diverse treburi, cei care doresc să-l vadă e bine să sune înainte (0729312822). De altfel, toate detaliile se află pe pagina de Facebook a Muzeului.

„Scrisul mi-a fost terapie”

– Duci mai departe Dragostea. Cu Scrisorile pe care i le trimiți, des, și pe care ne îngădui și nouă să le citim. E terapeutic sau răscolitor? Te alină sau te înjunghie?
Scrisorile mele au început cu puțin înainte de a se stinge el. I-am scris șapte, până la plecare. N-am știut că voi putea continua după aceea. Aveam nevoie de confirmarea lui, înainte de a publica ceea ce scriu. Am avut curaj, și am continuat. Scrisorile sunt modul meu de a comunica cu el. Așa cum îți spuneam mai înainte, scrisul mi-a fost terapie. După ce îi scriu, mă liniștesc. Ca și când aș vorbi cu el, și apoi toate frământările mele își află răspunsul. La un moment dat, dragostea capătă alte forme de manifestare, de continuitate. Iată, la mine se întâmplă prin scris.

– Cea mai grea piatră de la Sângeru este cea pe care scrie „Lucian Avramescu”… A fost dorința sa să rămână acolo… I-a scris Patriarhului… De unde atâta putere și claritate în aceste decizii de Despărțire?
Cred că puterea a venit din dorința mare de a nu se desprinde definitiv de locul acesta, pe care mult l-a iubit. Cu luciditate a gândit totul. A văzut cum i se pregătește mormântul. De altfel, cu mult înainte de a-i scrie Patriarhului, de câte ori mergeam în Livadă, îmi arăta locul în care vrea să fie așezat. Îmi dădea indicații. Apoi, dându-și seama că nu e de ajuns ca eu să știu, a făcut demersurile necesare care se fac în astfel de cazuri. Și încuviințarea Patriarhiei a venit cu două săptămâni înainte de a se stinge.

„El înălța în Livadă un lăcaș închinat Maicii Domnului, și Dumnezeu părea neatent la gestul lui pios. Priveam la martiriul lui, și la zidurile bisericii care urcau către cer, și mă întrebam ce folos?”

– Înainte de a-și pierde viața, și-a pierdut vocea. Aceea a fost prima moarte”. Îmi spuneai, cândva, că în acele momente tu nu aveai nevoie de cuvinte pentru a-l înțelege… Ai fost furioasă pe viață, pe destin, pe Dumnezeu?
Da, întâia moarte a fost cea a cuvintelor rostite. Au venit mai târziu altele mai grele. Vorbele s-au stins progresiv, așa încât am ajuns la un moment dat să-l înțeleg din priviri, din gesturi. Să-i știu nevoile înainte de a mi le așterne pe hârtie. Suferința i-a fost cumplită. O răstignire care a durat și a durut mult. Pe el, dar și pe noi, cei care zi de zi i-am stat alături. Am fost furioasă, m-am certat cu Dumnezeu, și tot Lui îi ceream îndurare. Mi se părea nedrept să-i dea o astfel de caznă. Pe fondul acestei încercări, el înălța în Livadă un lăcaș închinat Maicii Domnului, și Dumnezeu părea neatent la gestul lui pios. Priveam la martiriul lui, și la zidurile bisericii care urcau către cer, și mă întrebam ce folos?

– Ce e mai important pentru o femeie? Să fie prima dragoste a bărbatului ei, sau ultima?
În cazul meu, ultima. Nu mi-aș fi dorit să fiu nici prima, nici a doua… Simt că am fost la timpul cuvenit.

– Ai în curtea casei o biserică… E o scurtătură spre Cer?
Da, e o scurtătură spre Cer. E refugiul meu din zi și din seară. Întotdeauna m-am simțit mai aproape de Dumnezeu în bisericile pustii de oameni. E o intimitate care se creează între tine și Cel pe care-L cauți pentru a-i mulțumi, pentru a-i cere să-ți lumineze calea, gândul.

– Ești foarte frumoasă. Știi asta?
Nu m-am considerat niciodată o femeie frumoasă. Mărturisesc că mi se spune adesea, dar cred că aceia care mă văd frumoasă, nu mă privesc ca pe o femeie care îndeplinește criteriile exacte ale frumuseții afișate în revistele de specialitate. Ei privesc mai departe, la omul care sunt. Însă, cu modestie îți spun, că știu că am ceva al meu, care place. Nu știu ce! O lumină, poate. O rază de soare, reflectată din când în când, pe chipul meu.

