Ce înseamnă brandul Irina Schrotter şi cât valorează el?

Brandul Irina Schrotter înseamă 20 de ani de muncă pentru mine. În rest, mi-ar fi greu să spun o valoare, pentru că, din păcate, în acest moment, pe piaţă nu se mai ştie ce valoare are, pentru că ceea ce se mai vinde este foarte puţin. Fără a şti preţul pe care e dispus cumpărătorul să-l plătească e greu să evaluezi. Această situaţie nu e valabilă doar în  industria mea, ci în toate domeniile. Suntem în criză şi este greu să facem estimări. Dar, înainte de a intra în criză, exista o evaluare care spunea că brandul meu ar valora între 7 şi 10 milioane de euro (aşa cum se fac calculele atunci când cineva ar vrea să achiziţioneze un brand). Astăzi, sincer, nu mai ştiu.

Cum este perceput brandul Irina Schrotter în afară? Este el promovat ca fiind un brand românesc?

Eu am fost prima româncă acceptată la târgul Prêt-à-Porter de la Paris, care este cel mai mare din lume, unde expun peste 1.500 de firme, vin peste 50 de mii de cumpărători (buyerii) din toată lumea. Nu am fost prima româncă prezentă acolo, înaintea mea a fost Venera Arapu, care a prezentat sub pavilion francez, însă eu am fost prima acceptată din România. De ce? Pentru că eu produc în România. Baza mea principală e aici, iar exportul e un pas firesc care a apărut atunci când îmi consolidasem deja afacerea în ţară. Întotdeauna m-am prezentat ca fiind din România, promovând un brand românesc. Anul acesta am fost 21 de companii prezente la targul Prêt-à-Porter de la Paris. Nu e un minus, nu a fost niciun plus foarte mare că veneam din România. Diferenţa se face doar pentru ei în cât câştigă la final. Întâmplarea face că atunci când trag linia la comenzile făcute pe marfa mea câştigă mult mai mult decât câştigă la alţi designeri foarte cunoscuţi din lume, pentru că eu am un produs foarte bun, de-o calitate sus poziţionată pe piaţă care le permite lor nişte adaosuri foarte mari. Dacă de la un designer internaţional merg cu adaosuri de 250%, la mine poate să pună şi 500 sau 600%. Pentru ei înseamnă un câştig mai mare să achiziţioneze de la mine, dar nu pot cumpăra numai de la mine, pentru că imaginea contează foarte mult. Dar, eu nu am investit absolut deloc în imagine, deoarece nu-mi permit.

Ce presupune să investeşti în străinătate?

Cifrele sunt colosale pentru o campanie de publicitate. Oricum o campanie nu e suficientă. E nevoie de mult timp, de mult efort financiar investit.

Cât costă o campanie de publicitate făcută în afară, pe o perioadă scurtă să zicem?

Pe o perioadă scurtă de timp nu are efect, de principiu. Depinde pe ce segment lucrezi, depinde ce urmăreşti ca şi finalitate a campaniei. În orice caz este de ordinul milioanelor de euro, deci nu se vorbeşte de sume mici.

Un designer român îşi poate permite să investească într-o campanie în străinătate?

Eu nu ştiu de aşa ceva. Au existat designeri români care au avut prezentări în străinătate. Venera Arapu a fost prezentă în săptămâna oficială a modei de la Paris, în calendarul oficial. Ingrid Vaslov, ştiu că este în off, în afara calendarului oficial. Pentru mine tot ce înseamnă brandul care-mi poartă numele a fost o afacere din prima secundă, până astăzi. La mine totul se socoteşte în bani. Atâta timp cât o acţiune nu mi-ar întoarce ceea ce-mi doresc eu ca cifră de  afaceri, nu e opţiunea pentru care optez. Aleg alte căi de a mă promova.

Sunteţi în situaţia în care aveţi credite?

Nu. Noi toate investiţiile pe care le avem pot să stea şi cinci, zece, chiar şi 20 de ani să aştepte.

Care este strategia de business pentru următorii ani? Aţi bugetat investiţii pentru acest an?

Pentru 2010 ne-am propus să ieşim pe zero, să rămânem pe piaţă. Anul acesta intenţionăm să deschidem o reţea de distribuţie pe linia noastră foarte ieftină. E un proiect, pe care normal ar fi trebuit să-l demarăm la sfârşitul anului trecut, dar am temporizat puţin etapele. Pe mine nu mă prea trage aţa să intru în aventura asta, dar cred că momentele de criză sunt benefice. Eu discut cu marii vânzători, hipermarketuri, care au zone nonfood şi dacă înainte, eu ieşisem de pe piaţa asta, în urmă cu doi ani, înainte de criză, pentru că mă concurau tot timpul, veneau cu preţuri mai mici decât ale mele şi nu mai puteam să ţin pasul. Vreau să vă spun că am recuperat foarte mult din piaţa asta.

