MARIN MÂNDRILĂ: „Cam 70% din liniile de tramvai din București și din țară sunt făcute de mine, de MariVila”

Imaginați-vă o linie de tramvai, fără sfârșit, care unduiește armonios. La prima stație, l-am cunoscut pe Domnul Marin Mândrilă, prietenul de nădejde al jurnalistului Ion Marin, despre care am scris o carte. Și apoi, la fiecare stație a Neuitării, Marin Mândrilă a fost prezent în „stația” întâlnirilor noastre, cu o conștiinciozitate religioasă. În primul rând, este un om de mare cuvânt! Ceea ce, în zilele noastre, este rarisim. Când mi-a propus să scriu o carte despre dumnealui, l-am refuzat. Nu știu dacă m-a iertat, dar îi scriu astăzi, aici, public, că nu s-a potrivit Timpul astfel încât să depănăm amintiri, în tihnă, doar pentru prieteni. Își dorea o carte în tiraj mic, doar pentru familie și prieteni. Eu nu am știu niciodată să scriu pentru puțini! Toți cunoscuții comuni sunt impresionați de verticalitatea sa și de determinare. De aceea mi-am dorit să îl invit pe Domnul Marin Mândrilă să fie personaj principal al acestor Mari Întâlniri, nu pentru o mână de oameni care îl iubesc și prețuiesc deja, ci pentru zeci de mii și poate chiar mai mulți care îl vor descoperi prin acest interviu.

O gârlă care trecea prin spatele casei…. cam atâta era orizontul!”

– Îmi plac teleportările în timp. Mai ales pentru că astăzi, în cazul dumneavoastră, vorbim despre înălțimi în business vreau să pornim discuția de la începuturile modeste… Ce șanse erau, matematic, să ajungeți un om important în business?
Aproape niciuna. Și astăzi, când vorbesc cu familia despre parcursul meu zic „Doamne!…” Niciodată nu mi-a trecut prin minte… Deși visam! Visam, pentru că toți copiii când sunt mici visează să ajungă cineva, să facă ceva anume, să aibă bani, să vadă lumea. Tuturor le spun că atunci când eram mic și mă duceam la școală și aflam de la Georgrafie despre Nil, despre Alpi, despre continente, despre oceane îmi spuneam în sinea mea „Doamne!… Cum or fi? Cum ar fi să ajung să văd și eu un ocean, să văd Munții Alpi, să văd Nilul?!”

– Unde era orizontul acolo, în Teleorman? Cât de departe era linia orizontului?
Era atât de mic! Lanul de grâu, porumbul, munca la sapă și cam atât. O gârlă care trecea prin spatele casei…. cam atâta era orizontul!

Eu voiam să devin bucătar sau ospătar. Nu s-a întâmplat, pentru că nu aveam buletin de București”

– Deci, dacă Dumnezeu nu ar fi avut alte planuri, v-ați fi ocupat probabil cu agricultura?
Probabil că aș fi fost un bun săpător la porumb. Asta era realitatea, atunci. Eu am vrut să dau admitere la ceva, am ajuns la altceva, pentru că noi, cei de la țară, nu aveam voie nici măcar să visăm. Eu voiam să devin bucătar sau ospătar. Nu s-a întâmplat, pentru că nu aveam buletin de București.

– Erați de la țară, de la Sfințești. Numele localității face cumva o legătură cu Dumnezeu. Ați crescut în dimensiunea aceasta religioasă?
Religioasă, dar nu habotnică. Când eram copil, mergeam cu bunica la biserică. Mama se ducea mai puțin, ea era cu câmpul și cu munca. O mai auzeam pe bunica înfuriindu-se, după slujbă. Aveam 12-13 ani și mă miram cum se mai poate omul enerva, după ce a fost la biserică. Eu și astăzi întreb multă lume care mă cunoaște… prieteni prietene… îi întreb dacă m-am schimbat. Pentru că tu, ca om, nu vezi când te schimbi! Și bătrânețea schimbă omul, orice am spune noi ăsta e un lucru clar! Bătrânețea schimbă omul – îmbătrânește și creierul și omul devine nesuferit.

Te rog, dacă îmi ești prieten, spune-mi cât m-am schimbat în ultimul timp!”

– Dar vă simțiți un om… bătrân?!
Vârsta îmi spune că sunt. Dar asta vreau – să mă verific eu. Și mă verific prin alte persoane cărora le spun „te rog, dacă îmi ești prieten, spune-mi cât m-am schimbat în ultimul timp! Am devenit cicălitor, am devenit răutăcios?” Și acum revin la povestea cu Biserica. Și eu am făcut multe biserici, am pictat biserici, însă țin aceste lucruri pentru mine. Eu nu mă aplec până la pământ, nu pup toate icoanele, eu țin Credința în suflet. Cred că important e ce simți în suflet. Și eu, când intru într-o biserică, simt fiori. Nu exprim, nu mă arăt. Iar când cineva ne face rău, nu noi prin cuvinte ne facem dreptate… Dumnezeu e Sus.

– Cumva, stilul de viață al fiecăruia poate fi o perpetuă rugăciune, într-un fel. Valorile te țin în zona spiritualității.
Da, dar fără a deveni habotnic. Sunt mulți oameni care au făcut biserici, și-au scris numele pe biserici, și-au făcut portrete prin biserici… Chiar și acum recent vorbeam cu un preot și spunea „ Dar de ce, domnule, dumneata ai făcut câteva biserici, de ce să n-ai portret?” Mai ales în timpul vieții – dar nici după moarte nu se cade – să fii pictat, ca om, într-o biserică. Să te vezi pictat în biserică.

– Unde sunt bisericile pe care le-ați ridicat și pictat?
Oh, sunt multe. Începând de la mine, de la Sfințești, unde era o biserică din anii 1800, din cărămida, făcută cu trestie și var. Și pictura era peste trestia aceea cu var. Căzuse toată. Pictura era căzută, nu doar ștearsă. Exteriorul era la fel… acoperișul ploua prin el. Aceea a fost prima biserică pe care am făcut-o. M-a durut că preotul de acolo nu a îngrijit-o. Eu am făcut-o pentru oameni, nu judec… Nici până astăzi nu au pus pisania… Am semnalat, dar nu s-a rezolvat nimic.

– Aveți și dincolo de Teleorman?
Da, da, sunt peste tot prin România. Eu fac fapte pentru oamenii din sate, nu pentru conducători.