– Erai foarte tânără când v-ați cunoscut. Practic, nu au fost mulți anii de dinainte de iubirea voastră. Cum înveți să trăiești fără un om care ți-a fost certitudine?
Greu învăț. Și astăzi lucrez la acest aspect, și cred că total n-am să pot învăța niciodată.

– Ce pasiuni ai?
Nu știu dacă sunt chiar pasiuni. Îmi place să citesc, să călătoresc, chiar dacă am posibilitatea foarte rar, să ascult muzică. Să văd filme de calitate. Să fac sport, când timpul îmi permite.

– Care este cel mai frumos loc din lume în care ai călătorit?
Nu pot cataloga un loc anume dintre cele în care am ajuns, ca fiind cel mai frumos. Toate mi-au plăcut. Fiecare are frumusețea lui, istoria lui. Pot însă să-ți vorbesc despre locul în care visez să ajung cândva, deși îmi pare imposibil. Chiar dacă am vizitat Viena în urmă cu câteva luni, mi-ar plăcea foarte mult să pot fi cândva spectator la concertul de Anul Nou, în Sala de Aur a Filarmonicii din Viena. Am libertatea să visez, nu?

– Care sunt Marile Întâlniri care te-au construit ca Om?
O singură astfel de întâlnire am. Cu poetul Lucian Avramescu. Omul de azi care sunt, i se datorează. Dar să știi că pentru mine fiecare întâlnire cu oameni din domenii diverse, înseamnă mult. Întotdeauna învăț ceva. Sunt foarte atentă la ce spun, la ce fac.

– Spre ce zări se îndreaptă activitatea ta? Ce îți propui să faci de aici înainte cu cariera ta?
În acest moment nu mi-e clar spre ce zări spre îndreaptă activitatea mea. Ceea ce știu e că îmi doresc să mă pot menține în continuare în zona jurnalismului. Cu tot ce înseamnă el. Și să nu fiu nevoită să mă desprind de lumea scrisului. Nu mă văd făcând ceva pragmatic, matematic. Am nevoie de libertatea cuvintelor rostite, scrise. E universul care îmi priește.

– Ai prieteni? Cum petreci serile de sâmbătă, de exemplu?
Am puțini prieteni. Așa a fost mereu. Serile de sâmbătă mă găsesc mai mereu acasă, citind, uitându-mă la un film sau scriind.

– Ce muzică asculți?
Cea care mă poartă în zona melancoliei, a bucuriei, dar și a lacrimii. De pildă, am ascultat recent „Waltz of love”, al maestrului Eugen Doga. Și „Gingașa și tandra mea fiară”. Ascult de asemenea blues, jazz, balade rock. Îți spun și câteva nume de artiști care-mi plac: Michael Bolton, Phil Collins, Rod Stewart, David Foster, Daniel Castro, Whitney Houston, Lionel Richie…

– Ce te face fericită? Ce te emoționează?
Lucrurile simple mă fac fericită. O vorbă caldă, o privire senină, o îmbrățișare, bucuria pe care reușesc uneori s-o aduc celor dragi. Sunt fericită când pot scrie. Mă emoționează anumite gesturi ale oamenilor cu care interacționez. Aprecierile lor la adresa mea.

– Cât de des vii în București? Cât de des pleci din „regatul” pietrelor?
Destul de des, și întotdeauna motivat. Pentru evenimente culturale, mai ales. Când mi se face dor de un spectacol, de o piesă de teatru. Aș întârzia mai mult uneori, în București, dar „regatul” pietrelor mă cheamă.

– Tu ești o persoană caldă. Pietrele sunt reci, prin definiție. Le încălzești tu, le umanizezi sau te temi că te vor… împietri ele pe tine?
Nu, nu mă tem că mă vor împietri. Suflet le-a pus mai întâi poetul, iar eu îl mențin cald în continuare.

– Cum se vede Cerul de la Sângeru?
De aici, cerul îmi pare când senin, când cenușiu, dar întotdeauna aproape.

– Dar din București?
La fel ca și la Sângeru, doar că mult mai departe.

