Ionuț Vulpescu vorbește cu pasiune despre Cultură, fotbal și politică şi foarte rar despre sine, despre „Ionuț” cel de dincolo de cărțile de vizită și de cărțile din bibliotecile pe care le-a citit. L-am invitat la un interviu… altfel și, poate și datorită zodiei, discuția s-a îngemănat astfel încât am simțit că vorbesc când cu „Ionuţ” – cel care presară un zâmbet chiar cu candoare, ca să detensioneze intensitatea discuțiilor, când cu „Ioan” – cel care dintotdeauna a privit cu maturitate Întâlnirile care l-au construit.    

– Politicianul, pasionatul de fotbal, absolventul de Teologie, fostul Ministru al Culturii…. Cine e Ionuț Vulpescu, de fapt?
Probabil că răspunsul se găsește în fiecare dintre aceste ipostaze. În copilărie – nu o să spun „pe vremea mea” pentru că încă nu e cazul – adică „mai ieri-alaltăieri” (N.R.: Zâmbește!) pasiunea mea cea mai mare era fotbalul și dorința era să ajung cronicar sportiv. Comentam meciuri prin tabere școlare, cu un oarecare talent – am martori nu doar printre colegii mei și pasiunea aceasta a rămas până astăzi. Mi-a plăcut jocul acesta – fotbalul. Și, în general, mi-a plăcut sportul. Am și urmat o vreme gândul acesta, am fost editorialist la ProSport – când nu era doar un ziar de sport, ci unul dintre cele mai bine scrise ziare din România. Pagina a patra ținea de mistica fotbalului, de mistica sportului, era citită de oameni care vedeau în fotbal și în sport mai mult decât o tabelă de marcaj, mai mult decât „cine pe cine a bătut”.

– Strategii?
Strategii, da. Sportul e și strategie.

– V-a plăcut, de fapt, strategia din spatele jocului?
Da, sigur. Întotdeauna. Te întrebi de ce se duc oamenii la meciuri, de ce se umplu stadioanele… De ce se uită atâta lume la un meci?! Au apărut niște vulgarizări și niște simplificări ca în tot ce e omenesc. Se spune că microbiștii sunt oameni care au mult timp sau nu au ce face după o anumită vârstă. Eticheta aceasta de „microbist” este uneori pusă greșit. Și aici este nevoie de competență – și microbismul presupune o competență – nu te uiți la fotbal așa… pur și simplu. E ca la teatru sau la operă… Sau cum e cu literatura – pe Glob sunt miliarde de cititori, dar critici literari sunt mai puțini. Și fotbalul are „criticii săi literari”. Mă bucur că o vreme am făcut asta, am și scos o carte – „Din țara în care stânga e Cârțu și dreaptae Lăcătuș”. Am scos cartea înainte să fac politică. Adică „stânga” și „dreapta” erau doar cele două aripi ale unui gazon de fotbal. Predomina atunci culoarea verde pe copertă – „iarba verde de acasă”… Atunci „stânga” și „dreapta” și în politică erau mai clare, aveau conținut substanțial. S-au degradat. Pasiunea mea a rămas. Nu prea aș mai avea unde să scriu despre fotbal, astăzi, dar mă bucur că o vreme am fructificat această pasiune și am scris. Mă uit și acum la meciuri, urmăresc Liverpool… Craiova cu care țineam eu în copilărie nu mai există… Și celelalte dimenisuni invocate sunt adevărate. Și faptul că am urmat Teologia… Întâi am făcut Seminarul Teologic, la Târgoviște. De fapt, clasa a IX-a am făcut-o la București, la Radu Vodă, în centrul Bucureștiului, într-o lume absolut miraculoasă la început, după Revoluție, în anii ’90.

– Nu vorbiți niciodată despre Târgoviște și despre familie…
Vorbesc des despre Târgoviște… Am făcut Seminarul și pentru că tatăl meu a avut un rol decisiv în opțiunea mea – a fost preot. Vin dintr-o familie de preoți. Bunicul meu a fost preot, vărul meu este preot în județul Dâmbovița, în comuna Dobra – acolo unde m-am născut.

– Comună pe care ați și pus-o într-o carte.
Da. Am folosit un manuscris al bunicului meu, tatăl mamei și am publicat o carte despre Dobra, în două ediții – „Dobra, o monografie sentimentală”. Știam de acest efort al bunicului meu de a scrie o carte, am folosit manuscrisul lui, l-am îmbunătățit, l-am adus la zi, am cules și alte mărturii. Pentru că Dobra este o comună foarte interesantă, nu este doar comuna mea. În anii 2008-2012 au apărut aceste cărți.

– Cum era mama, în copilăria dumneavoastră?
Exuberantă, expansivă și învățând să depășească greutățile unei familii cu trei copii. În familia mamei au fost trei surori. Din păcate, una dintre ele s-a prăpădit anul trecut. Mama este cea mai mică. Bunicul meu era învățător de țară, iar mama a devenit profesoară de Limba Română. M-a ajutat foarte mult că mama e profesoară de Română și că tatăl meu a fost preot pentru că, de când mă știu, am avut cărți în casă. Am avut foarte multe cărți de autori români – literatură română. Cred că de acolo am și învățat să vorbesc corect limba română. Tata și bunicul mi-au dat dimensiunea spirituală… Am fost un copil norocos. Răsfățat și norocos.

– Dar în acest context foarte prețios de acasă, în ce măsură putea să spună Ionuț „eu vreau să mă duc să joc fotbal”?
Putea, pentru că era ca… „desertul lui Ionuț”. Aici își impunea „Ionuț” punctul de vedere, în rest era destul de cuminte. Problemele le-am creat mai târziu, când eram mic eram cuminte. (N.R.: Râde!) Și eram premiant – aveam coroniță. Când ai coroniță și când ești premiant, îți permiți un hatâr, din când în când. Și au văzut că era un capriciu… serios și nu aveau ce să facă… Era o întreagă aventură, pentru că atunci nu puteai să vezi meciurile nicăieri la televizor. Le ascultam la radio – universul era audio. Copilăria noastră era aproape… Spotify.

– Vă amintiți de meciuri comentate cu tata? Cum comentează un preot un meci de fotbal?
Sigur, îmi amintesc. Tata ținea în tinerețea lui cu Petrolul. Petrolul fusese echipă campioană, bătuse Liverpool în anii ’60, tata a și fost la meci… Apoi, însă, s-a apropiat de Craiova, de fenomenul Universitatea Craiova din anii ’80 și mie mi-a dat microbul acesta al Univeristății Craiova. Am mers la Târgoviște și l-am văzut pe Balaci jucând… A fost una dintre cele mai frumoase zile din copilăria mea. Țineau amândoi – și tata, și bunicul care era tot preot – cu Universitatea Craiova. Bunicul meu făcuse facultatea la Cernăuți, a fost coleg de generație cu Părintele Stăniloae, un erudit, un om foarte învățat și foarte cald. El a fost preot de țară, dar putea să fie preot oriunde. A fost preot de țară atunci când preotul însemna o instituție. Preotul și învățătorul însemnau ceva în lumea rurală românească – erau doi stâlpi ai societății. Dar ar fi putut fi preot și la catedrală – avea anvergură și forță interioară, forța unor convingeri extraordinare. A avut profesori foarte buni, știa germană… Am și acum din caietele lui de student și îmi amintesc că odată discutau bunicii mei și îi spuneau lui tata – „ați nenorocit copilul cu fotbalul”. „Copilul” eram eu. Apoi și-au dat seama că nu e nicio nenorocire. Orice om are pasiuni, problema se pune ce faci cu ele, cum le dozezi și ce „citești” dincolo de aparență. Fotbalul are o strategie, are etică și are și o dimensiune ludică. Nu este singurul meu hobby, dar a rămas unul dintre cele esențiale, alături de film, muzică, lectură.

– Numele de botez este „Ioan”, nu?
Da, „Ioan”. Nașul meu a fost fiu de preot, din Dâmbovița, de la Gura Bărbuleț. Nașii mei au fost – că s-au prăpădit, amândoi, sora tatălui și soțul ei – niște oameni extraordinari, de la care am avut de învățat. Nașa a făcut Farmacia, la Cluj, iar nașul a fost inginer – a lucrat multă vreme la Banca Agricolă aici, în București. El se numea „Ioan”. „Ionuț” a venit ceva mai târziu, dar am ajuns inclusiv în cataloage, la școală, „Ionuț”. Numele, mai târziu, a generat discuții și cu prietenii mei și cu strategii de campanie, când făceam bannere. Discuțiile erau dacă să trecem „Ioan”, cum spuneau ei sau „Ionuț”, cum voiam eu. Din 2002 îmi amintesc o întâlnire cu Florin Piersic: „Măi…, zice, Ionuț Vulpescu sună bine, aproape la fel de bine ca Florin Piersic” (N.R.: Râde!) Nu pentru că mi-a spus el, dar am riscat chiar și în campaniile electorale să fiu pe buletinul de vot „Ioan Vulpescu” și „Ionuț Vulpescu” pe afiș. Mi-am spus că oamenii se vor gândi că, totuși, deși sunt geamăn ca zodie, nu suntem doi candidați.

„De multe ori, Îl căutăm pe Dumnezeu în teritorii primejdioase și nesigure. El e mult mai aproape decât credem”

– Cum era perceput Dumnezeu acasă? Cum vi-l explicau părinții? Crescând într-un mediu cu încărcătură spirituală, mergeați duminică de duminică la biserică?
Dumnezeu era acasă. Nu-l căutam foarte departe – ceea ce e bine. Drumul acesta nu este cel mai ușor de făcut și, de multe ori, Îl căutăm pe Dumnezeu în teritorii primejdioase și nesigure. El e mult mai aproape decât credem. Nu mergeam în fiecare duminică la biserică – mai ales atunci când eram copil, dar apoi mergeam des și, desigur, la toate marile sărbători. Întotdeauna o să-mi amintesc Învierea, mai mult decât oricare altă sărbătoare. Săptămâna Mare și noaptea de Înviere. Sigur că amintirile mele au legătură cu tata… Pe bunicul l-am prins când ieșise la pensie și în biserică deja slujea tata atunci. Câțiva ani am avut șansa să stau destul de mult cu bunicii, pentru că tata și mama mergeau la serviciu – la biserică și la școală. Am crescut cu toți cei patru bunici, și din partea tatălui, și din partea mamei. Și acesta este un privilegiu: să ai suficienți ani cu fiecare dintre bunici. Este un privilegiu pe care nu-l au mulți, din nefericire. Bunicii sunt o școală aparte. Leg momentele de slujbă, de Înviere din copilărie, adolescență și de mai târziu… de cerul zvântat pe care-l vezi când mergi acasă. Mi se pare extraordinar! Este una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am. Sigur, era o biserică de țară, mică… Dar nu are importanță – că este o biserică mică, din lemn, cum era un îndemn acum câțiva ani sau că este o catedrală mare până la cer… importantă este relația ta cu spațiul acela. Pe Dumnezeu nu-l vezi tot timpul, nu-l simți în permanență. Dumnezeu este o uriașă prezență absentă. Însă relația de o secundă, uneori, în care simți prezența Lui în viața ta poate schimba diferența aceasta dintre „absență” și „prezență”. Dumnezeu nu e o temă, până la urmă e trăirea pe care o ai.

– Vă vedeați slujind, într-o bună zi, ca tata și bunicul?
Sigur. Când am mers la Seminar, după Revoluție. În anii ’80, îmi amintesc… La Revoluție aveam 13 ani, eram în clasa a VII-a. Și eram la Baia Mare să învăț matematică, să mă pregătesc pentru admiterea în clasa a IX-a, unde nu se dădea doar Limba Română – materie la care eram bunicel, ci și matematică – unde nu eram deloc bunicel. (N.R.: Râde!) Mă străduiam, dar nu prea înțelegeam cum e cu matematica… Apoi, mai târziu în viață, când a trebuit să fac bugete, eram pregătit. Dar atunci, în ’89, nu. Mătușa mea, sora mai mare mamei, era o foarte bună profesoară de matematică – și de școală veche, așa… foarte severă, chiar dacă eram nepotul ei. M-am dus la Baia Mare să învăț matematică pentru că planul inițial, de dinainte de Revoluție, era să merg la Școala Normală… Însă, după Revoluție, când libertatea a renăscut și a renăscut inclusiv libertatea de credință erau alte perspective… Nu era simplu să fii preot înainte de 1989.             

– Chiar voiam să întreb… Familia a avut de suferit?
Nu aș spune asta… dar nu era nici o situație ideală. Sigur, România nu era într-o situație ca în Albania unde erau biserici de carton sau unde a fost prigoană… Mai ales în ultimii ani n-a mai fost prigoană, greul a fost până în anii ’50-’60.

– Dar au fost perioade chiar și în anii ’80 în care oamenilor le era frică să își facă semnul crucii când treceau prin fața bisericilor…
Sigur, și era o perioadă când erau chermeze în fiecare localitate, puse exact la ora la care erau Deniile – pentru că tot am vorbit de Înviere. Sigur… Părinții mei s-au gândit că nu e cea mai fericită situație pentru mine… Sunt și oameni care privesc retrospectiv și spun că știau dintotdeauna ce și-au dorit să devină. În cazul meu nu a fost așa, recunosc. Cred că în primii ani este important să citești și să strângi cât mai multe informații, să începi să te formezi. Formare care continuă și se cristalizează în liceu și în facultate. Dar nu cred că la 14 ani ești capabil să iei decizii esențiale pentru viață. În cazul unora se dovedește că nici mai târziu nu sunt inspirați… Dar, la acea vârstă ai nevoie de un tip de asistență din partea unor oameni apropiați care te iubesc. Eu aveam deja o structură umanistă, luată de acasă. Citeam foarte mult… După Revoluție, Teologia putea să fie o opțiune. Și am ales Seminarul Teologic din București, pe care și tata l-a urmat, la vremea lui. A fost o concurență extraordinară în 1991 – erau doar 10 sau 15 locuri… exigență! Și eram cam o sută de tineri care voiam să fim admiși. Am intrat și un an mai târziu la Târgoviște s-au înființat Arhiepiscopia Târgoviștei și Seminarul Teologic și am fost transferați obligatoriu acolo. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să rămânem în București. A fost tragedie pentru mine să las kilometrul zero al Capitalei – cu toate tentațiile Bucureștiului, dar și cu liniștea de la Radu Vodă și să plec la Târgoviște. Liniștea de la Mănăstirea Radu Vodă este cu totul specială. La Radu Vodă ești, în același timp, în centrul-centrului și într-o insulă de liniște, un univers care nu are nimic de-a face cu zgomotul de afară. E atâta liniște și e foarte mult mister acolo! Stare întreținută în timp de episoade foarte interesante care au fost ecranizate, duse în literatură… Eu am stat acolo un an, într-un regim de… carantină spirituală de dimineața până seara.

„Ceea ce pare că ți se întâmplă rău și este expresia nefericirii absolute te ajută mai mult decât răsfățul libertății totale în care te simți extrem de confortabil”