– În funcție de ce clădeați bisericile?
Toate au apărut în diverse conjuncturi. Tot ce se întâmplă cu noi, depinde de conjuncturi.  
Începusem să spun, la început, cum mă gândeam la ce lume s-o fi întins dincolo de gârla din sat. Și acum, când am ajuns să văd toată Lumea… Absolut toată Lumea!… Am navigat toate oceanele, am fost pe toate continentele… Mereu vorbesc despre asta cu familia și cu prietenii și revin la gândul că nu mi-am închipuit niciodată! Visam atunci când eram mic, „Doamne, să văd asta, să am eu ceva, să am bani!… Să nu duc grija banilor!” Și acum am de toate, dar niciodată chiar niciodată nu mă gândeam… Am zis eu că sunt deștept de mic, dar chiar să ajung aici!… N-am crezut! Și acestea sunt Destine. Destine pe care ni le dă Dumnezeu! Ni le dă. Dar noi trebuie să le clădim. Am prieteni mulți cărora le-a dat Dumnezeu, dar le-a și luat Dumnezeu. Uneori viața le-a luat tot, absolut tot.

– În copilărie vă doreați să lucrați în ceea ce astăzi numim domeniul Ospitalității, adică în zona aceea de directă interacțiune cu oamenii… Vă doreați să deveniți ospătar. Ce avea meseria aceasta, de v-o doreați? Nu ați vrut pompier, polițist, șofer… Voiați ospătar!
Era o meserie destul de curată, ca să zic așa, față de meseriile care se făceau atunci: strungar, lăcătuș. Acestea erau meseriile, la vremea mea. Astăzi nu le mai alege nimeni. Și, de ce să nu recunoaștem, era o meserie în care, ca și astăzi, se câștiga și în plus, din bacșiș. Bacșișul era un motiv și apoi conta că era o meserie curată. Chiar dacă eu am trăit la țară și spun mereu că aveam izmene, mă gândeam la cum ar putea fi bine. Când am venit la București, am stat într-o casă fără apă, fără canalizare, dormeam în casă cu Baba care mă găzduia – ea pe hol și eu în cameră. Ne încălzeam cu sobă cu cărbuni. Am fost obișnuit cu aceste condiții, adică nu am vrut mult, îmi ajungea puțin.

„Trebuie să fim nebuni să spunem că nu ne gândim la bani. Cine spune asta, că el nu se gândește la bani, minte!”

– Deci nu v-au plăcut banii.
Nu, dar mă gândeam la ei. Trebuie să fim nebuni, să spunem că nu ne gândim la bani. Cine spune asta, că el nu se gândește la bani, minte! A, să nu te doboare banul – este o altă poveste! Eu le spun tuturor: „să nu credeți că dacă aveți bani mulți – cum am eu acum, că am mulți bani, foarte mulți – sunteți de neînvins. Eu mă gândesc chiar să fac mai mult pentru ceilalți decât am făcut până acum. Adică îmi calculez să le las copiilor suficient să trăiască și ei și copiii lor și copiii copiilor lor, dar și să fac ceva. Vor rămâne multe lucruri făcute de mine! Le-am spus celor din comună de la mine că avem un cămin cultural, de când eram eu copil. Din 1960 și ceva. Și-am spus că îl refac eu pe banii mei, cu proiectare, cu tot, numai să se ocupe. De 7 ani mă rog de ei și le spun că nu îi costă niciun leu. Le-am spus să demareze lucrările și eu plătesc. Nu le dau banii înainte, că altfel mă tem că apar păcănele.  

– Clădiți și spitale, pentru oameni!
Am ajutat și în acest domeniu. Cât despre construit, firma mea a construit primul spital Medicover. Cunosc domeniul și trimit oameni. Le spun să se recomande din partea mea. Am prieteni medici.

– Acum aveți putere, în timp ce în copilărie aveați doar două cămăși…
Și le întorceam gulerul, când se rodea.

– Atunci când pământurile familiei au fost luate pentru Colectiv, atunci când părinții dumneavoastră au îngropat carul și au pierdut boii, rămânând fără nimic, ați făcut o promisiune cu viața? A fost un moment șocant pentru dumneavoastră? V-ați dat seama ce înseamnă sărăcia și lipsa perspectivelor? Cum se trece peste asemenea traumă?
Când s-au întâmplat toate acestea, eram destul de mic. Aveam 2-3 ani. Și umblam cu cămașa aceea lungă – că noi, la țară, aveam cămașa aceea până la genunchi, și băieții, și fetele.

– Spuneați cândva că prima amintire pe care o aveți este cea cu moartea bunicului. Bunicul a murit de inimă rea…
Da, a murit fiind chemat pentru plugul ăla pe care îl îngropase familia ca să-l păstreze și pentru că era împotriva orânduirii socialiste. Niciodată n-a povestit prin ce a trecut, nici măcar lui Tata. Nu a vorbit despre ce a pățit pe acolo, de frică să nu i se întâmple ceva familiei. N-a spus la nimeni nimic. A paralizat și a murit. Noi punem moartea lui pe seama acelor luni petrecute în temnițe. Că atunci erau temnițe, în sensul adevărat al cuvântului. Adică îi băteau, îi schingiuiau pe cei închiși. Pe bunicul l-au chinuit să spună unde-i plugul – fir-al el să fi fost de plug! Eram mic. Dar eu la 11 ani făceam bani. În vacanțe, făceam coșuri de nuiele și le vindeam. Toți în sat veneau să cumpere. Făceam de primăvara, când erau sălciile. Toamna vindeam coșuri și coșnițe și vindeam pentru târgul de 8 septembrie.

– Ce făceați cu banii?
Mă îmbrăcam pentru școală, luam teniși chinezești și pantaloni de doc.

– Munceați în vacanțe, pierise visul de a deveni ospătar pentru că nu aveați buletin de București…
Așa că imediat m-am îndreptat spre altceva – în același an când n-am putut să dau examen să fiu ospătar. M-am gândit cu mintea mea de atunci ce ar fi bine să mă fac. Și atunci am zis că mă fac electrician.

– Vă sfătuiați cu cineva?
Nu, că nici părinții nu știau. Mama nu a avut nicio clasă. Tata avea 7 clase. 7 clase, la vremea aceea – în anii ’50 și ceva, ’60, erau erau… 77 de clase! Erau ca un fel de facultate, de doctorat acum.

– Ați hotărât că deveniți electrician.
Asta a fost! M-am înscris la profesională, am dat examen, am intrat și am devenit electrician. A fost a doua dorință, după cea imposibilă de a deveni bucătar-ospătar. Și am devenit electrician!