– Trimite Cerul răspuns la scrisorile tale?
Da, de multe ori, și nu e o iluzie doar.

– Te rog să faci un exercițiu de imaginație și tu, cea de acum, să îți trimiți aici, prin noi, o scrisoare pentru cea care vei fi peste zece ani.
Eveline, la ce test mă supui! Nu m-am gândit niciodată să-mi scriu. Încerc acum. „ Dragă Giorgiana, Sper ca rândurile acestea să te găsească în viață. Acum, când îți scriu, luna ianuarie doar ce și-a deschis porțile. Deci, la mică distanță de luna martie, când împlinesc 40 de ani. Așadar, pe tine te găsesc în pragul a 50 de ani. Cum ești? Cum ți-a fost drumul până aici? Nădăjduiesc să poți privi în urmă cu demnitate. Dacă încă nu ai nepoți, îți doresc să ajungi să te bucuri de ei. Să le împărtășești tainele scrisului. Să le spui în fiecare seară povești cu și despre bunicul lor. Să le spui ce om minunat a fost. Ce sciitor talentat. Ce jurnalist! Să poți face împreună cu ei ceea ce nu ai reușit cu fiica ta. Ești o mamă bună, știu, dar și mamele bune greșesc. Ai fost o soție devotată, și sunt convinsă că devotamentul l-ai păstrat. Așa cum sunt convinsă că toți acești ani, până acum, i-ai trăit raportându-te la trecut, la copilul tău, la amintirea soțului tău. Nimic n-ai făcut gândindu-te doar la tine. Te cunosc, și nu cred că te-ai schimbat. Nu te întreb despre reușite, despre eșecuri. Și unele, și celelalte, fac parte din viață. Un echilibru trebuie să fi reușit să păstrezi. Ai împrumutat chipul pietrelor din muzeu, sau ele chipul tău? Cea mai grea și mai importantă piatră din muzeu, o încălzești și azi cu palmele tale, așa-i? Nu te întreb despre dragoste. Sper doar că ai fost mereu înconjurată de oameni buni care au contribuit la supraviețuirea ta, și la misiunea grea pe care ai avut-o și o ai de dus mai departe. Aș fi împăcată să știu că scrisul îți este și astăzi bucurie, terapie. Mă gândesc că ai evoluat. Că multe ai îmbogățit la tine, la personalitatea ta, în acești ani. Așa intenționai. Nu uita că tu, cea de la 50 de ani, te-ai format pe ruinele a ceea ce eu sunt astăzi. Pe suferințele mele, pe zbaterile mele, pe despărțirea greu de îndurat. Vreau să știu că nimic n-a fost în zadar. Că stingerea mea din fiecare zi a meritat, pentru ca tu să luminezi astăzi. Și luminezi, nu? Sau te-ai stins? Dacă nu te-ai stins, încearcă să nu lași lumânarea firii tale să ardă mai intens și mai repede decât se cuvine. Fă asta pentru copilul tău și pentru amintirea celui care te-a iubit, dacă nu crezi că merită pentru tine. Mai bucură-te de înflorirea livezii. Caută îmbobocirea trandafirilor. Ascultă glasul pământului, când răsare iarba. Dedesubtul lui e umbră mereu și e rece. Ție nu-ți place frigul. Ieși în zori, în întâmpinarea soarelui. Ascultă simfonia din fiecare zi a păsărilor cerului. Citește poeziile care ți-au fost scrise. Caută-te printre rânduri. Și când vrei să pleci, întoarce-te la tine. La cea de demult căreia viața i se părea darul suprem. Nu te duce spre întuneric. Nu e pentru tine. Nu încă! Ce mult mi-ar plăcea să aflu răspunsul tău la această epistolă. Dar mai am de așteptat. Zece ani, care se vor scurge curând. Atunci nici nu voi mai avea nevoie de cuvinte. Te voi privi în ochi, și voi găsi răspunsul la toate întrebările mele de azi. Atunci voi vedea dacă ești bine. M-aș bucura să te aflu fericită, dar știu că fericirea la tine nu întârzie mult. Vine și trece, ca secunda. Poate voi nimeri secunda luminoasă! Pe curând, mult prea încercată Giorgiana! Cu sinceritate, eu”

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri