Doua legi au fost adoptate pana acum in Romania in aplicarea Directivei UE privind pastrarea datelor de trafic ale utilizatorilor de telefonie si internet si inca una in completarea acestora (Legea PrePay). Toate au picat la Curtea Constitutionala pe motiv ca incalca dreptul la viata privata, la secretul corespondentei si la libertatea de exprimare. De cate ori a picat o lege, a aparut o alta care, in loc sa rezolve problemele majore, a extins puterea Serviciilor de Informatii la a accesa, fara mandat judecatoresc, cat mai multe date. Ironia face ca ‘atat de bine’ s-a lucrat la aceste legi, incat decizia Curtii Constitutionale din iulie 2014 a lasat temporar organele judiciare si Serviciile de Informatii in imposibilitatea de a mai accesa pana si datele retinute in prezent de operatori in scop de facturare.
Ca sa intelegem ce se intampla acum la noi trebuie sa vedem de unde a inceput totul. Toata dezbaterea legislativa pe tema Big Brother a inceput la nivel european prin adoptarea in anul 2006 a unei Directive (2006/24/CE) privind pastrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii si retele de comunicatii electronice.
Directiva a fost adoptata in urma atentatelor teroriste din Londra si Madrid si viza garantarea disponibilitatii datelor de trafic de telefonie si internet pentru prevenirea, cercetarea, depistarea si urmarirea unor infractiuni grave, cum sunt infractiunile legate de criminalitatea organizata si de terorism.
Conform Directivei, furnizorii telecom trebuiau sa pastreze datele privind traficul, datele privind localizarea, precum si datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului. Directiva nu cerea pastrarea continutului comunicatiilor si al informatiilor consultate.
Directiva a fost implementata la nivel national de tarile UE, dar a fost apoi declarata neconstitutionala in mai multe tari, inclusiv in Romania.