– În perioada în care lucrați ca electrician, vă gândeați că România va avea și o politică diferită și că în câțiva ani se va vedea orizontul unei democrații care să vă ajute să faceți rost de bani?
Nu, nu.

– Sau vă gândeați că o să aveți, până la pensie, o viață banală într-o întreprindere?
Nimeni nu se gândea decât la asta: să fii cât mai apreciat la locul de muncă. Și asta mi s-a întâmplat mie, am fost foarte apreciat. La 19 ani deja aveam 50 de oameni în subordine. Voiam să îmi dau interesul și să fiu apreciat. Aveam și un salariu foarte bun la vremea aceea. Aveam 3.600 lei, care însemnau bani mulți pe vremea lui Ceaușescu. Nu doream mai mult pentru că nu visai, nu vedeai altceva. Ce să faci mai mult?! Aveam în gând – ceea ce s-a și întâmplat, până la Revoluție –, ca eu să fac liceul la seral și să fac mai departe și Facultatea. Facultatea am făcut-o mult mai târziu, odată cu copiii mei. Era perioada în care mă făceau tehnician, pentru că aveam liceul industrial. Cu școala profesională și liceul industrial puteai să devii automat tehnician, pentru că era un post cu studii medii. Și cam atât. Nu aveai perspective mai mari, pentru că nu puteai să ajungi decât secretar de partid sau ceva de genul ăsta.

– Viața v-ați organizat-o armonios, v-ați îndrăgostit. Cam în perioada aceea, nu? De o Stea norocoasă, Steluța dumneavoastră.
– Da, așa este și am spus-o întotdeauna și o spun la zilele mele de naștere, de față cu toată lumea! I-am spus deseori „Știi cât de mult te iubesc?! Și știi și de ce te iubesc! Pentru că datorită ție astăzi sunt aici și asta e clar! Eu am 10 % merit, ea are 90 %.

– Nu ați scos-o la o cafea, v-a scos dumneaei la o bere. În timpul unei excursii pe care o organizați dumneavoastră.
Da, o excursie la Vâlcea.

Pentru mine, familia e sfântă. Mi-am văzut întotdeauna de familie”

– Atunci ați avut de ales între Steluța și Eva, două domnișoare care vă doreau atenția. Cum ați ales?
Toate sunt aranjate de Dumnezeu. Și am ales bine. Dumnezeu m-a îndreptat bine. Mi-a arătat o Cale bună. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă era altfel. Mai avusesem așa ochi dulci… La vremea aceea, și băieții și fetele eram mult mai retrași, nu era ce e în ziua de azi. Eu înțeleg lumea de azi. Atunci era totul cam monoton, cunoșteai o tipă și, cum s-a întâmplat și la mine, te căsătoreai în trei luni. Soția mea, încă de la început a fost foarte înțelegătoare, dar și hotărâtă. Ne mai și contrazicem, uneori, încă. Dar peste 4 ani împlinim 50 de ani de căsnicie. Ce să îți dorești mai mult astăzi decât să intri într-un magazin, să pui în coș ce vrei și să nu te uiți la preț? E cea mai mare liniște sufletească! Pentru mine, familia e sfântă. Mi-am văzut întotdeauna de familie.

– Unde v-a găsit Revoluția? Cum ați trăit acele zile care aveau să vă schimbe parcursul?
Le-am trăit ca toți, atunci. Cu teama că nu știam ce se va întâmpla. Am fost pe străzi atunci, pe la Țărăniști, când au venit minerii… Deci am participat și activ, ca să zic așa. Și mai aveam și părul lung și o geacă pe care erau scrise șmecherii. Îmi era și frică, însă nu mi s-a întâmplat nimic. Și am mușcat din libertate, imediat după Revoluție. Că, de fapt, din acest motiv m-am și apucat de afaceri.

– România din ianuarie 1990 nu avea cum să fie total schimbată de cea de dinainte de decembrie 1989…
Nu…  Și nici gândirea noastră nu era schimbată. Adică nu a venit Revoluția și imediat am început să ne gândim că o să devenim oameni de afaceri.

– Când ați început să mirosiți oportunitatea?
Imediat, în februarie, martie, aprilie, după Revoluție.

– Pentru că toată lumea făcea ceva!
Da, toată lumea s-a apucat să facă ceva. Limonadă la colț de stradă…

– Dumneavoastră v-ați apucat să faceți vată de zahăr.
N-a ieșit. Că până când am făcut eu mașinăria, toate colțurile din oraș erau pline cu vată de zahăr. Tot întâmplarea! Soția mea era prietenă din clasa a IV-a cu o fată. Fata s-a căsătorit cu un băiat, Steluța era cu mine și ei ne-au botezat unul dintre copii. La botez am zis că toată lumea face ceva, să facem și noi.

– Și ați făcut o firmă de Construcții.
Prima idee a fost cu vata de zahăr. Apoi, când ne-am strâns din nou, ne-am gândit ce să facem, că vata de zahăr nu mergea. Atunci am propus eu să facem o firmă de Construcții.

– Pentru că aveați pregătirea necesară…
Eram electrician, unul era inginer instalator, unul era inginer constructor.

– Ați început firma fără capital, pentru că nu era nevoie atunci să dovediți prin acte o investiție inițială.
Da, zero bani.

– A fost șansa acelor ani. Acum nu s-ar putea începe o firmă cu… nimic.
Acum dacă pui nimic… iei tot nimic.

– A fost șansa acelui moment?
Da. Dacă ai încredere în tine, în ceea ce ești și vrei să faci… În perioada aceea am avut urcușuri și coborâșuri. Am „mers” și târâș. Și când am început să mergem târâș, ceilalți au plecat toți din firmă și am rămas eu singur. Celor care erau directori pe la RATB le spuneam „știți care e diferența între mine și voi?! Voi sunteți pe mandate și vă schimbă, eu sunt pe capul meu. Când capul meu e prost, am dat faliment, am pierdut tot și la revedere. Asta e diferența între mine și voi”. Și de atunci s-au tot schimbat directori. Și azi îi întâlnesc – și pe cei vechi, și pe cei noi.

Căram cu rucsacul, mă trăgea în jos. Cădeam și o luam de la capăt”

– Povestea e că ați plecat târâș, adică împingând roaba, la propriu. Cărând cu cârca…
Căram cu rucsacul, mă trăgea în jos. Cădeam și o luam de la capăt.

– Nu încăpea vorbă de mașini, de utilaje… Prima lucrare a fost renovarea unui balcon al unui vecin. A doua – tot așa, v-a chemat cineva să renovați…
Un magazin de flori și rochii de mireasă…

– Pe Buzești…
Și al treilea, pe Covaci.

– Păreau încurajatoare lucrurile acestea?
Nuuu! Dar vedeam că iese ceva din mâinile noastre. Ceva… la propriu. Că nici bani nu ieșeau, măcar. Când eram pe Covaci, eram pe pierdere. Și atunci am scos banii de la Dacie. Pentru că trei dintre noi aveam 50.000 lei puși la Dacie. I-am scos toți de la CEC și i-am băgat pe aceia în firmă pentru că ne-a luat foc magazinul și a trebuit să aducem 200.000 de lei și ceva, să refacem.

– Ați rămas singur în business și ați pornit MariVila?
Da.

– Tot cu cârca?
Nu, nu, de data asta nu eram cu cârca, însă am împărțit. Am împărțit la 3, că 3 rămăseserăm atunci. Unul dintre asociați a numărat până când și cuiele. Eu am spus „împărțiți cum vreți voi și apoi îmi spuneți ce e al meu și e ok, din partea mea”. Și eu am rămas cu o parte: o basculantă, niște mașini, niște utilaje.

– Și cu sediul.
Nu era sediul nostru, eram cu chirie.

– Ați rămas cu o chirie!
Da, dar am rămas acolo unde aveam strung, freze, utilaje… Eu am rămas în sediul acela, ei și-au luat alt sediu. Unul și-a făcut o firmă nouă…

– Ce an era, exact?
1994.

– Prima mare lucrare?
Păi a fost înainte de a ne despărți. Era Spitalul RATB, care era legat de Medicover. Apoi la urmă a venit și Medicover, care a construit în continuarea Spitalului RATB. Aceea a fost cea mai mare lucrare de până atunci. Și am lăsat lucrarea firmei Asovilla. Și eu am pornit de la zero, din nou.

– Cum ați ajuns în cărți pentru această lucrare atât de mare, de la un balcon de apartament? Adică de la renovarea balconului unui prieten, ați ajuns să constuiți un mare spital privat! Cine v-a învățat unde să aplicați și cu cine să vă împrieteniți, în ce medii să vă duceți?
Noi, până atunci nu făcuserăm ceva atât de mare. Dar am mai avut lucrări. De exemplu, chioșcurile, tarabele care au apărut în București după Revoluție sunt făcute de mine. Am făcut câteva sute de tarabe. Pe care Băsescu le-a demolat, ulterior.  Mai văd și astăzi prin București chioșcuri făcute de mine. Chioșcurile de la tramvaie, acelea semirotunde, sunt făcute de mine, cam în perioada 1992-1993.

– Când spuneți „făcute” vă referiți la „fabricate” sau și la „amplasate”? Adică de real estate?
Nu, nu. Mă refer la asamblate. Făcute și vândute. Făcute la noi în secție.

– În secție?
Da, acolo unde stăteam cu chirie. În cei 3 ani de activitate împreună am făcut chioșcuri, am făcut tarabe pe care le-am vândut primarului de la Sectorul 5, Chiriță. Primarii trimiteau oamenii la noi.

– Dar cum de îi trimiteau la dumneavoastră?
Eram pe piață, la ora aceea. Nu eram mari, dar eram cunoscuți.

– Cum ați ajuns să fiți cunoscuți? Repet, de la acel balcon renovat cu rucsacul, pentru un prieten.
Așa, încet încet. Am renovat câte un magazin, am construit un altul… Apoi am făcut chioșcurile acelea pentru RATB… Și pentru Primării…

– Primul contract cu RATB s-a datorat și faptului că îi cunoșteați pe cei de acolo?
Nu, pentru că eu eram prea mic ca să îi cunosc pe cei care contau. Eu eram un simplu electrician, iar ei la Direcția Generală RATB aveau 30.000 de angajați. M-am dus la directorul meu de la fabrică. Eu lucram la URAC, unde lucram, la RATB, ca electrician și făcusem firma de construcții. După Revoluție, au început și fabricile să renoveze toaletele, că erau vai de capul lor, acoperișurile – că ploua prin ele… Și eu am luat lucrări acolo, chiar la fabrică la mine. Lucram până la ora 14.30 ca electrician și coordonam oamenii, iar la 14.30 mă apucam de zidărie, de pus faianță, gresie… Lucrări particulare, în aceeași fabrică. Eu și acum, în fiecare an, mă întâlnesc și cu colegii de liceu, și cu cei de serviciu. Unul dinte colegii de serviciu – chiar unul dintre șefii mei – a întrebat și acum, la cea mai recentă întâlnire cum „Mândrilă electrician lucra la noi și făcea Construcții”. Deci de atunci a apărut invidia. Invidia a fost, rămâne și va fi.

– V-ați despărțit de asociați, ați pornit pe drumul dumneavoastră. Spuneți-mi trei mari contracte de până la tramvaiul 41.
Făcând lucrări bune, dar mici, e adevărat… Însă, vedeți, la momentul acela erau mari. Acum, acele lucrări pentru mine sunt fărâmițe, adică parcă nici nu-mi vine să vorbesc de ele. Dar erau importante, atunci. Au fost cele care au adus contractele mari. Unul dintre directorii de la RATB, care era pe Infrastructură – și astăzi mă întâlnesc cu el, și astăzi îl ajut, și astăzi mă iubește, deși el nu m-a iubit atunci – datorită lui am făcut prima lucrare de linie de tramvai. În anul 1996, cred. El mi-a zis așa: „Marine, dacă ești băiat deștept, ascultă-mă ce-ți spun: apucă-te și fă linii de tramvai și piese de cale”. Piesele de cale sunt cele care se schimbă în intersecție, când se schimbă macazul. Aproape toate, din toată țara sunt făcute de mine. În România, astfel de piese fac APCAROM Buzău, care e o firmă austriacă, și MariVila, noi, care suntem români. El mi-a spus „apucă-te să faci piese de cale și linii de tramvai, că e un domeniu unde sunt puțini care te vor concura”. Și prima linie de tramvai pe care mi-a dat-o RATB printr-o licitație simplă cu încredințare directă cu analize de oferte a fost de la Parcul Carol, la Gara Filaret. Bucata aceea, în pantă, e făcută acum 30 și ceva de ani, de mine. E prima mea lucrare.

– Vă dați seama câți oameni au trecut de a lungul timpului cu tramvaiul pe acolo?
Da…

–  Când ați fost ultima dată cu tramvaiul?
Oficial, cred că a fost cu Băsescu. Când a câștigat el alegerile. Pentru că eu, făcând linii de tramvai, de fiecare dată când le dădeam în folosință, mergeam la inaugurare. Veneau primarii, presa…

– Deci, în mandatul lui Băsescu de Primar General. Dar acum când treceți cu mașina peste liniile de tramvai, vă apucă vreo nostalgie?
Bineînțeles! Și mândrie!

Tramvaiul 41 a fost prima mare lucrare”

– Vă gândiți „asta e făcută de mine”?
Da, simt și mândrie, și nostalgie. Până la momentul tramvaiului 41 am făcut înlocuiri de macaze, lucrări mai mici. Tramvaiul 41 a fost prima mare lucrare. Și a fost tot la îndrumarea celor de la RATB! La îndrumarea Directorului General, Popescu, pentru care am mare stimă. Lui și încă unui director le datorez aproape totul – nu pentru că mi-au dat, ci pentru că m-au îndrumat!

– Linia 41 deschidea pentru România și alte orizonturi. Cu toții căutam să vedem ce înseamnă „metrou ușor” .
Da. Atunci Directorul General mi-a zis „scoatem linia aceasta, de ce nu te apuci tu de ea?” Și apoi contractele au curs, unele după altele. Făceam treabă bună, eram serios. Liniile 32, 35, cele din Ferentari, Văcărrești, Iancu de Hunedoara…

– Toate făcute de dumneavoastră?
Da.

– Și menținute?
Menținute, nu. 

– Acum dacă se strică ceva la tramvaie?!
Au ei echipă de întreținere. Deși în Occident cei de la societățile de transport dau mentenanța la firme private.

– Dar ultima dată când ați făcut ceva pentru tramvaiele din București, când a fost?
Păi de 10 ani nu s-a mai făcut nimic.

– Nici dumneavoastră, nici alții.
Nimeni nu a mai făcut.

– Cum a venit vestea că dumneavoastră veți face tramvaiul 41?
Au venit mai multe firme. Din Austria, din Germania, din Italia, au fost mulți concurenți. Și noi ne-am asociat cu o firmă din Franța, TSO. Statul a ajuns din nou la faza la care era când am făcut eu primele linii – să iei niște firme străine, ca să poți să câștigi o licitație. Lor le dai banii pentru experiența similară, chiar dacă practic nu fac nimic. Așa am făcut noi cu francezii – ne-am asociat cu ei. Lucrarea a fost vreo 3 milioane de euro, la vreme aceea. Din 3 milioane de euro, noi am avut 2 milioane, semnând manoperă… Ei nu au venit decât cu un manager, aici, cu experiența și cu banii din bancă – să avem să luăm materiale, până decontăm. Asta a fost prima. Și linia 32 am făcut-o tot cu francezii.

– În cazul tramvaiului 41, vorbim de anul 2002.
Cred că da, nu mai știu exact. Și apoi a fost Linia 32, imediat. Și au urmat 35, Ferentariul, 11 Iunie, Mărășești… Cam 70% din liniile din București sunt făcute de noi, de MariVila.

– Ce mai făceați, în afară de liniile de tramvai?
Am făcut Construcții. Și astăzi avem Construcții în portofoliu, deși e un domeniu de care ne ocupăm mai restrâns. Dar avem ateliere. Acem 6 hale de producție unde facem stâlpi de iluminat, piese-cale și tot ce înseamnă confecții metalice.

– Pentru că vorbim acum despre o perioadă în care România nu mai meșterește tramvaie, ce produce MariVila?
Păi meșterim la tramvaie, în continuare. Pentru că, de exemplu, facem piese de cale pentru Timișoara. Alaltăieri a plecat TIR-ul încărcat pentru Arad, cu piese. Am făcut piese pentru Reșița, pentru Timișoara, Craiova. La Craiova acum două săptămâni am făcut recepția. Oradea, Iași…

– Deci merg tramvaiele în România!
Da.

– Și acesta este principalul obiect de activitate al MariVilla.
Da.

–  Cât din succesul dumneavoastră au apucat să vadă părinții?
Mama a apucat mult. Și mereu îmi spunea, când mă duceam la țară, „Mărinică, mamă, dacă ar trăi Taică-tu să te vadă ce ai ajuns!” Tata s-a stins prin 1996.

– Pe mama dumneavoastră ați plimbat-o cu tramvaiul în București? Pe șinele făcute de dumneavoastră?
Nu cred… Venea în București, destul de des, era foarte mândră de mine. Și am și o poză cu ea aici, la hotel, în recepție. Era atât de mândră! Îmi spunea că și prin sat oamenii se purtau mai frumos cu ea: „Mărinică, știi cum mă ajută toată lumea?! Ce oameni buni” Iar eu îi explicam că oamenii sunt buni pentru că eram eu… cine eram. Și când a murit, în anul când eu făceam 60 de ani, deci acum vreo 7 ani, m-am dus la țară cu două luni înainte și mi-a spus „Mărinică, eu o să plec la Tac-tu”. I-am zis: „Ei, da, pleci?! Cum să pleci fără aprobare? Faci o cerere. Vedem, ne mai gândim… Cum să pleci așa!”, am încercat eu să alung gândul. „Nu, că plec”. Și într-o lună și ceva…

– Simțea?
Da. Nu avea nicio boală, dar avea 93 de ani. A murit de bătrânețe. Când omul moare de bătrânețe nu mai are poftă de mâncare… stă fără să mănânce, până moare. Așa e cu moartea de bătrânețe. Și tatăl ei tot așa a murit. La 94 de ani, parcă a murit Tata Mare. Am vorbit cu ea la telefon până în ziua în care a murit. Cu 20 de minute înainte de a se stinge a zis „Mai formați-mi o dată să vorbesc cu Mărinică”. Și am aflat când m-am dus la înmormântare – preoții se duceau pe la ea și le spunea „Părinte, rugați-vă să nu mor până la ziua lui Mărinică, să nu-i stric ziua”.

Mama n-avea nicio clasă, cum am spus, dar era contabilul casei. O ducea mintea!”

–  Ați fost bucuria mamei?
Da! Și cred că eu și semăn cu mama. Mama n-avea nicio clasă, cum am spus, dar era contabilul casei. O ducea mintea!

– De la copilul născut pe câmp – că pe câmp v-ați născut, nu?
În căruță, da…

… – Până la cel care a construit primul mare spital privat din București… Vă dați seama?! N-au trecut atât de mulți ani, dar vă dați seama cum s-au întâmplat lucrurile?!
Da, da…

– Care este povestea cu bordurile și cu Videanu?
A, un lucru chiar inedit – acum câteva zile m-a sunat cineva pentru Biserica de la Regimentul de Gardă.