Ce datorii aveţi până în prezent?

Eu nu am, slavă Domnului. Fac parte dintre norocoşi. Întotdeauna mi-a fost frică să fac împrumuturi. Niciodată nu mi-am pus casa gaj. Am aşa nişte frici, fobii, care m-au protejat. Ţin minte că prin anii ’90 când inflaţia era 175%, eu făceam parte din norocoşii care nu aveau credit la bancă. Atunci se pornise creditarea de la 20-30% dobândă şi se ajunsese la o sută şi, două sute şi ceva, de munceau bieţii oameni un an, doi, ca să-şi plătească datoriile la bancă.

Cum aţi pornit în afaceri?

Am pornit cu 100 de mii de lei, echivalentul a 3.000 de dolari, pe vremea aia, poate un pic mai mult, la domiciliu. Lucram la domiciliul celor cu care lucrau cu mine. Aveam 4 muncitoare. Mergeam şi duceam hăinuţele de la maestra care le croia, le duceam la cele care le confecţionau, după aceea le duceam acasă, unde mama mea cosea nasturii, punea pernuţe, că pe vremea aceea se purtau umeraşi, puneam produsul pe umeraş şi îl duceam la magazin. De la 4 muncitori am ajuns astăzi la aproximativ 1.000 de colaboratori, 3 fabrici, 6 magazine, 40 de clienţi, dar am crescut natural.

Care a fost cel mai scump obiect vestimentar vândut şi cât a valorat?

Nu am produse care să se încadreze în gama haute couture, care sunt produsele cele mai scumpe în lume. Un asemenea produs poate să coste şi 100, 150 sau 200 de mii de euro, clienţi sunt foarte puţini în lume care să cumpere aşa ceva. Nu cred că am produse care să le fi vândut la preţuri foarte mari. Dar cel mai scump obiect vestimentar, cred că a fost o rochie de mireasă, care a costat 3.000 de euro. Oricum mie mi se pare mult. Să dai 3.000 de euro pe o hăinuţă.

Dacă ar fi să o luaţi de la capăt în ce domeniu aţi activa?

Ca şi până acum. Se întâmplă că sunt mai cunoscută pe zona de modă, dar eu am afaceri în foarte multe domenii care nu se văd: imobiliare, comerţ, import. Am făcut foarte multe lucruri. Poate nu o să vă vină să credeţi, nu fac parte din categoria aceea care crede că se pricepe la orice, dar dacă mâine trebuie să asfaltez, m-aş băga să asfaltez străzi, pentru că e o chestiune de management. Asta nu înseamnă că trebuie să ştiu eu să asfaltez, trebuie să ştiu principiile şi să-mi iau profesionişti alături, să fiu capabilă să mă uit pe nişte documente, să fiu capabilă să pricep să nu mă fure, să am nişte criterii de verificare, de calitate, de tot ce presupune lucurul ăsta. Pot să fac multe lucruri din tot ceea ce înseamnă management, nu mi-ar plăcea să mă duc pe şantier, dar am făcut şi lucrul ăsta.

Vă gândiţi să închideţi vreun magazin, să vă relocaţi?

Din magazinele mele persoanale am închis primul meu magazin de la Chişinău.

De ce?

Pentru că, din păcate, Chişinăul nu a funcţionat. A fost şi perioada aceasta politică foarte agitată la ei. E complicat cu tot ce înseamnă vamă, taxe. Au gusturi foarte diferite faţă de noi. Am mers la Chişinău cu aceeaşi colecţie ca şi în România, care este mult prea avangardistă pentru ei. Sunt fraţii noştrii, ca să spun aşa, dar din păcate sunt foarte mult în urmă din multe puncte de vedere. Nu sunt în pas cu noi.

Aţi făcut un studiu de piaţă să vedeţi ce se poate vinde, ce nu se poate vinde?

Da. Eu am intrat într-un centru comercial şi ei la rândul lor au făcut un studiu de piaţă, foarte multe mărci din România au intrat acolo şi nu numai. Am văzut politicile acestora de vânzare. Au o politică specială de aprovizionare, în sensul că la Chişinău vând mai mult stocurile. Eu nu am făcut lucrul acesta. Nu am putut. Mai sunt nişte firme în România, care sunt recunoscute pe plan mondial, iar aici vând stocurile şi le vând şi la nişte preţuri mult mai mari decât în restul lumii. Sunt considerate mărci pe segment mediu şi superior şi nu au nicio legătură cu lucrul acesta.