Levente Polgar este ultramaratonist. Adică acceptă să pornească în curse mai lungi decât maratoanele. În plus, fiecare cursă pe care o parcurge este la granița cu sportul extrem. Un accident din copilărie i-a marcat viața, lăsându-l fără mâna dreaptă, însă Levi, cum îi spun cei care îl cunosc, nu și-a pierdut curajul. Prin determinarea lui poate inspira oamenii nu doar să prețuiască sănătatea, ci și să își asume Drumuri cu Sens.

„Am decis să îmbrac un trening și să alerg”

– Cum a început povestea ta?
În urmă cu 15 ani am decis să renunț la fumat. Am constatat, la scurt timp, că aveam niște probleme, adică niște kilograme acumulate și oboseală în exces. Astfel am decis să mă reîntorc la dragostea veche si anume sportul, dar lipsa activității și ceva ani de fumat au cam dat peste cap așteptările! Am decis să îmbrac un trening și să alerg, dar socoteala mea nu prea avea să coincidă cu realitatea: la maxim 400 de metri aveam impresia că mă aflu într-o saună! A doua zi am revenit la planul meu și am reușit să trec de acel punct critic cu un metru. Și așa, zi de zi, timp de un an întreg am ajuns să alerg distanțe din ce în ce mai mari!

– Care era visul din copilărie pentru parcursul profesional?
Eu, în copilărie, aveam vise și dorinte ca oricare copil! Sunt din Generația ’80, care visa și își dorea să facă multe. Dar accidentul stupid pe care l-am avut a reconfigurat total toate dorințele, în primăvara anului 1988. 17 martie – aveam 6 ani și jumăte… S-a întamplat un accident din care am ieșit… altfel. După acest episod a trebuit să am alte visuri: să rezist și să supraviețuiesc într-un fel.

„Oamenii întorceau capul după mine, indiferent că eram cu mama ori cu bunicii sau singur”

– Mi-ai spus că de atunci nu ai mai fost fericit…
După accident s-a reconfigurat la 180 de grade toată viața mea si a tuturor celor din famile. Pe stradă oamenii întorceau capul după mine, indiferent că eram cu mama ori cu bunicii sau singur. Și azi simt încă acele priviri aruncate din spate! Din acel 17 Martie 1988 s-a dus pe undeva Levi, copilul fericit cu zâmbet și dorințe, cu visuri… Acum alerg pe ici-colo, încerc să îl regăsesc, să îi pun niște întrebări…

– Ce știai despre recuperarea ta?
După ce am deschis ochii am văzut mult alb în jurul meu. Eram țintuit pe un pat de spital, cu o fereastră în dreptul capului. După 8-9 luni de stat pe spate pe un pat de spital, dintre care vreo două luni de comă aproape că uitasem să merg. Când am putut să cobor din pat, mama m-a reînvățat pentru a doua oară să umblu. Aveam un imens ghips înfășurat pe mine, pe mâna dreaptă, care mă trăgea mult spre partea aceea. Eram total descentrat… Ani la rând a trebuit să merg la recuperare medicală, să îmi recapăt mobilitatea și echilibrul. Am avut „noroc” că nu am fost „convertit” către mâna dreaptă, eu fiind stângaci din naștere. Am căpătat repede anumite dexterități, dar a ajutat și o minge de tenis primită cadou de la un domn chirurg ortoped din Cluj. El juca tenis, oricum. Dar mi-a spus să mă joc cu acea mingiuță. Nu a fost ușor, dar nici imposibil…

„Dumnezeu mi-a dat să port o haină prăfuită până la finalul vieții! Dar această haină trebuie să o înapoiez cu demnitate!”

– În urma accidentului ți-ai pierdut mâna dreaptă. Cum ai gestionat această „lipsă” pe care oamenii o observă și o comentează?
După ce m-am reîntors la școală, norocul a făcut să am o Doamnă Învățătoare care nu m-a abandonat nicio clipă, iar colegii din clasă m-au reprimit ca și cum nu era nimic. Doamna învățătoare m-a învățat să scriu, îmi aducea temele în spital… A fost o muncă aproape imposibilă și le mulțumesc din tot sufletul! A trebuit să demonstrez că pot! Trebuia adesea să fac totul la dublu sau să stau la margine, să nu fiu o imagine de prost gust… Cu timpul am înțeles că Dumnezeu mi-a dat să port o haină prăfuită până la finalul vieții! Dar această haină trebuie să o înapoiez cu demnitate!

– În ce măsură te-a limitat eticheta de ,,persoană cu dizabilitate”?
Am încercat să nu cad în extrema neputinței. Am avut noroc cu oameni de bine care nu m-au lăsat să cad în ghearele limitărilor, au tras de mine, au încercat să îmi explice că tot ce mă învață îmi va fi de folos!

– În adolescență ai căzut în capcana anturajului și a viciilor…
Era ușor să alunec în diferite vicii. La început erau ieșiri nevinovate de sâmbătă seara la discoteci, pe urmă ieșiri în fiecare seară. De acolo au apărut și prietenii cu diverși cu care consumam alcool, au apărut și bătăile dar și fel și fel de planuri care nu erau tocmai ortodoxe. Voiam să fiu ca ei… Dar Dumnezeu are mereu ultimul cuvânt de spus! La 19 ani am plecat în Ungaria și am rupt multe legături. Am început să mă vindec și să înțeleg că 6 ani din viață i-am irosit degeaba pe viața de noapte și prostii inutile, fără sens. 

– Când ți-ai definit relația cu Dumnezeu?
Dumnezeu mereu a fost lângă mine! Nu m-a abandonat nicio clipa, doar eu eram un „răzvrătit” care nu înțelegea nimic. Aburii tinereții! După un timp am început să fac pace în suflet, să nu mai caut răspunsuri, să accept acest drum pe care trebuie să merg cu rele și cu bune, să port acea haină prăfuită în decență și să nu mai caut răspunsuri prin anturaje pământești. Am învățat să accept faptul că Dumnezeu nu mi-a dat nicio clipă mai mult sau mai puțin decât pot duce!

„De la 27 ani am spus stop viciilor”

– Cand ai început să ai sportul ca pasiune?
De la 27 ani am spus stop viciilor și din acel an am reactivat planul B. De la o zi la alta creștea dorința de a scăpa de kilogramele în plus și de a mă îndepărta de vicii. Astăzi pot să spun că au trecut ani buni de când nu pun alcool în gură deloc și nici țigări. Iar acum regret că mi-am pierdut timp și sănătate cu vicii…

– Te-au descurajat vreodată vorbele celor din jur?
Da, să mint că nu?! M-au descurajat în special cele inventate să mă tragă în jos. Dar, evident, zâmbesc și merg mai departe.

– Care sunt Marile Întâlniri din viața ta? Persoanele care au contat cel mai mult?
De la Domni Președinți de Stat, Premieri ai României…  Alteța Sa Custodele Coroanei Margareta, Domni și Doamne Miniștri, Ambasadori, sportivi de top. Am întâlnit multă lume, iar eu consider că fiecare om este special!

– Nu doar că ești sportiv, dar te aventurezi în competiții periculoase. De unde pasiunea aceasta?
A crescut gradual asumarea de riscuri în competiții montane. Asumarea unui risc nu este așa… de la o zi la alta.

– Ce simți când mulțimea de suporteri te aclamă?
Nu știu ce văd oamenii aceștia în mine. Eu doar fac ceea ce fac de când mă știu. Mă antrenez ca să pot alerga și să accept riscuri. Le mulțumesc tuturor pentru fiecare încurajare!

– Nu concurezi în competiții cu sportivi cu dizabilități. Cum se simte în sport ceea ce oamenii numesc „handicap”?
În competiții montane sau SkyRace este foarte greu, în primul rând pentru organizator să știe că participă o persoană cu un handicap. Dar e dificil si pentru acea persoană să poată parcurge trasee montane în aceleași condiții și cu același regulament ca toți participanții. Nu este ușor deloc. Și pe mine adesea mă trec fiorii reci, dar face parte din felul meu de a-mi trăi viața! Sunt câțiva sportivi în lume cu diferite membre lipsă care concurează la competiții montane, dar ce e drept nu suntem mulți. De exemplu, cu băț ce să fac la distanțe mari? Îl car degeaba, mai mult mă încurcă decât mă ajută!

– Unde te antrenezi și în ce constă antrenamentul?
Mă antrenez în sala de forță, unde combin exercițiile cu banda de alergare. Din primăvară mă antrenez pe afară și în preajma Aiudului, „pe coclauri” – este frumos, nu mă plâng.

– Probabil ai adunat multe amintiri…
Toate competițiile îmi aduc amintiri frumoase, de la locuri și localnici. Fiecare loc cu frumusețile sale!

– Ai avut și momente-limită?
Ce-I drept, au fost câteva! Simțeam cum îmi trece acel „vânt rece” prin oase, dar Dumnezeu încă are planuri cu mine.

– Statul Român te sprijină în vreun fel pentru competiții?
Nu. Mi s-au acordat felurite diplome și distincții. Mulțumesc frumos pentru toate acestea! Dar alt fel de sprijin nu a existat. Eu nu știu care sunt criteriile de sprijin, dar merg înainte. În octombrie 2023 am fost invitat în Malaezia… oficial… să alerg la o competiție acolo. Trebuia doar să-mi asigur drumul, cazarea era oferită de organizatorii de acolo. Dar nu am găsit resurse să particip…

– Ce spun prietenii despre această pasiune a ta?
S-au obișnuit. Așteaptă să vadă poze. Străinii încă mai exclamă „Wow!”, dar acasă, în România, e deja ceva obișnuit să mă știe lumea pe munți.

– Când… alergi, alergi ca să ajungi undeva sau alergi pentru că îți place „călătoria”?
Alerg pentru că îmi place, dar alerg și pe distanțe lungi cu speranța că îl voi „găsi” pe Levi, „acel” copil de dinainte de accident, cel care râdea și avea atâtea visuri și dorințe… Sper să îl găsesc! Am o mulțime de întrebări pe care să i le adresez! Dar contează și călătoria în sine, timpul din concurs, unde întâlnesc oameni frumoși și locuri speciale. Pentru mine, aceste lucruri sunt acele momente în care am aripi și nu sunt considerat deloc o persoană cu handicap. Le mulțumesc tuturor pentru momente unice!

„Este o provocare să îmi demonstrez în primul rând mie că „nu pot” nu există!”

– Lucrezi în Construcții. Cum e la serviciu?
Este o provocare să îmi demonstrez în primul rând mie că „nu pot” nu există! Indiferent în ce mă implic, fac tot ce pot ca să iasă cât mai bine.

– Cum se vede lumea de la înălțime?
Acolo sus, lumea se vede frumos și are o liniște aparte care ne recheamă. Nu mai contează suferința ori respirația aceea greoaie. Totul se uită și rămân doar momentele frumoase! Cerul parcă zâmbește! Este un soi de înțelegere între suferință și zâmbet! Timpul capătă o altă dinamică! Sunt puține cuvintele să descriu frumosul munților.

– Ce alte pasiuni mai ai?
Bicicleta, mersul la sală și alergarea sunt suficiente. Mă concentrez pe alergare, să fiu încă bun.

– Ești singurul ultramaratonist din lume cu o dizabilitate care a terminat Tor des Géants 330 KM în Munții Alpi, în Italia…
Este destul de dificil să înțeleg poziția aceasta de „primul gigant” din lume cu un handicap. Este o competiție extrem de dură, care necestită foarte multă experiență și pregătire. Nu este ușor să lupți cu 330 km în Munții Alpi – să urci, să cobori… La un moment dat am pierdut șirul zilelor. Știam că am luat startul Duminică, dar nu mai știam clar în care zi mă aflam. Nu știam nici când se termină urcările sau coborârile. Unele erau extrem de lungi și solicitante sau foarte abrupte. Nu degeaba această cursă e în top 10 cele mai dure ultramaratonuri din lume. Am participat în multe competiții. În plus, am un proiect personal de a traversa România din Vama Jimbolia, până în Vama Veche. Distanța este de 1.100 km în 13 zile, 12 nopți. Am parcurs-o de trei ori, în trei ani diferiți – 2016, 2020, 2022. Nu am avut sprijin, mașină sau altele… Doar un coleg cu bicicletă. Dar ce putea duce pe bicicletă?! Dormeam pe marginea drumului, două ore seara, două ore dimineața. În cazuri fericite mai găseam câte un pâlc de pășune sau pădure unde legam hamac.

– Ce ai schimba din trecutul tău, dacă ți s-ar da șansa?
Am schimbat cât am putut de mult. Am reluat și studiile și anul viitor termin liceul. Din trecutul meu am învățat multe, și bune și rele.

– În timpul liber, faci voluntariat pentru persoanele nevoiașe. Care sunt poveștile care te-au emoționat cel mai mult?
Fiecare poveste are părți emoționante… Eu ajut pentru că și eu am fost ajutat și astfel e un lanț al umanitătii! Acele sclipiri din ochii oamenilor sunt cât toți banii de pe lume, la un loc!

– Ce ai vrea să știe fiecare român despre tine?
Simplu, că sunt Levi.