– Ați contribuit și acolo?
Dacă citești, eu sunt primul. M-a sunat preotul, acum, recent, spunându-mi că mă sună doar când nu are altă soluție. Trebuiau schimbate treptele, pentru că s-au uzat și s-au crăpat. Și l-am pus în contact cu Videanu, pentru marmură. Nu-l mai sunasem pe Videanu de 10 ani, cred. Mi-a răspuns imediat. „Da, Dom’ Director!” Eu i-am spus că nu credeam că mai are telefonul, referindu-mă la număr. El a înțeles că aș fi spus că nu mai avea numărul meu și imediat a răspuns „Cum să nu am telefonul Dumneavoastră, Dom’ Director?! Nu se poate așa ceva! Eu la toată lumea povestesc că nu mi s-a întâmplat niciodată în viață ca un om de afaceri să vină să îmi spună că au fost calculele greșite și să îmi dea bani înapoi – doar dumneavoastră! Asta e unic în lume!”

– Dar care a fost povestea cu bordurile?
Eu le-am mai spus ziariștilor că e o temă proastă spre care se îndreaptă, pentru că nu e nimic necurat acolo.

– Bordurile trebuiau să însoțească liniile de tramvai.
Linia 32. La linia 32, Băsescu a zis că nu mai vrea borduri de beton care se macină, voia niște borduri rezistente, din „ceva” – din granit, din „ceva”. Pe vremea aceea, în primii ani după Revoluție, noi cu MariVila aveam stand la Târgul de Construcții de la Romexpo. Acum nu se mai face – era târg mare. Mergeam cu leagăne metalice, cu tot felul. La vremea aceea făceam și pentru parcuri – scaune, bănci, leagăne. Nu mai știu să spun anul, Băsescu mi-a spus într-o ședință să mă gândesc să înlocuim bordurile. Am fost la târg și l-am găsit pe Videanu. M-am prezentat și l-am întrebat dacă putem să facem borduri din granit. „Ba da”, mi-a răspuns, „nu m-am gândit până acum și nimeni nu mi-a cerut asta”. Eu i-am spus că mă ocupam de linia 32 și că îmi trebuiau 7 kilomteri de bordură. I-am făcut schița, i-am dat-o, a treia zi ne-am întâlnit la Târg, iar, făcuse socoteli. Eu îi desenasem cum e cu teșitura… Am semnat contractul. Acolo, la Expoziție. Apoi i-am dat un miliard jumate, parcă, să-și ia un utilaj din Italia și s-a apucat să facă borduri.

– Erau necesare bordurile de granit pentru liniile de tramvai?
Erau!

– Despre această nuanță s-a comentat… Dacă era necesară schimbarea lor sau nu.
Din necunoștință, s-a comentat. Bordura de granit este pe vecie! Cele de șapă – că de șapă se făceau, dacă le făceau din beton măcar, tot era o chestie – deci alea de șapă la doi-trei ani se mâncau. Hai, poate 5 ani… Că fac ei altă prostie astăzi și pe alea de granit le scot și le aruncă și pun altele… Asta e o altă poveste! Peste tot fac la fel.

– Și unde se duce acel granit?
Se concasează și se bagă la fundații. Deci atunci am semnat contractul cu Videanu, i-am dat bani, și-a luat utilaj și s-a apucat să facă. M-a invitat și la Simeria. Gheorghe Pogea, care a fost Directorul lui la Marmosim și a fost și Ministru de Finanțe ne-a dus la cariere, ne-a arătat toată fabrica. Ei au început să lucreze și și-au dat seama că nu pot să facă atâtea borduri. Dar ce mi-a plăcut la el a fost că a strâns din dinți, nu a comentat prețul pe care mi l-a dat și a făcut cât a putut. Apoi eu i-am spus lui Băsescu că nu se pot fabrica atâtea borduri de granit în 5 luni și am propus să facem doar peroanele din granit și restul din beton. Și așa a fost Linia 32.

– Românii pot sta liniștiți în ceea ce privește corectitudinea?
Nu s-a făcut niciun furt!

– La „bordurile lui Videanu”.
Sigur! Sigur-sigur. E lucrul cel mai simplu pentru Videanu să demonstreze că lucrurile au fost corecte. Ulterior el nici nu a mai făcut borduri. A adus din China. Și ca orice comerciant, și-a pus un comision și la revedere!

– Vorbiți destul de lejer despre Traian Băsescu, un personaj în politica românească. Cum v-ați cunoscut? Ați fost, sunteți prieteni? Știam că, la un moment dat după ce a devenit Președinte, nu v-a mai răspuns la telefon. Cum vă raportați la numele acesta care apare în biografia dumneavoastră în momente importante în business?
Eu am lucrat cu el cât a fost Primar General. A recunoscut în medii de prieteni că el a ieșit Primar General și datorită mie. Pentru că totdeauna era cu mine de braț prin toate tramvaiele, când a făcut și cele mai multe inaugurări.

– Lucările dumneavoastră erau gata la timp, de calitate…
S-a nimerit să iasă în perioada în care el era primar. Dar nu era meritul lui că se făceau liniile acelea de tramvai, pentru că pentru liniile de tramvai RATB-ul făcuse licitațiile, cu bani de la Banca Europeană de Investiții, deci nu avea nicio legătură Primăria.

Nu mă interesa pe mine politica”

– V-ați simțit folosit în campaniile lui Traian Băsescu?
Da, dar eu eram fericit că lumea era fericită. Nu mă interesa pe mine politica. Nu m-a interesat niciodată! Toți s-au rugat de mine să mă facă senator, deputat, ministru și așa mai departe. Cu Băsescu nu există prietenie. Pe urmă mi-am dat seama. La început am crezut că e un om cinsitit. Și după ce a devenit Președinte am crezut că e un om cinstit și că pot să îi spun orice. Eu vorbeam orice cu el. Cu Traian Băsescu mă întâlneam noaptea, la 11 noaptea, și luam șantierul de la 41 la picior, să învețe. Era un elev foarte disciplinat, mă întreba anumite lucruri, ce să îi întrebe a doua zi pe cei implicați… Că mai lucrau și alții acolo. Eu am avut jumătate, cu francezii și mai erau și alții. La linia 32 – venea toată ziua cu mine pe șantier! Am avut multe povești. Îmi aduc aminte că, doar cu o zi înainte de a ieși președinte, inauguram Linia 35, de la Bulevardul Timișoara până la Depoul spre CESAROM, Militari. Ne-am urcat de la stația Vasile Milea în tramvai, dimineața la 9.00. Eu eram într-o geacă mai subțirică și mă întreba dacă nu o să-mi fie frig. Îmi aduc aminte că pe la Valea Cascadelor, unde stătea tramvaiul cu ușile deschise, el se ținea de bară și făcea cu mâna la lume. Pe Valea Cascadelor erau magazine și oamenii au ieșit, toți. La terminarea evenimentului de inaugurare i-am zis „Domnule Primar General, mâine s-ar putea să vă spun Domnul Președinte”. A râs. A ieșit președinte. L-am sunat dimineața, la ora 8.00. Mi-a răspuns. Era o veselie la partid! I-am urat „la mai mare!” „Mai mare de atât, Nea Mândrilă?!” Ceea ce era adevărat… În primul an la Ziua Națională m-a invitat personal. De Crăciun, de Paște, mi-a trimis felicitări. Mi-a răspuns la telefon până în momentul în care Stolojan s-a dus și i-a spus ce probleme am eu.

