Astăzi a Plecat în Stele Adina Cezar, importantă coregrafă de dans contemporan, fondatoarea companiei de dans contemporan Contemp, o personalitate considerată de lumea dansului o deschizătoare de drumuri în acest domeniu.
Pentru a-i onora memoria, reluăm acest interviu-portret de la ”Marile Întâlniri”.
Dumnezeu să o odihnească!

Pe Adina Cezar oamenii o cunosc pentru strălucirea pe care a adus-o dansului contemporan. A fost o deschizătoare de drumuri, a cutezat să abandoneze poantele baletului clasic pentru metaforele trupului din dansul contemporan. A fost o neînțeleasă, uneori… În perioada în care a fost manager… nu a mai avut timp pentru iubire… Iar astăzi mărturisește nostalgic că se reîncarcă din amintiri și trăiește, în continuare, pentru dans.

– Povestea dumneavoastră începe pe 22 mai 1941, la Călimănești. Vă numeați Elena Constantina Daneș. Cum s-a ajuns la „Adina”?
„Adina” este prescurtarea de la „Constantina”. Și marea artistă Dina Cocea era tot „Constantina”. „Adina” era un nume rar, nu se stie exact proveniența – dacă e slav sau evreiesc, cu toate că eu sunt olteancă…

– Cine vă alinta mai mult acasă?
Am fost crescută de bunici, într-o manieră destul de disciplinată. Nu știu dacă mă răsfățau… Se spunea, pe atunci, că trebuie să pupi copiii doar în somn.

– Dar de ce v-au crescut bunicii?
Pentru că părinții mei au venit în București. Tata lucra ca inspector financiar. După ce s-au obișnuit la București, ne-au luat și pe mine și pe sora mea. Mărturisesc că una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele a fost copilăria, la Călimănești. Eu nu sunt un copil de asfalt, eu sunt un copil de padure, de Olt. Revin mereu la amintiri pentru că atunci când lucrurile merg prost, am pe ce sa ma bazez, să ma așez – pe amintirile copilăriei.

– Cât de mult contează un început frumos în viață?
E fabulos! Mărturisesc că Valea Oltului este nemaipomenit de frumoasă. Tata a fost a cincea generație de oieri, veniți din satul Daneș, pe Valea Oltului. Eu sunt a șasea generație. Aproape că sună a poveste… Ei aveau șase munți. Bunicii mei au avut  mulți copii, nouă. Tatăl meu era cel mai mare dintre frați – exact ca în povești – iar cel mai mic dintre ei era cu 10 ani mai mare ca mine.

– Bănuiesc că erați și o familie unită…
Fantastic de unită! La un moment dat, ne-am pierdut. Eu am venit în artă, verișorii mei, de la ultimul frate al tatălui, sunt oameni de afaceri…

– Cum v-ați apropiat de artă? S-a întâmplat când ați venit la București?
Dansul, pe vremea aceea, era apanajul unei anumite categorii sociale, ca și acum – în străinătate. Dacă nu erai un copil cât de cât înstărit, nu prea puteai să faci artă, pentru că arta se plătea. Eu am început la școala de balet a lui Penescu Liciu. Îmi dau seama cât de norocoasă am fost odată cu venirea la București. S-a schimbat totul: și mentalitate și maniera de a trăi…

– Dar de ce dansul și nu un alt domeniu al artei?
Mama mea era o persoană extrem de cochetă, ai mei aveau destul de mulți bani și s-au gândit că, pentru o fată, e bine să facă dans. Nu cred că s-au gândit ca dansul să fie o profesie pentru mine, dar, până la urmă, a ajuns profesie. M-au dat la o școală particulară de balet. Școala de Coregrafie a apărut prin 1957, iar în prima generație au fost Ileana Iliescu, Alexa Mezincescu… Clădirea era de basm, pe Strada Locotenent Lemnea. Și astăzi arată ca un palat. Acolo am avut profesori minunați, extrem de bine pregătiți. Veneau din aristocrație. De atunci mi-a rămas foarte accentuată admirația față de o anumită clasă socială. Directoarea tocmai venise de la Londra, iar la noi era o sărăcie lucie. Îmi amintesc cum arăta, cum se îmbra. Doamna directoare avea un mod special de a fi, cum nu am mai văzut de atunci. Avea bosa unui conducător. Fără să apară des printre noi, toat lumea știa că există, că este acolo. Era soție de ambasador la Londra și avea tot felul de relații. Vorbea foarte bine engleza, maghiara și germana. Chiar dacă nu fusese dansatoare, avea o intuiție artistică ieșită din comun. Așa se face că a fost și directoarea compartimentului de balet de la Operă, pe cand erau acolo Irinel Liciu, Leni Dacian… Pentru mine, dintr-o dată, s-a deschis o altă lume!

– În anii aceia de început voiati să vă faceți balerină pentru că vă plăcea scena? Pentru că vă plăceau aplauzele? Pentru că vă plăcea dansul? De ce ați ales drumul acesta?
Aveam  un simț al observației foarte dezvoltat, care se materializa mai ales fizic. Puteam să imit foarte bine o mișcare, un mers… eram foarte impresionată de aceste lucruri. În acea perioadă, când lucrurile erau foarte contorsionate în afara Liceului de Coregrafie, la noi în școală se întâmplau niște lucruri cu totul ieșite din comun. Am intrat în acest univers cu cerințe speciale de comportament, de cum trebuia să ne îmbrăcăm… I se mai spunea „Scoala de balet și bune maniere”. Pe lângă aceasta, noi am beneficiat de școala de balet rusă, o școală care a fost și este și acum extraordinară. Am beneficiat de mari profesori, de Plisetskaya, de Dudinskaya… Dacă faci parte din universul acesta, nu mai poți să ieși. Veneau, în vizită, de la președinți de stat, la miniștri și alte mari personalități. De fapt, era ca o școală de protocol.

– Ați absolvit Liceul de Coregrafie în 1958 sși tot atunci ați început și activitatea la Opera Română. Vă amintiți rolul de debut?
Am prins „Lacul lebedelor” în montatea rușilor. Era un mare eveniment când veneau balerinii rusi la noi și îi priveam. Apoi, Oleg Danovski a facut o altă montare. Am fost angajată înainte de a termina școala.

– Să înțeleg că erați foarte bună balerină…
Da, eram foarte bună. Și la Operă era un alt univers. Clădirea era nouă, totul era impecabil. Impactul meu cu frumosul era extrem de viu! La premiera cu „Lacul lebedelor” a venit toată lumea cea bună. Opera era unul dintre reperele cele mai importante în cultura vremii.

– Era și aș vrea să cred că se străduiește să fie în continuare.
Acum… cu greu… Atunci erau bani. Îmi amintesc că în opera „Dama de pică”, de Ceaikovski, tot costumul era făcut din tafta naturală. Cred că avea un cost imens. Aceste lucruri nu le-am mai vazut ulterior, ma refer la ceea ce văd acum elevii Școlii de Coregrafie și ce vedeam noi…

– Ați avut o mare șansă…
Da, în general șansa nu m-a ocolit.

– Dacă ar fi să răsfoim un album de amintiri și să extragem de acolo câteva Mari Întâlniri din Operă, care ar fi?
Am ajuns solistă. Am avut maeștri coregrafi foarte buni: Oleg Danovski, Gelu Matei și un personaj foarte special, Stere Popescu. Directorul Operei, la vremea aceea, era Mihai Brediceanu. Am întâlnit niște profesionisti fabuloși. Mai erau Irinel Liciu, căsătorită cu Doinaș-poetul, Valentina Massini, care era căsătorită cu dirijorul Massini, Sergiu Comisiona, care a devenit un mare dirijor în Statele Unite ale Americii… o altă lume! Am ajuns, scurt și rapid, în vârf.

– A trebuit să parcurgeți pașii ierarhici așa cum se obișnuiește? Din ansamblu să deveniți solistă, apoi prim solistă, prim-balerină?
Să zicem că și da, și nu. S-a făcut o premieră internațională, mondială, pe Pierre Boulez, cu spectacolul „Le Marteau sans Maitre”, la Paris. Mihai Brediceanu a avut o mare contribuție la formarea mea culturală, având niște conexiuni extraordinare în Franța. Am plecat cu „Oedipe”, opera lui Enescu, la Paris, la Grand Opera și am stat la hotel pe Champs Élysées, unde stăteau numai diplomați. Perioada Operei a fost fabuloasă pentru mine. Venind din dansul clasic la cel al lui Pierre Boulez, a fost îngrozitor de greu. La acel festival a fost o mare mirare ca cineva din Est să vină la așa un spectacol. Tot atunci am mai fost și cu spectacolul „Giselle”, cu care Magdalena Popa a luat Marele Premiu ca dansatoare clasică. A luat acest premiu înaintea tuturor rușilor, renumiți ca balerini.

– Vă doreați să rămâneți la Opera Română? Sau ați avut visul de a pleca în altă țară?
Nu am avut acest vis niciodată, pentru că noi plecam des în afară. Încă de la 16 ani am plecat cu Opera, nu a fost un miraj. Am văzut Italia de multe ori, Parisul… deja la 20 de ani îl văzusem de cinci ori, în situații exceptionale, cu regizori faimoși, cu jurnaliști… cu ceea ce se numea „boema” foarte bogată a vremii. La acest festival de la Paris, Stere Popescu, o minte luminată, un mentor pentru mine, arhitect, a rămas în străinătate și, odată cu el, balerinul Gabriel Popescu. Din acest moment, pentru mine, lucrurile s-au cam oprit, din punct de vedere al dansului clasic. Mă și căsătorisem cu compozitorul Corneliu Cezar și am decis să mă mut la Școala de balet, ca profesoară.

– În 1967.
Da, după aproape 10-11 ani. Între timp, prin Stere Popescu, fusesem foarte mediatizată și mă cunoștea multă lume, la toate nivelele… Când a venit Charles de Gaulle la noi în țară, am primit o bursă la Paris.

– O bursă a Guvernului francez? Și, ulterior, ați devenit diplomat al Schola Cantorum, din Paris. Ati aplicat pentru această bursă sau vi s-a oferit?
Da. Am aplicat. Eu nu veneam dintr-o familie care să mă ajute din punct de vedere profesional, pentru că toți erau de altă profesie. M-am descurcat cam singură, am fost extrem de tenace și cu o pasiune extraordinară pentru dans. La Paris a fost un șoc pentru mine, pentru că trebuia să o iau, pur și simplu, de la început. Tot ce învățasem eu nu mai era valabil. Era un alt fel de a gândi. Când m-am trezit în sala de dans și am văzut tehnica Martha Graham… eram complet năucită, nu știam despre ce este vorba. Sigur, cu timpul m-am descurcat și, până la urmă, am ajuns să predau și eu cursuri acolo. În acea perioadă, nici francezii nu cunoșteau destul de bine dansul contemporan. Brusc, Parisul s-a deschis pentru dansul contemporan american. A fost o invazie de profesioniști din Statele Unite.

„TEMPERAMENTAL, NU ERAM O CLASICIANĂ”

– Atunci v-ați dat seama că marea dragoste este dansul comtemporan?
Da, eu nefiind, ca tipologie a corpului, dansatoare de clasic. Dansatoarea clasică, cum era Magdalena Popa, avea niște proporții foarte ciudate: corpul mic, picioare și mâini foarte lungi. Ori eu eram destul de robustă. Și, chiar și temperamental, nu eram o clasiciană.

– Este adevărat că un dansator bun de dans contemporan trebuie să aibă școala clasică? Sau este un mit?
Este discutabil. La americani nu trebuie să aiba școala clasică. Desigur, ca în orice lucru, cu cât cunoști mai multe, cu cât ai o educație mai complexă, cu atât e mai bine. E ca și cum ai vorbi mai multe limbi străine.

– Și îți creezi propriul drum… Știu că v-ați întâlnit și cu Pina Bausch.
Da, a fost o întâlnire cu totul specială pentru că, atunci, ea abia își începuse activitatea. Ne-am întâlnit la Essen și tot acolo și cu nepoata lui Kurt Jones, care a făcut spectacolul „Masa verde”, un mare succes. După aceea, Pina Bausch a devenit ceea ce a devenit.

– Cât timp ați stat în apropierea ei?
Zi de zi, aproape o lună. Tot timpul eram cu ochii, cu urechile, cu toate simțurile la ea.

– Gigi Căciuleanu, un alt coregraf român care a întâlnit-o pe Pina Bausch, mi-a spus că filmul „Pina” nu seamănă deloc cu omul Pina…
Nu, nu. Asta spun și eu.

– Dacă ar fi avut-o românii atunci pe Pina Bausch, ar fi înțeles-o?
Nu.