– Cum e compatibil acest stil de viață cu un adolescent zburdalnic, pasionat de fotbal?
Nu prea e. A fost dramatic. Acomodarea… răsfățul premiantului cu coroniță când ia primul 4 la Muzică – dramă. Am luat un 4 la un moment dat, a venit tata și a făcut pregătire cu mine… Am rezolvat – am îndreptat media, am luat 7, 8 după aceea… Nu e ușoară acomodarea. Dar regimul acela extrem de sever în care trăiești te ajută în timp. De multe ori ceea ce pare că ți se întâmplă rău și este expresia nefericirii absolute te ajută mai mult decât răsfățul libertății totale în care te simți extrem de confortabil. Ai nevoie, din când în când, de coerciție și de un tip de control pozitiv. Ai nevoie, din când în când, de exerciții spirituale și de o anumită atitudine pentru a învăța să trăiești nu singur, ci cu ceilalți. Eu am stat în cameră cu mulți colegi – eram vreo 30, lucru greu de închipuit. Asta te învață nu doar să socializezi, ci să trăiești alături de celălalt, să înțelegi că nu ești singur pe lume, oricât de bun ai fi în singurătatea ta. Clasa a IX-a a fost o școală extraordinară. Apoi m-am dus la Târgoviște și, cum e viața rotundă ca în romanele lui Rebreanu… M-am născut în județul Dâmbovița, am învățat la Târgoviște și acum m-am întors în Parlament, 30 de ani mai târziu ca deputat de Dâmbovița. S-au împlinit și 30 de ani de când s-a înființat Seminarul, de la prima promoție. Și sunt și eu un reprezentant destul de cunoscut al primei promoții… În perioada 1992-1996 am stat la Târgoviște cu gândul în fiecare săptămână că o să mă transfer și că o să mă întorc la București. Profesorii mei, mai ales Părintele Profesor Ion Buga, un profesor extraordinar cu care făcusem greaca, un om excepțional căruia îi datorez foarte mult, au fost oameni speciali… Și acum țin la părintele Buga, așa cum țineam din prima zi după ce l-am cunoscut. Trebuia să facem greacă veche, dar de fapt ce ne spunea părintele era din lumea nouă. Un creator în Teologie – ceea ce este destul de rar. Să creezi în Teologie azi, în epoca asta… Tot timpul discutam cu Părintele Buga și cu alți profesori care îmi erau apropiați că vreau să mă transfer. Când am ajuns la Târgoviște am făcut prima revistă a unui liceu din Dâmbovița. Liceele cu tradiție – Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, Școala Normală – care avea fete inteligente, olimpice, au reacționat! „Carabella”, un alt liceu de tradiție, la fel! Și așa a fost explozie de reviste culturale de liceu. Dar reviste bune! Am fondat Liga Tineretului Ortodox din România, Filiala Dâmbovița. Am făcut un festival – Festivalul Filocalia, unde veneau personalități. L-am avut pe Părintele Galeriu, l-am avut pe Acad. Virgil Cândea, pe prof. Al. Duțu. Au fost poetul Ioan Alexandru, Cezar Baltag… nume mari din cultură și spiritualitate veneau la Târgoviște și umpleau sălile – Casa Sindicatelor, Club Petrol. Și toți erau aduși de mine, un elev din a X-a… a XI-a, a XII-a… Eram un fel de sindicalist absolut al liceelor în Dâmbovița. Aveam un statut privilegiat, de care nu am abuzat. Am și plătit pentru el, culmea, la o disciplină unde nu s-ar gândi nimeni pentru că printre marile mele pasiuni sunt călătoriile. Ei bine, la Geografie am avut o problemă, la un moment dat, cu un profesor. A început să-mi placă statutul de lider al liceenilor, de om care este cunoscut în județ. Aveam ceea ce se cheamă astăzi notorietate. Și îmi trecea prin minte gândul „de ce să mă mai întorc la București, pentru că uite, mi-e bine!?”… Și mi-a fost bine până în 1996, când a trebuit să aleg. Am ales să mă întorc la București, să fac facultatea aici. Și am ales foarte bine. Dar liceul a fost o perioadă extraordinară, am foarte multe amintiri frumoase alături de colegii și profesorii mei. Pe unii dintre ei mă bucur să îi revăd și astăzi când merg în județ, în fiecare săptămână.

– Dar perioada aceea a liceanului Ionuț Vulpescu era extrem de serioasă sau dimpotrivă, v-ați și îndrăgostit… V-ați permis să și greșiți specific vârstei sau responsabilitatea de a fi acel lider al adolescenților apăsa pe umerii dumneavoastră?
Am făcut toate prostiile specifice vârstei și unele chiar nespecifice vârstei. (N.R.: Râde!) Nu aveam abateri grave – mă țineam de școală și de lucrurile care îmi plăceau. Aveam grijă de toate proiectele în care mă implicam și aveam un anumit tip de exigență… adică nu îmi plăcea ca lucrurile să iasă oricum… Voiam ca evenimentele să aibă un anumit nivel, nu doar să se întâmple. Dar asta nu înseamnă că eram mai puțin copil sau mai puțin adolescent.

„Dacă este ceva în viața mea diferit… vine de la aceste întâlniri extraordinare cu o pleiadă de nume mari ale culturii românești”

– Filosofia când ați descoperit-o?
Cam în aceeași perioadă. Mai cu seamă literatura a fost pasiunea mea. Și dacă aș mai fi făcut o facultate, pe lângă Teologie, cred că Litere aș fi făcut. Am și avut acasă multe cărți, am citit mai ales autori români. M-am îndrăgostit de literatura română, dar nu numai de autorii mari, canonici, ci și de mulți autori… să-i numim „minori” prin istorii literare, dar uriași ca oameni. Am și avut șansa să îi întâlnesc pe mulți dintre ei și ulterior, prin ceea ce am făcut în spațiul public, să îi reîntâlnesc. Și vorbim deja despre două decenii de când suntem în lumea aceasta culturală. Am cules ceva povești… ar trebui să fac ceva cu ele, la un moment dat. Deși sunt un om care face politică și politicienii vorbesc mult despre ei înșiși întrebați sau neîntrebați, eu m-am străduit mult să nu intru în capcana aceasta, dar gândindu-mă la întâlnirile extraordinare pe care le-am avut, pot să zic că Dumnezeu mi-a dat enorm! Din toate minunile, Omul este cel mai mare, totuși. Și atunci când am văzut minuni în proximitatea mea… m-a ajutat și astfel de întâlniri m-au structurat, în timp și mi-au oferit perspectivă. Autorii pe care îi citeam când eram mic… i-am cunoscut mai târziu… Cred că despre astfel de întâlniri trebuie să vorbești cu prudență, dar e bine să le faci cunoscute pentru că sunt lucruri care trebuie să rămână. Ceea ce este frumos, melancolic, sentimental în viața noastră trebuie spus în dozele pe fiecare alege să le folosească. Ingredientele sunt întotdeauna personale. Dar am fost un privilegiat – dacă este ceva în viața mea diferit… vine de la aceste întâlniri extraordinare cu o pleiadă de nume mari ale culturii românești. Și mă bucur că mai târziu am întors ceva din această formă de recunoștință pe care am avut-o de mic față de acești oameni.

– Bucureștiul regăsit definitiv în 1996 semăna cu cel descoperit cu ochii adolescentului din clasa a IX-a sau se schimbase ceva din vraja orașului?
Ceva din vrajă se schimbase, cum se schimbă cu trecerea timpului, când ni se întâmplă această dezvrăjire a lumii. Dar erau anii frenetici ai tranziției, începusem să fiu pasionat de politică, citeam… Când am venit în clasa a IX-a la București, la Radu Vodă, într-o sâmbătă au venit nașii mei să mă viziteze. Multe le datorez!… Dar atunci mi-au adus o revistă. Era „România literară”. Nu o citisem până atunci, chiar dacă știam că există. Eram în clasa a IX-a, deci aveam 15 ani. Când eram copil ascultam Europa liberă cu părinții mei, Actualitatea Românească, Teze și Antiteze la Paris… Știam că literatura română este interesantă, dar când am și văzut „România literară”!… Și de atunci, din septembrie 1991 și până astăzi în 2023 e una dintre gazetele pe care le-am citit săptămână de săptămână. Apoi, desigur, au fost și altele…

– Și pe care ați și sprijinit-o…
Am sprijinit-o… Dintre lucrurile bune pe care le-am făcut, la Judecata de Apoi a miniștrilor Culturii cu siguranță că va rămâne acest sprijin din 2015. Nu numai pentru „România literară”, ci pentru presa culturală. Sigur, decizia a avut impact pentru toată presa culturală, dar probabil că ceva a pornit de la acel gând al meu…  

– Deci i-ați datorat acest lucru „lui Ionuț Vulpescu” din clasa a IX-a.
Da. Pot să răspund fără să greșesc, că da. În 2015, Ionuț a fost influențat de „cel” din 1991.

– Dar în 1996, după câțiva ani de citit reviste culturale, putea Ionuț să se gândească la faptul că va ajunge într-o zi Ministrul Culturii?
Nu. Nu! În niciun caz. Nici nu mi-am propus asta.

– Când a venit pasiunea pentru politică?
S-a legat, totul. A venit tot dinspre Cultură.

– Pentru că politicienii vremurilor de atunci erau oameni cu altfel de temelii culturale decât astăzi, poate?
Pasiunea pentru politică, dorința de a mă implica a venit mai târziu, a venit cam în anii 2000.

– Dorința de a vă implica… Dar la 25 de ani erați consilierul Președintelui Ion Iliescu…
După ce am terminat Facultatea. În 2000 am terminat Facultatea de Teologie și am intrat în echipa de campanie a candidatului Ion Iliescu pentru alegerile prezidențiale.

– Deși era de așteptat să intraţi în altar…
Acela a fost cumva momentul de schimbare, când planurile s-au separat și am ales să merg spre cariera politică.

– Nu „s-au separat”, ci le-ați separat. Cum?
Le-am separat, da. A fost un context care mi-a permis să intru în echipa de campanie a candidatului PDSR Ion Iliescu.

– Putem vorbi despre context?
Sigur. E o întâmplare fericită, norocoasă. O Întâlnire. Am întâlnit niște oameni care erau în preajma lui Ion Iliescu, lucrau pentru domnia sa, Victor Opaschi, în primul rând. Eu eram în ultimul an de facultate. Împreună cu mai mulți colegi de facultate trebuia să mergem într-un turneu cu un cor în Statele Unite. Atunci eu nu am primit viză, fiind prezentatorul corului. Și am fost pus să cânt tocmai eu, doar că eu nu eram acolo pentru calitățile mele vocale, ci pentru capacitatea de a prezenta evenimentul în cadrul comunităților românești de acolo. Și după ce am fost respins la acest zbor spre America, spre Statele Unite și Canada, de fapt, am ajuns în scurtă vreme pentru a povesti această situație la Kisseleff. Întâi am avut o discuție cu unul dintre consilierii apropiați ai lui Ion Iliescu, Victor Opaschi cu care am și lucrat după aceea 4 ani.

– Un apropiat al Cultelor, de fapt…
Era Consilier de Stat la Compartimentul Cultură-Culte și am și lucrat împreună din 2000 până în 2004. Apoi, alături de un alt coleg al nostru, Gheorghe Constantin, care din păcate s-a prăpădit de curând, am fost consilieri la cabinetul fostului președinte al României – 2005-2012, o perioadă extraordinară din viața mea. Și în urma acestor întâlniri am ajuns și am lucrat cu președintele de atunci. Am făcut niște materiale în campanie, au fost apreciate și mi s-a făcut propunerea să rămân în echipa deja alesului Președinte al României pentru mandatul 2000-2004, care a fost o perioadă extraordinară. Și am luat-o de jos, ca junior: consultant, expert, consilier…

– Acum îl întreb pe filosoful Ionuț Vulpescu – de câți Ioni e loc în politica românească? În partea stângă a politicii… Și câți pot fi pozitivi?
De cât mai mulți. Dar mă tem că sunt tot mai puțini. Cred că atunci a fost o întâlnire benefică a Ionilor… Și cred că a fost cu adevărat un moment care mi-a schimbat viața. A fost un moment care m-a ajutat să înțeleg și lumea, să călătoresc foarte mult, să văd că lucrurile nu sunt ce par a fi… Ceea ce se vede la televizor e o mică parte sau deloc din ceea ce ar trebui să se vadă. Sunt și lucruri care nu se pot vedea niciodată – trebuie să rămână sub pecetea tainei… Am văzut că puterea are ambiguități și vulnerabilități, chiar și ea. Că poți, chiar după ce nu mai ai puterea aparentă, să ai o putere enormă și poate cea mai mare care e aceea simbolică, pe care ți-o construiești foarte greu și în timp. Am văzut asta la „Ionul” cu care am lucrat și din acest motiv am și fost liniștit. Evident că atunci când ești lider, polarizezi – sunt oameni care te iubesc necondiționat și ai și critici acerbi. Așa e și firesc, de aceea e democrație și aici e democrația idiosincraziilor omenești ca să zic așa. Spiritul nostru critic este cel care domină. România este un spațiu temperamental, oricum. Îmi aminesc că a fost o vizită a lui Tony Blair, prin 1997 și unul dintre consilierii lui i-a spus „atenție, popor latin!” Deci „atenție, popor latin” înseamnă totul în politică. Adică vedem o frenezie și o pasionalitate foarte departe de adevăr, de multe ori. Asta este… Dar pentru mine a fost o experiență extraordinară omenească, dincolo de politică. Eu nu am văzut politica de dragul politicii sau în niciun caz politica nu am văzut-o vehicul pentru altceva. Am făcut politică, am și văzut asta – Ion Iliescu a fost exemplul pe care l-am avut. E foarte important să ai exemple. Și eu am avut.

– Dar ați intrat în politică la cel mai înalt nivel.
De-asta spun că am fost un norocos.

– Credeți că dacă ați fi descoperit altfel politica, v-ar mai fi pasionat? Cu un drum lung până la politica de vârf?…
Drumul a fost lung și a fost corect. Adică am intrat de sus, da, iar acest fapt mi-a dat o perspectivă anume. E foarte greu apoi să vezi altfel. Te schimbă. O astfel de poziție îți schimbă perspectiva, „vezi” cu adevărat lucrurile altfel. Dar după niște ani! Eu am luat-o de jos, de fapt… Am fost consultant, întâi. Și am așteptat ceva, am dat niște probe… Eu nu știam că sunt probe, dar erau… Consultant, expert, consilier… nu am ajuns ministru așa, a doua zi cum am intrat în politică. S-a mai făcut la noi așa: intrai în partid joi și vineri erai vicepreședinte sau ministru. Nu – asta e greșit! Dai peste cap o întreagă structură. Ori eu am ales – lucru important. Eu mi-am dat demisia în 2004. În 2004 nu eram demnitar, deci nu eram consilier prezidențial sau de stat. Eram consilier în structura administrației prezidențiale. Apoi… sfârșitul lui 2004… sunt fascinante schimbările de regim politic – atunci vezi toată mărirea și decăderea oamenilor! Vezi prieteni care până la prânz a doua zi nu mai vorbesc cu tine…

„Nu ai cum să scapi de etichete”

– Dar ați avut etichete lipite prea puternic?
Sigur… Probabil. Nu ai cum să scapi de etichete. Era o emisiune care se numea „Dosar de politician” și eu eram în Guvern. Asta era o… culpă fundamentală – să fii ministru. Sigur ai greșit cu ceva, iar dacă n-ai greșit, vei greși până seara sau până a doua zi. Am urmărit și eu emisiunea… „A lucrat cu Ion Iliescu” era „vina” mea – o etichetă. Era singurul lucru pe care mi-l reproșau. Numai că eu am văzut tot timpul în asta o șansă și, pentru mine, ceea ce credeau ei că e o slăbiciune era, de fapt, ceva foarte bun. Nu doar că a fost președintele României – ceea ce presupune, totuși că niște milioane de oameni care l-au votat „au greșit” odată cu mine și nu o dată, ci de trei ori – înseamnă că oamenii aceia ceva-ceva au văzut. Și am avut șansa să-i fiu aproape, să fiu chiar în preajma președintelui. Ce poți să spui?! Suntem o țară a etichetelor. Din păcate, etichetele te fac să greșești, să te pripești. Nu e mult discernământ când lipești o etichetă. Dacă vrei să scoți vina dintr-un om sau dacă vrei să reduci un om la vulnerabilitățile lui, la vini, la slăbiciuni – e destul de ușor să o faci. Dacă dai la o parte păcatul din om, nu rămâne mare lucru. Dar eu cred că noi ne-am învățat să lipim etichete și din păcate nu vedem virtuțile oamenilor, ci vedem păcatele lor – tot felul de lucruri reale sau închipuite. Până la urmă n-o să mai rămână nimeni… sau nu o să vrea mai nimeni să-și asume roluri publice, pentru că nu e chiar comod. Dincolo de mici avantaje este totuși un risc.

„Momentul de vârf al carierei mele publice a fost faptul că am fost consilierul președintelui Iliescu”

– Pentru că spuneați de cercuri închise și de parcursuri ajunse la concluzii… în perioada aceasta Ion Iliescu nu vorbește, nu apare… Aveți o relație specială? Sunteți unul dintre oamenii cărora le răspunde la telefon și acum?
Eu cred că sunt printre cei care i-au rămas apropiați. Am fost printre consilierii apropiați în ultimii ani de mandat ai domnului președinte și evident că vorbim cât de des se poate. Și indiferent de ce exerciții publice o să mai am de acum încolo sau chiar când mă gândesc la cele din urmă… momentul de vârf al carierei mele publice a fost faptul că am fost consilier apropiat al președintelui Iliescu.