– În business.
În business. Și cu hoțiile… celor de pe lângă el. Eu am crezut că dacă îi spun, va lua măsuri. Apoi am aflat eu lucruri…

– V-ar mai răspunde astăzi la telefon Traian Băsescu?
Cred că da, dar ce să vorbesc cu el?!

– Care este povestea cu Craiova, cu Lia Olguța Vasilescu?
Cea mai recentă lucrare pe care am făcut-o a fost la Craiova, acum. De fapt, în Craiova aproape toate liniile de tramvai sunt făcute de mine. Cea mai mare…

– De pe Calea București.
Da. Toată e făcută de mine. Cea de la Ford – e făcută de mine. Și au mai făcut alții una.  Când m-am dus să semenz contractul, cu un an înainte, am fost cu fiul meu. M-a așteptat la ea în birou. Era decembrie. Am luat un buchet frumos de flori, ca pentru o doamnă și aveam o pungă cu mine – la vremea aceea se ofereau agendă, ceas de birou, calendar… Am intrat, am salutat, i-am dat buchetul de flori și i-am întins și punga. Ea a zis „punga nu o iau!” Erau acolo toți directorii care semnau contractul. Ei erau vreo șapte, eu eram unul… mă rog, cu fiul meu. Și i-am răspuns „luați-o, Doamana Primar, că nu sunt bani în ea și rețineți un lucru: Marin Mândrilă nu dă șpagă! Așa că puteți lua oricând o pungă de la mine”. Tot atunci i-am spus că poate conta pe mine, să ajut comunitatea. Pentru că urma să construiesc acolo ceva important pentru fiecare craiovean și am empatizat. M-am oferit să sponsorizez, dacă cineva avea nevoie de sprijin pentru un demers. Ne-am mai întâlnt de câteva ori. Am lucrat bine și corect, mereu. Eu aflasem că DNA caută pe acolo, dar m-am știut curat.     

– Nu v-a speriat niciodată vreo vizită la DNA?
Nu. Niciodată! Ba chiar o dată m-am dus și i-am certat rău pe cei de la DNA. Când un procuror mi-a dat o expertiză și i-am spus „Domnule, dacă găseai un buticar îl legai și pe ăștia cu milioane nu îi prinzi…” Mi-au apărut vorbe în legătură cu Lia Olguța Vasilescu, pentru că voiau să o înfunde pe ea. Voiau să pregătesc un denunț. Aveau materiale cu mine, dar nimic compromițător. Mă verificaseră, dar nu aveau ce să găsească! „Dar dacă acolo aveați niște materiale puternice despre mine, despre alte contracte, mai discutam?!” Mă rog… Am fost chemat de câteva ori, nu s-a întâmplat absolut nimic. M-am dus lejer, niciodată nu m-am dus cu avocat după mine.

– Ați făcut linii de tramvai în toată România. Vorbim despre politicieni pentru că oamenii din administrația publică fac parte din partide politice… Care a fost ultimul Primar al Capitalei cu care ați vorbit despre o lucrare?
Oprescu… Știți cum e, când ajung în funcții, oamenii uită cum i-ai ajutat. Dar asta a fost! De fapt, acum… Nicușor Dan. Cu Nicușor Dan am luat legătura acum câteva săptămâni. A fost o conferință și a invitat constructorii. Pentru că eu am luat 4 contracte din 9. Aceasta a fost prima întâlnire pentru că e și prima lucrare pe care o scoate. Și am vorbit, cei care am câștigat lucrările.

– Câte cămăși aveți?
Aveam două… Acum am multe, nu știu câte. Pe multe le dăruiesc.

„I-am învățat și pe copii să fie chibzuiți”

– Vi s-a schimbat mentalitatea omului care se mulțumea cu puțin? Există foarte mulți născuți bogați peste care cad maldărele de haine. Și există oameni cu respect pentru ce au, care iși permit oricâte cămăși, dar rămân la un număr limitat… În care cateogorie vă aflați?
I-am învățat și pe copii să fie chibzuiți. Nu i-am învățat cu bani mulți. Bani mulți să aibă după ce știu să-i prețuiască! Dacă le dai de la început, fără să-i merite, strici copiii. Când e ziua unuia, eu fac cadouri tuturor. Le virez bani în cont, dar sume mici. Nepotul acesta se ducea la Balul Bobocilor – e anul întâi de facultate. Și i-a spus soției mele că a băgat banii în depozit, ca să câștige dobândă. Ea a vrut să îi mai dea, dar el a refuzat, a spus că se descurcă cu ce are. Cine ar zice nu?! Și l-am adus și aici, la hotel, să înceapă să facă câte ceva. Aud mereu „Tataie, mulțumesc mult!” Și copiii la fel sunt! Eu urăsc ceva ce auzeam totdeauna pe la țară – omenii spuneau „îți rămâne ție”… plugul sau ce mai aveau ei. „Când o să murim noi, o să rămână al vostru totul – și casa, și plugul, și boii”. Atunci, cu mintea mea de copil, mă gândeam de ce „când om muri”…

– La ce ne mai ajută, dacă nu ne bucurăm împreună.
Când se schimbă generațiile, cei care vin din spate sunt maturi, la rândul lor. Sau aproape bătrâni. La ce îi mai ajută averea, atunci, dacă nu le dai de la început, când pot să își facă un rost?!