– Nu v-a fost teamă că nici pe dumneavoastră nu vă vor înțelege?
Foarte ciudat… eu niciodată nu am putut rămâne în străinătate. Intuitiv, eu mă întorceam mereu acasă…

– Dar, venind acasă cu dansul contemporan, despre care românii știau puține lucruri…
Foarte puține. Am pornit Compania Contemp, varianta mică și, fiind profesoară la școală, am luat cei mai buni elevi. Era Sergiu Anghel, era Natașa Trăistaru, care a plecat din țară…

– Se întâmpla în 1973.
Da. Și am făcut celebrele „Nocturne”. Tot timpul am fost în străinătate – plecam, veneam… nu am avut de suportat acele rigori agresive ale regimului. Nefăcând deloc politică, in universul nostru eram mereu patrioți, mereu veneam acasă. Eu, între timp, am avut și copilul…

– După ce ați fondat „Contemp-ul”ați avut bani?
Nu. Deloc. Noi am făcut dans din pasiune. Foarte greu mi-a fost să-i înțeleg, la inceput, pe oamenii care fac lucrul pe care îl iubesc și cer și bani.

– După ce ați descoperit dansul contemporan și v-ați îndrăgostit de acest univers, dacă Opera Română v-ar fi cerut înapoi, pentru clasic v-ați mai fi întors?
Nu, nu.

– Ați închis toate legăturile cu Opera?
Da, ca dansatoare. Am fost însă invitata să montez la Operă, ca regizor. Am montat în condițiile compozitorilor contemporani. În perioada anilor ’70-’85, muzica contemporană a avut o ascensiune fenomenală. Erau Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah. Oamenii nici nu mai știu că ei luau premii internaționale, la Köln, la Essen, că erau personalități foarte importante. A fost foarte important pentru mine, așa cum se spune, am prins valul. La spectacolul cu „Nocturne” era și Miriam Răducanu, care aducea, prin prestația ei, foarte multă lume bună la spectacole, la fel ca și Gigi Căciuleanu. La spectacolele Companiei Contemp participau de la tineri până la bătrâni, venea tot Bucureștiul. Făceam totul cu pasiune, până și cutremurul din 1977 ne-a prins tot în sala de balet. Trosnea clădirea și noi nu știam ce se întâmpla.

– Dar mai aveați timp și pentru altfel de viață? Nu cumva dansul era modul dumneavoastră de a trăi?
Dansul a fost tot, a fost baza vieții. La mine în casă veneau personalități din diverse domenii – Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Niculescu, nepotul lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu… Am crescut sub o umbrelă de „high” intelectual.

„ATUNCI CÂND AM FOST SĂRACĂ, NU AM SUFERIT NICIODATĂ”

– În 1983 ați absolvit cursul de Maestru coregraf al Consiliului Culturii din România, apoi ați devenit bursiera Școlii de Balet din Londra.
Da, prin niște relații, printr-o familie care ținea foarte mult la mine. Domnul fusese profesor la Imperial College și m-a ajutat să merg la această bursă a British Council. A fost extraordinar să descopăr Londra, să vad Oliver Theatre, să-l ascult pe Shakespeare la el acasă, sa merg la Covent Garden… Când am intrat la Covent Garden, nu mi-a venit să cred. Este o clădire atât de frumoasă și, dintr-o dată, la spectacole am văzut doamne îmbrăcate elegant, cu bijuterii adevărate, domni îmbrăcați în frac, familii care veneau cu limuzine și șoferi care le deschideau portiera… Era o deschidere către o altă lume. Cu toate astea, eu niciodată nu am suferit că sunt săracă, atunci când am fost și foarte săracă.

– Când ați fost săracă? Și ce a însemnat „foarte săracă”?
Să trăiesc dintr-un salariu care nu-mi ajungea nici să mănânc. Așteptam să-mi mai trimită câte ceva cei de la țară.

– Și nu ați fost descurajată atunci?
Nu. Asta m-a caracterizat. Probabil că rădăcinile mele țărănești sunt foarte puternice.

– Dar ați fost și foarte bogată când ați colaborat la realizarea unor filme și piese de teatru?
Nu. Niciodată.

– Cum? Ați colaborat cu Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Cornel Todea, Silviu Purcărete… lista poate continua și nu ați fost bogată?
Nu se dădeau foarte mulți bani, dar eram bogată spiritual prin întâlnirile cu astfel de personalități. Lucrul cu acești oameni îți dădea starea de copil, în care te tot minunai de cultura lor, de frazele pe care le foloseau. La Teatrul Bulandra – cu Liviu Ciulei, Caramitru, Gina Patrichi, Clody Bertola, Toma Caragiu, Ștefan Bănică-tatăl…

„PREFERAM SĂ DISCUT CU CIULEI DECÂT CU MAMA”

– Părinții dumneavoastră au apucat să vadă ce om apreciat ați devenit?
Eram atât de intresată de ceea ce făceam că nici nu mai țin minte cum trecea restul vieții. Treceam din mirare în mirare. Părinții îmi erau aproape, dar, la un moment dat, preferam să discut anumite probleme cu Ciulei, decât cu mama. Am avut o profesoară de matematică, bunica lui Oreste Teodorescu, dintr-o familie foarte bună, care ne spunea „Când ești tânăr poți să ai și o singură pereche de pantaloni, ruptă, cusută, pentru că tinerețea este fabuloasă. Când ești în vârstă, trebuie să ai mulți bani pentru ca lumea să te placă, trebuie să fii bine îmbrăcat, să miroși bine, să ai o stare bună, sa nu ajungi un bătrân care să depindă de altcineva”.

– Mai știu un lucru foarte interesant despre dumneavoastă: din anul 2000 sunteți Cetatean de Onoare al unui oraș din Venezuela. Cum ați reușit?
Da. După ce m-am întors de la Paris, ca diplomat al Schola Cantorum, am făcut o echipă de trei dansatori și dansam la evenimete la care eram imvitați, acasă la diferite persoane, cu case mari, cu bani mulți.

– La evenimente private.
Da. Venea „lume de lume” – Andrei Pleșu, Patriciu… Când domnul Pleșu a ajuns ministru, am propus să se facă o companie de dans la Opera Română, în 1990, Compania de dans „Contemp”. De aici începe un periplu extraordinar, am făcut foarte multe turnee, în aproape toată lumea, în afară de Asia și țările arabe. Am ajuns și în SUA, la Lincoln Theatre Center, cu mare succes. Am ajuns și în Venezuela, la un festival internațional, am stat acolo o lună, dansând la teatre. Ne-au plăcut atât de tare încât ne-au conferit această distincție, tuturor din Companie, și am devenit cetățeni de onoare.

– Spuneați că viața aceasta profesională v-a captivat atât de mult încât nici nu mai știați ce se așeza în partea cealaltă, cea a vieții personale. Trebuie să amintim că, între 1964 și 1978, ați fost căsătorită cu compozitorul Corneliu Cezar, împreună cu care aveți o fiică, arhitect.
Da, așa este, o cheamă Yvonne și sunt și bunică, am doi nepoți. Fiica mea este un copil foarte special, este inteligentă, a luat aceeași sete de cunoaștere ca și mine.

– V-a reproșat că nu prea aveați timp pentru ea?
Câteodata. Acum lucrurile s-au îndreptat. Fiind adultă, a înțeles ce înseamnă o pasiune pentru ceva. Eu, fiind o persoană cu o extraordinară vitalitate, eram și acasă, făceam ce era nevoie, aveam o doamnă care mă mai ajuta, dar ceea ce conta era faptul că lipseam…

– În rest, ați fost o mamă caldă, grijulie?
Eram grijulie, dar nu caldă în sensul „mămos” al cuvântului.

„NU AM MAI AVUT TIMP DE IUBIT”

– Când ați fost manager al Companiei, care era dimensiunea iubirii, pentru dumneavoastră?
Nu am mai avut timp de iubit.

– Dansați și astăzi?
Pentru că o viață întreagă am făcut dans și gimnastică, este foarte greu să mă opresc. Pentru menținerea unei forme fizice este foarte greu, pentru că și boala și bătrânețea te cuprind. Muncesc foarte mult, fac înot, yoga, pilates, sală de sport și nu de fițe, spun cu toata sinceritatea, fac pentru menținerea tonusului.

– Sunteți înțeleasă și iubită de România. E un cadou frumos…
Sunt convinsă de acest lucru. Sunt impresionată când mă întâlnesc cu oamenii, după atâta vreme, și mă recunosc. Este cel mai mare cadou pentru mine!