– Când v-ați dat seama că politica mare este pentru dumnavoastră și că nu trebuie să consiliați, ci să conduceți?
Nu doar că am așteptat și că nu am primit de sus lucrurile de la început, că nu am fost parașutat într-o poziție publică, dar eu am ales să îmi dau demisia în 2004, deși mi se propusese de noua administrație să rămân. S-a schimbat președintele, a venit Traian Băsescu și unul dintre consilierii prezidențiali mi-a propus să rămân. Eu am spus că îmi iau timp de gândire până a doua zi… deși decizia o luasem. Nu puteam să rămân. Pentru că nu rămâi în funcție de niște ziduri sau pentru o clădire… Am ales să plec alături de cei cu care am venit, în necunoscut. Președintele Iliescu îmi propusese să îmbrățișez o carieră politică. Fusese ales senator, devenise liderul grupului de senatori, avea un cabinet de fost președinte… și am ales să merg în Opoziție. De la Putere, în Opoziție. Ba chiar după ce a pierdut congresul intern în partid în aprilie 2005, atunci când dorea să revină la conducerea partidului, am ajuns în Opoziția Opoziției. Deci în politică nu doar că e imprevizibil, dar de foarte multe ori e complicat și irațional. În 2008 am candidat pentru un mandat de parlamentar și am pierdut într-un colegiu nefericit. Era sistemul de vot uninominal… Am pierdut. Și am avut răbdare. Fără răbdare în profesia asta… Și, în general, în oricare domeniu nu faci mare lucru fără răbdare. Am intrat în Parlament prima dată în 2012 – deci, iată, după niște ani de când intrasem în politică.   

– Și în acest timp, ce făceați dincolo de cartea de vizită de politician? Ce lucrați?
Am continuat să fac lucrurile care îmi plăceau. Am scris, am colaborat – a fost o perioadă când am avut ceva mai mult timp și am colaborat la niște gazete, nu numai de sport. Am început să fac și analiză politică. Am călătorit foarte mult, am citit și am încercat să înțeleg viitorul, să-mi dau seama spre ce o să merg.

– Dar v-a și descurajat politica? Sau știați că „Opoziția Opoziției”, la un moment dat va deveni Putere?
M-a descurajat, de foarte multe ori!

– Și de ce n-ați părăsit-o?
Au fost situații, după ce am pierdut în 2008 pentru Parlament… A fost nedrept și frustrant pentru că am făcut o campanie foarte bună. Doar că uneori îți dai seama că nu poți schimba lucrurile, de unul singur. Uneori depinzi de contexte, de oameni, de situații. Nu întotdeauna e logic, rațional și nu întotdeauna se aplică niște criterii obiective în promovări, în alegeri… Asta nu are cum să te facă să te simți bine!

– Ați depins și în mandatele de ministru care au fost, totuși, scurte. Vorbim de un an… și, apoi, chiar de mai puțin…
11 luni și 6 luni. Și am plecat de fiecare dată în urma unor contexte care nu aveau legătură cu mine și cu prestația mea la minister.

– Iar a doua oară v-ați și votat să plecați, adică a doua oară e lecție de științe politice…
A doua oară a fost suprarealist. E lecție în sensul în care trebuie să introduci în manualele de științe politice un capitol în care partidul își dă jos propriul guvern. Pentru că în manuale se spune că moțiunea de cenzură este introdusă împotriva guvernului de către un partid de opoziție. Atunci partidul de putere a introdus-o. Nu a fost simplu. Eu nu am semnat moțiunea de cenzură, atunci. Am făcut niște mici gesturi, dar nu am făcut doar pentru mine, așa am simțit, era firesc. Era o presiune enormă, era o situație nefericită și nedorită în care era Guvernul, sub o presiune internă din partea partidului. Adică partidul, în loc să sprijine, carota activitatea guvernului, lucru care nu s-a întâmplat în primul mandat. În 2015 era o legătură mult mai puternică și pozitivă între guvern și partid. Deci nu am semnat moțiunea de cenzură, nu am revenit asupra demisiei – lucru pe care l-au făcut mai toți membrii guvernului… mi se părea ridicol. Nu m-am dus să-mi înregistrez demisia la Palatul Cotroceni așa cum mi s-a sugerat… Dar în momentul votului am votat moțiunea de cenzură pentru că totuși în momentul când partidul nu te mai susține nu poți să iei o altă decizie. Dar este un moment nefericit, care a făcut foarte mult rău partidului, lucru care s-a văzut după aceea și la alegerile următoare.

– Când ați fost numit ministru, lumea culturală a apreciat că a venit un om care cunoaște acest domeniu. Ați avut timp să faceți ce v-ați propus?
Nu. Când ești trimis ministru, mai ales în vremurile acestea când trăim o istorie-videoclip nu ai prea mult timp de acomodare. Nu prea cred că trebuie să trimiți oameni care să se califice la locul de muncă… Nu mai este timpul de altădată. Au fost doi miniștri ai Culturii după Revoluție cu mandate întregi – Răzvan Theodorescu și Ion Caramitru. Și asta s-a văzut în activitatea lor și s-a văzut în ceea ce au lăsat. Eu am avut două reprize inegale – una de 11 luni, una de 6 luni… Am plecat în urma unor episoade care nu au avut de a face cu activitatea mea și nici a guvernului în ansamblu – după episodul tragic de la Colectiv care a însemnat și demisia premierului și automat și a guvernului și după moțiunea de cenzură depusă de propriul partid împotriva ta. Deci am plecat așa… bloc solidar. M-a întrebat un jurnalist în ianuarie 2017: „Aveți de gând să continuați proiectele predecesorilor dumneavoastră din 2016?” Am răspuns: „Nu, am de gând să continui proiectele predecesorului meu, Ionuț Vulpescu, din 2015, că n-am apucat”. Însă am făcut niște lucruri profitând și de prezența mea în Parlament. Unele lucruri le-am făcut în parlament, altele ca ministru. Am pomenit de salvarea presei culturale printr-o lege care fusese blocată… Un episod complicat… l-am deblocat și am acordat mai mulți bani și astfel acum cam 1.250.000 de euro în fiecare an merg de la bugetul de stat pentru presa culturală. Pe de-o parte la revistele care țin de uniunile de creatori – Uniunea Scriitorilor are cele mai multe, dar și independenți – publicații create după 1989. Am scăzut TVA-ul la carte. România are una dintre cele mai mici cote de TVA la carte – 5% printr-un amendament la Codul Fiscal, în 2015. Și aici am a le mulțumi unor colegi din guvernare, pentru că un ministru dacă nu are o relație bună cu ministrul de Finanțe și cu prim ministrul – poate să fie genial, dar nu se va vedea genialitatea lui. Am avut sprijin atunci – ministrul Finanțelor era Eugen Teodorovici, Premier era Victor Ponta. Am vorbit cu ei și am scăzut TVA-ul la carte. Este ultima măsură luată pentru susținerea industriei de carte. Un alt lucru foarte important pe care am reușit să îl fac a fost promovarea unei Ordonanțe de Urgență prin care 2 procente din încasările Loteriei Române merg către Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), respectiv pentru susținerea creatorilor independenți, a proiectelor culturale din zona independentă, care altfel nu s-ar descurca fără acest sprijin. În fiecare lună, aproximativ 500000 de euro alimentează încurajarea unui domeniu care în timp s-a dovedit a fi total neprietenos cu partidul din care fac parte. Știam însă că este o măsură corectă și am luat-o în extremă urgență. Au trecut 8 ani – am avut pandemie… Cât de mult a avut de suferit lumea culturală! S-a vorbit mult despre HORECA, dar mai puțin despre industriile creative, despre instituțiile de spectacol. În 2017 cred că cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost faptul că am exercitat dreptul de preemțiune pentru Vila Florica. Pentru prima dată după mulți ani statul român a facut un gest și nu a asistat cu mâinile în sân… Astăzi Vila Florica ar fi fost salon de nunți și de botezuri… Dacă statul nu își exercita dreptul de preemțiune era scoasă la piață liberă… 1.800.000 de euro, cred oricum sub 2.000.000 de euro s-a semnat până la urmă în urma analizei, expertizei și iată că s-a cumpărat. Ca ministru nu ești analist și comentator. Comentariile la noi țin loc de orice, uneori inclusiv de acțiune.

– Dacă nu ați greșit ca ministru, de ce astăzi – când tot PSD are acest minister – nu sunteți ministrul Culturii?
PSD e un partid mare. Și într-un partid mare este și firesc să fie întotdeauna două-trei opțiuni pentru fiecare zonă. Am fost ministru, am făcut cât s-a putut în acel moment.

– Și în acel context.
Și în acel context. Merg cu capul sus în orice instituție de cultură din România. În momentul în care nu am mai fost ministru, oamenii nu m-au perceput diferit. Sigur, instituțional lucrurile se schimbă… Eu mi-am continuat activitatea în Parlament, chiar recent am avut niște inițiative reușite, tot pe domeniul cultural – că e cam târziu să mă rebranduiesc…

– Ei, ați fi putut fi ministru și la Sport, oricând.
Și la Sport poate că aș fi fost o opțiune cândva, dar important este ca în acest moment lucrurile să meargă bine pentru domeniu. Pentru că dincolo de un nume sau de altul, chiar dacă există mult orgoliu și uneori vanitate la oamenii politici din mediul cultural, noi trebuie să înțelegem că mai important decât o persoană sau alta este domeniul. Într-o lume normală contează mai mult relația pe care o ai cu domeniul respectiv – să fii validat de domeniul respectiv decât de un coleg de partid. Pentru că nu ești ministru PSD, ești ministru al unui domeniu. E important să ai intervenția statului în Cultură, eu cred că este nevoie de o prezență social-democrată în acest mediu, pentru că nu poți lăsa la mâna pieței să regleze. Sunt foarte multe lucruri de făcut în domeniu, iar acum sunt în Comisia de Cultură, sunt deputat de Dâmbovița și în măsura în care pot să sprijin, o fac în continuare.

– Care este cea mai înaltă funcție din stat care poate spijini Cultura?
Simbolic, președintele României. În mod concret, prim-ministrul.          

„Să fii ministru e o boală care trece”

– Mai luați în considerare ca în viitor să redeveniți ministru al Culturii?
Niciodată nu m-am gândit… adică nici în 2015, nici în 2017 nu am luat în considerare și pur și simplu s-a întâmplat. Să fii ministru e o boală care trece. Trece repede. Eu m-am îmbolnăvit de două ori…

– Acum aveți imunitate…
O să văd, dacă organismul meu are imunitate… (N.R.: Râde!) Să fiu sănătos, asta îmi doresc. Asta e important. Dar știu eu ce „tulpini” ne rezervă viitorul?!

– Dincolo de partea politică și chiar de partea culturală spuneați că există pasiunea pentru călătorii.
Recunosc.Tony Blair, un premier laburist, deci de stânga, în memoriile sale, scrie ceva de genul: „Nu știu dacă e foarte bine să scriu aici lucrurile astea, dar pasiunea călătoriilor nu o pot ascunde. Și trebuie să spun oamenilor că îmi place să călătoresc”.

„A călători – cred că aceasta este metafora vieții”

– Plecați ca să vă rătăciți sau să vă regăsiți?
E o întrebare bună… Cred că ambele motive sunt potrivite. „A călători” – cred că aceasta este metafora vieții. Claudio Magris zice asta. Plec și pentru că prin natura profesiei trebuie să călătoresc destul de mult… Acum conduc delegația parlamentară a Camerei Deputaților la Adunarea Interparlamentară a Ortodoxiei. Am și lansat la București ediția în limba română a unui album extraordinar – „Bisericile Înțelepciunii lui Dumnezeu – Sfânta Sofia”, despre bisericile Sfânta Sofia din lume… Am făcut la Parlament o lansare. Voi merge în scurtă vreme în Marea Britanie, Cipru, Grecia… Este ceva care îmi place. E un tip de călătorie – călătorie în care am sau nu am timp. Însă chiar și în momentele acestea găsesc câteva ore, de fiecare dată, să văd sau să revăd un loc care îmi place și care mi-a rămas în minte. Acum… pierderea și regăsirea sunt deodată, uneori. Am fost în Creta, anul trecut, și am mers la Stavros unde s-a filmat „Zorba Grecul” – la plaja aceea. Și am mers special ca să văd plaja, pentru că este unul dintre filmele care m-au marcat. Cred că te pierzi și te regăsești dacă nu în același timp, la scurt timp. Pierderea și regăsirea nu sunt atât de diferite… Dar ai nevoie de întâlnirile cu aceste călătorii. Am vorbit acum despre întâlnirile cu diverși oameni, dar întâlnirea cea mai importantă rămâne cea cu tine însuți. Acest tip de întâlnire face posibil totul – regăsirea cu tine însuți face foarte mult. Ca să răspund, totuși, plec în călătorii mai degrabă ca să mă rătăcesc. Lumea, contextele, agitația, termenele-limită, tensiunile te fac să te pierzi. Deci în călătorii mai degrabă te duci ca să te regăsești.

– Sunteți un om cu o pregătire spirituală bogată, cu valori și principii solide. De ce nu ați purtat și nu purtați verighetă?
Despre chestiuni de natură personală nu prea vorbesc, nici măcar în acest interviu.

– Ionuț Vulpescu realizează astăzi un podcast. Cum a venit ideea acestui proiect? Și în acest podcast vedem un politician care stă de vorbă cu personalități ale Culturii, sunt discuții între un fost ministru care a avut contact cu acest domeniu și care acum poate concluziona anumite lucruri?… Rolul acestui podcast este să vă sporiți notorietatea? Totuși, în perioada când ați fost la minister era un grad de expunere media mai mare decât aparițiile de după cele două mandate… Presa nu vă mai caută atât de mult…
Slavă Domnului, presa mă caută – aici e o chestiune care ține și de abordarea presei, pentru că și ea răspunde unei tendințe. Așa cum oamenii se uită la televizor în prime-time și speră că acolo vor afla tot, dar nu află mare lucru… E vorba despre natura umană, care caută răspunsuri care uneori sunt facile. Căutăm, de multe ori, funcții – punctul de vedere al unui om care ocupă o anumită funcție… Toate aceste poziții sunt și vulnerabile, și temporare. Important este ca dincolo de ciclurile electorale, dincolo de fotolii să ai „funcția” ta, adică credibilitatea ta. Eu cred că, din punctul acesta de vedere nu s-a pierdut nimic în ceea ce mă privește și am continuat să fac lucruri și în Parlament. Podcastul este un amestec – e și bucuria de a sta de vorbă cu niște oameni pe care îi cunosc de foarte mult timp, este și dorința de a umple un spațiu care este gol și care e liber în acest moment, pentru că discuții culturale liniștite sunt destul de puține. Îmi amintesc că în adolescență urmăream cu mare pasiune Seratele muzicale TV ale lui Iosif Sava de la care am învățat foarte multe. Câtă muzică clasică știu – cam din emisiunile lui Iosif Sava am descoperit. Emisiunile lui erau un spectacol extraordinar al ideilor. Apoi, interviurile mele sunt niște exerciții de admirație în fața unor oameni la care țin și pe care îi apreciez foarte mult, că sunt scriitori, pictori, muzicieni… Am ajuns la sezonul al doilea, merg înainte. Podcastul este un proiect la care țin, nu are de-a face cu notorietatea. Pentru că eu știu că am brandul meu și cine vrea să mă găsească, mă găsește. Și apoi… sunt atâția oameni cu notorietate, dar notorietatea lor nu este neapărat o specie bună. Notorietatea – dacă e asociată doar cu imaginea și nu cu faptele, nu e mare lucru. Are Panait Istrati o vorbă – „Pe oameni trebuie să îi judeci pe măsura puterii pe care au avut-o”. Nu a notorietății… Ce au făcut cu puterea lor! Tot timpul vrem putere… ce facem cu puterea, atunci când o avem?! E pentru noi și atât?! E pentru imaginea noastră și pentru un grup al nostru sau ea se răsfrânge pentru o categorie mai largă?

„Lumea Culturii nu este atât de solidară pe cât credeam eu”

– Când ați avut puterea în primul mandat erați cel mai tânăr ministru din Guvern.
Nu e exclus… Da…

– Credeți că a fost importantă și vârsta pentru curajul preluării acestui mandat? Altul era curajul la 30 și ceva de ani, față de 40 și ceva…
Curajul era chiar o formă de inconștiență, în timpurile acelea. Era una dintre cele mai periculoase „meserii” din România, dacă nu chiar cea mai periculoasă… Nici acum nu s-a schimbat radical, dar sigur vârsta contează. Te-ai gândi că prudența, calculul și strategia vin odată cu trecerea timpului, dar nu este tocmai așa. Cu trecerea timpului ai nevoie de un tip de experiență. Atunci aveam niște naivități, poate: nu vedeam lumea culturală ca pe o nișă, credeam că sunt mult mai mulți oameni solidari cu aceste valori, cu lucrurile în care eu cred. Mi se părea că dacă o să reușesc să fac niște lucruri o să se bucure multă lume. Nu! De multe ori ceea ce făceam eu bun aducea tristețe. Pentru unii, tristețea că nu le-au făcut ei sau că nu s-au gândit ei. Apoi am descoperit că lumea Culturii nu este atât de solidară pe cât credeam eu. Sunt mai multe Ministere ale Culturii într-unul singur. Editorii nu se înțeleg cu scriitorii, scenariștii cu regizorii, cei din muzee cu cei din instituțiile de spectacole, artiștii plastici au și ei altfel de probleme… Lucrurile acestea se văd… Există niște enclave culturale care nu prea comunică între ele și asta nu este un lcuru bun. Sigur, nu este nevoie de o solidaritate de fațadă… Riscul este să trăiască fiecare pentru el. Curajul de atunci avea și accente inconștiente, dar am făcut niște lucruri pentru că știam domeniul. La orice vârstă ai nevoie de motivație, ai nevoie de entuziasm. Nu trebuie să fii pe un scaun niciodată pentru o sinecură.

 – Sediul Ministerului Cuturii este foarte apropiat, geografic, de Mănăstirea Radu Vodă…
Am avut în viață niște experiențe extraordinare – mereu m-am întors în locurile de unde am plecat cândva.

– De unde ați plecat ultima dată? Ca să știm către ce orizonturi vă veți întoarce peste niște ani…
De pildă în 2004 când am plecat de la Cotroceni, de la Administrația Prezidențială, am făcut o călătorie… peste drum. Nu m-am dus foarte departe. M-am dus la statuia Leul și am stat puțin și m-am gândit și am spus „Nu, aici nu o să mai vin. Mi-am dat demisia, e foarte bine, fac politică…” Mă duceam într-o lume pe care nu o cunoșteam, era totul nou. „Nu mă mai întorc aici”, îmi ziceam. Primeam invitații la recepția de Ziua Națională, la diverse evenimente – nu am particpat. Nu am mai fost acolo până în momentul când am depus jurământul ca Ministru al Culturii, în 2015. Deci 10 ani nu m-am dus… Sau după ce nu am mai fost Ministrul Culturii – nu te duci pe acolo toată ziua…

– Când ați fost ultima dată la Ministerul Culturii?
Sfârșitul lui iunie – începutul lui iulie 2017.

– Nu în calitate de ministru, când ați fost ultima dată în clădirea Ministerului?
Sfârșitul lui iunie – începutul lui iulie 2017… Nu cred că cineva care a fost liderul unei instituții, cineva care a condus instituția poate să se ducă toată ziua-bună-ziua acolo. În primul rând pentru că e un alt ministru și e firesc ca eu să îl sprijin. Că e un ministru de la PSD, din alt partid… Tocmai pentru că am credibilitate, este firesc să sprijin. Pot să am discuții cu colegii mei și în Parlament, mai ales că în ultimii ani au fost și ei parlamentari, ne întâlnim la Parlament…

– Dar v-au cerut consultanță?
De fiecare dată am vorbit despre câteva chestiuni cu toți ministrii. Când eram ministru obișnuiam să am dialog în mod constant cu foștii miniștri. Cu Ion Caramitru vorbeam foarte des – nu doar că era Directorul Teatrului Național, dar aveam o relație foarte bună. Cu Răzvan Theodorescu de asemenea… I-am apreciat altruismul! Eu am fost primul ministru al Social-Democraților după Răzvan Theodorescu. După 2004. Timp de 11 ani PSD nu a mai avut Ministerul Culturii. Și a fost o greșeală. Cu Andrei Pleșu vorbeam… și ne-am și întâlnit… Cu Adrian Iorgulescu, de asemenea. Sunt oameni de la care puteai învăța – oameni cu o experiență foarte mare, care și-au pus amprenta asupra instituției și aveam numai de câștigat din aceste dialoguri. Ideea că lumea începe cu tine, cine o are… e greșită!

„Identitatea națională trebuie să se vadă în proiecte și în programe”

– Și numele ministerului s-a tot schimbat… Unde e acum identitatea națională din Ministerul Culturii? Că din „Ministerul Culturii” a devenit „Ministerul Culturii și Identității Naționale” și acum a redevenit „Ministerul Culturii”.
Identitatea națională trebuie să se vadă în proiecte și în programe. Se poate numi oricum ministerul… Așa mă puteți întreba „unde este patrimoniul?”, că s-a numit și „Ministerul Culturii și Patrimoniului”… Era „Ministerul Culturii și Cultelor” cândva… Contează mai puțin denumirea. Pentru că degeaba pui „Identitate națională” fără să susții această formulă cu programe și proiecte. Când eu am fost ministru se chema „Ministerul Culturii și Identității…”… a doua oară. Avea legătură cu Anul Centenar – ne apropiam de 2018. Ce-am făcut?! Faptul că se chema „Ministerul Culturii și Identității Naționale” a însemnat că românii au sărbătorit așa cum se cuvine 100 de ani de la Marea Unire?! Nu! Deci era o formă fără fond, cum ar fi zis Maiorescu. Eu nu am o problemă cu denumirea… Și apoi… și asta poate stârni nedumeriri. Eu nu cred în secolul acesta, în 2023, că patriotismul trebuie să fie o lozincă sau că trebuie să ne batem cu pumnii în piept… Cred că patriotismul în 2023 înseamnă, în primul rând, competență. Adică să pui oameni potriviți, să ai politici publice interesante, să aplicăm niște criterii astfel încât oamenii buni să se regăsească. Să stea la masă, dar nu doar pe colțul mesei, ci chiar să fie consultați și să ia decizii. Înseamnă un tip de viziune… Nu cred doar în formule… Și nu cred în chestiuni propagandistice. Noi suntem o cultură festivalieră, la limita propagandei. Cultura înseamnă mult mai mult! Pe lângă faptul că e o chestiune de zi cu zi și ține de igiena spirituală… Pentru astfel de abordare este nevoie de instituții perfromante, manageri moderni, un parteneriat real între zona de stat și independentă – nu trebuie tensiune și animozitate. Aceasta este rețeta! Și acum, de pildă, sunt destul de îngrijorat – deși vor fi o mulțime de evenimente care vor marca faptul că Timișoara este Capitală Culturală Europeană, dar ce o să rămână?! La capătul lui 2023, ce o să rămână?! Faptul că am avut un număr mare de evenimente?!

– Dar dacă tot deschidem acest subiect – de ce nu s-a mai construit nicio sală de concerte de atâția ani?
Asta ar fi trebuit!… Ceva care să rămână. Am fost și în alte țări cu titlul acesta de „Capitală Culturală Europeană”, care la sfârșitul anului respectiv au rămas cu o sală de concerte, cu o bibliotecă…

– Dar sala de concerte, ca să fie gata în 2018 trebuia începută în mandatul dumneavaostră?
Trebuia începută în orice mandat. Trebuia începută cândva!

– Și de ce nu a început în mandatul dumneavoastră?
Acum nici nu se mai vorbește… Era o discuție, iar acum nici măcar nu se mai vorbește.

– Sala Palatului este criticată dintotdeauna în legătură cu acustica… Dar Festivalul Enescu are loc tot acolo…
Exact… și nu o criticăm numai noi, o critică și dirijorii și orchestrele invitate. Sigur, unii miniștri au făcut câte ceva, alții nu au făcut nimic – depinde de durata mandatului… Realitatea este că nimeni, după Revoluție, nu a reușit să miște ceva și să avem o sală de concerte nouă, modernă, cu 2.000 de locuri. Noi suntem între două săli – Festivalul are loc între două săli: Ateneul Român, care are o acustică formidabilă și care are o sală foarte frumoasă, dar făcută în 1888 și care are doar 800-900 de locuri și Sala Palatului care este mult prea mare cu 4.000 – 4.500 de locuri și care a fost gândită pentru congrese politice, nu pentru concerte. Acustica nu este potrivită – nu auzi. De cele mai multe ori stau în sală, pentru că, fiind meloman, știu că nu poți să stai în lojă, că nu auzi. Ar trebui o sală de 2.000-2.500 de locuri, cum au mai toate orașele europene importante. Și tot discutăm și nu se întâmplă nimic. Discuția este despre o Sală Polivalentă la București, care iar nu se face… Suntem într-o Capitală europeană…

– Și ar trebui să traducem și termenul „polivalentă”. Pentru că noi în Sala Polivalentă ne așteptăm să vedem și meciuri, și concerte. Ei bine, atunci ați putea și să comentați un meci, ați putea și să faceți o cronică!…
Nu îmi fac iluzii, trebuie să fiu mai atent și mai predictibil cu viața mea, pentru că ideea că o să existe într-o zi o nouă Sală Polivalentă e un orizont mult prea îndepărtat și zic să nu mă bazez foarte mult pe asta. (N.R.: Râde!)

– Când ați fost ultima dată la meci?
Am fost în decembrie.

– Și când ați scris ultima dată despre fotbal?
Mai scriu pe Facebook… Nu am scris nimic despre Campionatul Mondial, nu am scris nimic despre moartea lui Pelé… Eram într-un mare muzeu de fotbal în ziua în care a murit Pelé. Dintre filmele care m-au impresionat în copilărie a fost „Drumul spre victorie”, un film în care apare Pelé. Pelé, după ce s-a retras în Brazilia a jucat o vreme în Statele Unite, la New York Cosmos. Filmul este al lui John Huston. În film Pelé dă și un gol, din „foarfecă”, splendid, pe finalul meciului. Am văzut tricoul acela, cu care el a jucat în acel meci din filmul lui John Huston. Și am stat multe minute în fața afișului cu filmul și tricoului lui Pelé. Știam că e bolnav. Mi-a spus cineva să scriu despre Pelé în momentul în care apăruse știrea că este pe moarte. N-am făcut asta. „Pe moarte” nu înseamnă că a murit… De altfel, mulți oameni vii sunt „morți”, dar ei nu știu asta. Și atunci nu puteam „să-i grăbesc moartea” scriind și eu despre asta. Nu… trebuia să respect până în ultima secundă a vieții lui viața și amintirile pe care le-a lăsat oamenilor. Mă deplasam dintr-un oraș în altul și în seara aceea am aflat că a murit Pelé. Exact în ziua aceea în care am stat în fața tricoului – și atunci m-am și gândit că puteam să și cumpăr tricoul acela. Simțisem asta – că tricoul acela în câteva zile avea să fie foarte, foarte scump. A fost un presentiment… am avut și când a murit Maradona. Mai scriu pe Facebook, îmi dă un sentiment de libertate. E o vorbă a lui Camus: „cel mai acut am simțit sentimentul libertății atunci când eram portar”.

– Ați fi putut fi un fotbalist talentat?
Mediocru. Eram pasional așa… am jucat portar și vârf. Am avut ambele perspective ale jocului. Poate e și o chestiune de zodie să văd ambele dimensiuni – și cum e să te aperi, și cum e să ataci.

– Și în politică ce ați alege? Poziția de apărare sau de atac?
De atac. Dar și în politică am avut ambele poziții – am fost și consilier și am fost și sunt și în prima linie.

– Printr-un exercițiu de imaginație, dacă în această seară aveți de mers la meciul secolului pe un stadion sau la concertul secolului, două evenimente care ar începe la aceeași oră, ce ați alege?
Neavând o Sală Polivalentă care să le organizeze concomitent… (N.R.: Râde!)

– Mă îndoiesc că meciul secolului sau concertul secolului ar fi în România…
Aș merge la concert. Nu știu dacă ar fi chiar concertul secolului, însă în mod clar sunt opțiuni de concerte extraordinare, peste ceea ce poate oferi fotbalul astăzi. Dacă Diego Armando Maradona ar mai fi trăit și aș fi putut să-l văd jucând, poate m-aș fi dus la meci, nu la concert. Craiova copilăriei mele, cu care am ținut nu mai e la fel… Balaci a murit și el… În schimb, sunt încă mari artiști. Și acesta este avantajul clasicizării, în timp, aici triumfă cultura: marii compozitori rămân „vii”. Din acest motiv Cultura este campioană – pentru că trecerea timpului nu-i scoate din atenție pe Beethoven, Bach, Wagner… Chiar cu trecerea timpului ei devin mai prețioși. Și poți să îi asculți! Faptul că poți să îi asculți interpretați de orchestre extraordinare, cu dirijori și soliști formidabili… mă face să spun că aș alege concertul.

– La podcast deja ați început să aveți și ediții in memoriam.
Din păcate am avut – cu Mitică Popescu și cu Răzvan Theodorescu.

– Sunt aceste emisiuni un fel de testamente pe care le smulgeți unor oameni…
În cazul unora pot fi. Ei vorbesc cu mine pentru că mă știu de multă vreme și au încredere în mine. Știu că e un interviu pe care îl conduc cu bună-credință – lucru care a cam dispărut în presă, din păcate. Eu nu sunt un jurnalist care smulge declarații unor personalități. Avem niște discuții, pur și simplu. Nu m-am gândit la rolul lor testamentar și nu mă gândesc. Sunt oameni care au o moștenire pe care o lasă… faptul că pot să o prezinte la mine este un lucru bun.

– Fiind tot timpul în preajma unor astfel de întâlniri, încă din anii liceului, v-ați simțit vreodată neadaptat la ritmul societății românești, la felul în care oamenii de vârsta dumneavoastră se raportau și se raportează la prezent? V-ați simțit vreodată altfel, neînțeles, poate? Sunteți mai degrabă geamănul introvertit sau cel extrovertit?
Am răspunsla asta, în urmă cu mulți ani. Am fost nevoit să răspund. Trebuia să rezolv dilema aceasta, să găsesc un răspuns, pentru că altfel ar fi însemnat să nu mai ies din casă… A fost o competiție – ambele laturi erau în mine, dar cred că am găsit o formulă de coabitare a introvertitului cu extrovertitul. Lumea… trebuie să o înțelegi, pentru că ea oricum merge mai departe. Trebuie să te adaptezi și să iei niște decizii. Dacă ești nemulțumit și furios poți să îți exprimi furia și să strigi, să faci public. Dacă nu, poți să te retragi – să călătorești… Întotdeauna sunt opțiuni care au un preț.

– Între filozoful și teologul din zodia dumneavoastră, cine câștigă?
Cu siguranță, teologul. Eu nu sunt filozof… Sunt un umanist, aș spune. Prin educație, prin formare, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin valorile în care cred… Preocupările mele nu sunt în zona tehnică.

– Dar apropierea prin studiu de ideea de Divinitate vă creează o altfel de relație decât au oamenii… „obișnuiți” cu dimensiune spirituală în viața lor? „Lucrând” cu Dumnezeu altfel apar întrebări sau, dimpotrivă, această raportare vă oferă certitudini?
Sunt diferite căile de a ajunge la Dumnezeu și ele sunt mereu personale. Eu cred că e bine să știi orice. E bine să Îl cunoști pe Dumnezeu înainte de a crede în El. Dar așa cred eu… Însă sunt oameni care ajung la Dumnezeu poate mai ușor decât mine… Când îți pui multe întrebări, nu ai întotdeauna răspunsuri. Dar important e să ai răspunsurile esențiale. Sunt mereu căi personale de a ajunge la Dumnezeu și e bine să i te adresezi foarte direct.

– Tinerețea v-a fost mereu un avantaj. Credeți că „Ionuț” va ajunge vreodată „Ioan”?   
Ionuț este Ioan. (N.R.: Râde!) „Ionuț” oricând se poate întoarce la „Ioan” și „Ioan” oricând la „Ionuț” – acesta este un avantaj. Mi-a spus cineva că acum trăiesc… maturitatea tinereții. Așa că „Ioan” se poate întâlni liniștit cu „Ionuț”.  

Pe Ionuț Vulpescu îl găsiți (și) aici: AVANGARDA