– Aveți trei copii. Unul are o fabrică de bere artizanală și ceilalți?
Fata a crescut copiii și are ca pasiune animalele, iar celălalt băiat mi-a spus că nu o să vrea să se implice mai mult în firma de construcții la care a lucrat până acum trei ani când, în pandemie, s-a dus să administreze o pensiune din cele patru pe care le avem la Comarnic și a rămas acolo. Eu am acolo și fosta fabrică de ciment, are de ce să se ocupe.  

– Cine va conduce afacerea?

– Câți nepoți aveți?
Matei, care are 19 ani și un nepot mic-mic, de un an.  

– Considerați că cei trei copii au ales diferit și pentru faptul că în istoria personală numele dumneavoastră a pus din start ștacheta foarte sus?
Este o realitate…

– Adică…
Da, știu ce vrei să spui. Adică este o teamă că eu am făcut prea mult. Și știi ce vreau să spun?! Și mie îmi e teamă de același lucru – că las o avere. Eu le-am dat bani suficienți să aibă în conturile lor, să nu aștepte să mor eu să împartă averea. Sunt foarte corecți! Și atenți! Am niște copii excepționali! Excepționali! S-au dus la Londra, toate trei perechile, toți șase. Și le-am spus că ia cardul meu, să se simtă bine și să nu se uite la sumă. Ei s-au cazat la marginea Londrei, au mers cu metroul și au mâncat de la fastfood, ca să nu cheltuiască. O dată nu i-am atins cu o palmă și mă respectă! Sunt rușinoși în fața mea.

– Care sunt Marile Întâlniri din viața dumneavoastră?
Sunt doi pe care o să îi pomenesc tot timpul – Domnul Popescu și Domnul Roșca, directori la RATB. Pentru mine oamenii aceștia au fost repere. Îi pomenesc tot timpul!

– Nu v-ați dorit politică pentru că nu ați mai fi putut face business?
Nu! Pentru că nu am vrut să amestec lucrurile! Să nu îmi spună mie cei care sunt oameni de afaceri și ajung sus și au putere că nu se învață la dulceață. Eu am avut multe oportunități. Mi s-au propus miliarde – în bani vechi și milioane – în bani noi, fără să fac nimic. Doar să fac hârtii, facturi și contracte. Și am spus răspicat „Nu-mi trebuie!”

– Dacă ai fi vorba despre o spovedanie a păcatelor din business, există ceva ce vă apasă?
Nu! Nimeni nu îți bagă mâna în buzunar! Eu aș schimba legea și aș spune când denunțătorul vine după doi-trei ani și denunță pe cineva, întâi îi pun lui cătușele și îl trag la răspundere și apoi îl chem și pe cel pe care îl denunță. Înseamnă că i-a convenit și că, la un moment dat, când nu i-a mai convenit, a denunțat.

– Pentru prieteni, ați făcut acest hotel. Pentru a vă bucura, în restaurantul hotelului. Spuneați că nu este un business care să vă aducă profit…
Da, am spus-o și repet. Cine spune că trăiește din hotel și restaurant, minte. Sunt gata să mă contrazic cu oricine!

– Susțineți hotelul din activitatea din Construcții…
E ceva comun, sunt asociat unic și la una, și la alta.

– De ce v-ați dorit hotelul aici?
Mi-am dorit hotelul pentru că m-am certat cu politicul și nu aveam ce să fac cu oamenii. Aveam bani mulți și am zis să fac ceva care să rămână. Și am făcut bine. E un hotel care are o valoare și pe care pot oricând să îl evaluez și să îl vând.

– Ați făcut hotelul ca să rămână oamenii angajați?
Da, pentru că au fost momente – multe – în acești 30 de ani de firmă când nu am avut de lucru, dar pe oameni i-am ținut și i-am plătit. Acum încep niște proiecte mari. Dar tot am fost nevoit să chem angajații hotelului și să le spun că, din păcate, trebuie să mai amânăm creșterea salariilor. M-am perpelit… anul acesta a fost un an prost… În Construcții nu prea s-au făcut linii… M-am agitat gândindu-mă cum să le spun…

– Nu vreți să vă schimbați obiectul de activitate…
Puteam să mă apuc de imobiliare. Dar nu vreau să schimb. Uite, acum câteva zile am semnat un contract – am vândut un teren cu 4 milioane de euro. Puteam să mă apuc să fac acolo ceea ce face cel căruia i l-am vândut… un ansamblu de locuințe. Făceam 300 și ceva de apartamente…

– Și de ce nu faceți?
Pentru că sunt prea bătrân ca să mă mai apuc de lucruri din acestea noi. Ce să fac?! La 80-90 de ani, cu bastonul, să tai panglica?! Pentru ce să fac asta?! Am muncit… Eu m-am apucat de afaceri la 34 de ani. Am muncit atâția ani… Dimineața la 6.00 eu sunt la serviciu, în fiecare zi, din 1973. Am tot ce îmi trebuie. Am și pentru copii tot ce le trebuie. Am și pentru a face și alte lucruri bune, că am făcut și o să mai fac. De ce să fac altceva?! L-am zis celor de la firma de Construcții – directori, ingineri, acum un an când i-am strâns într-o ședință – să dezvolte o idee. Eu am mai multe terenuri, am terenuri de peste 50 de milioane de euro. Le-am spus lor să se ocupe de proiect. Eu vin cu finanțarea… Ar fi luat salarii și când am fi vândut ar fi avut comision 30%. Le-am făcut socoteala. La cel pe care l-am vândut rămâneau cam 20 de milioane profit. 6 milioane. Sunt 6-7 inși. Un milion de euro pentru fiecare, într-un an. Dar s-ar fi schimbat treaba, nu mai veneau la serviciu la 7.00 să plece la 15.00… Te sui în avion, te duci la chinezi, încarci două vapoare cu gresie, faianță… De la turci iei patru tiruri de marfă… Că dacă dai comanda din birou și îți vine marfa, o iei cu 40% adaos… Nu mai iese profit.  „Nu, Șefu’, e bine așa!”

– Ca să încheiem rotund, vă invit să vă teleportați acum, Marin Mândrilă de la 68 de ani, spre copilul care erați la Sfințești. Ce îi spuneți copilului care nu putea să viseze prea departe, nici măcar să devină ospătar? Astăzi sunteți om de afaceri, tată, bunic…
Că șanse sunt pentru toți oamenii, dar trebuie să le caute, să încerce și să aibă încredere! Nu putem fi toți excepționali, dar putem fi undeva mai sus decât… jos, atunci când suntem jos. Oameni buni, rețineți, indiferent cât de bogat ai fi, oamenii îmbătrânesc mai mult de griji decât de vârstă! Și eu am griji, dar nu îmi afectează direct viața, sănătatea.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri