MIRUNA IONESCU: „Bucureștiul interbelic este o stare în care își fac loc eleganța, noblețea, nostalgia, păcatul și minciuna în același timp, dar cu atât de multă candoare încât n-ai cum să nu le ierți…”

Miruna Ionescu se plimbă prin timp, după bunul plac. Și ne întoarce și pe noi, prin muzica ei, în Bucureștiul de odinioară. Este o artistă sensibilă, talentată și cu fler, pe care sper fie să o descoperiți acum, fie să o redescoperiți… mai plină de calități decât o știați.

Partea frumoasă a vieții constă în căutarea continuă în noi și în cei din jur”

– Cine ești tu, Miruna?
Ce simplu ar fi dacă aș ști…Vezi tu, Eveline, eu cred că partea frumoasă a vieții constă în căutarea continuă în noi și în cei din jur. Să poți să te redescoperi, să te suprinzi, să te privești și să realizezi cum alte dimensiuni iau contur datorită a ceea ce ieri nu știai despre tine sau despre ceilalți… Și astfel îmi permit să mă joc și în acest joc să mă recompun din micimi de clipă sau mari întâlniri. Da sunt mamă, sunt soție, sunt fiică, sunt slujitor al scenei, îndragostită de soare și lună, emotivă dar și exuberantă, cu zâmbetul la purtător, dar și cu lacrima în colțul ochiului, cu speranțe, vise, temeri, iluzii și deziluzii, trâind într-o continuă călătorie între ieri, azi, mâine. Sunt Vărsător, m-am născut într-o zi geroasă de februarie în Ploiești într-o familie pentru care aveam să însemn totul. Sigur că acest lucru l-am realizat peste ani. Ca orice copil am fost și certată, foarte rar pedepsită, însă pentru mine părinții mei, metaforic vorbind, ar fi în stare sub cel mai aspru îngheț să facă pomii să înflorească. Dacă ar fi să mă descriu ți-aș spune că sunt fata cu ie, mănuși brodate din dantelă și perle-n suflet… Din când în când însă aș lăsa voaleta tocii să-mi acopere ochii…

 – Cât din ceea ce ești și din cine ești acum e proiecția pe care o visai în copilărie?
Mult… Îmi amintesc și acum nopțile din camera mea în care mă visam cântând în fața unui microfon cu stativ, într-o rochie lungă cu trenă, lângă un pian negru și o vioară, într-o lumină difuză… Deși la vremea respectivă cântam muzica populară, niciodată nu m-am văzut o interpretă a acestui gen muzical. A nu se înțelege că universul cântecului popular nu îmi place sau nu îl respect. La momentul respectiv, toți din jurul meu erau convinși că acela îmi va fi drumul, mai ales că toate păreau să conlucreze în acest sens. Însă destinul, pentru mine, avea pregătit altceva, ceva ce îmi șoptea doar mie pe ascuns în întunericul micuței mele camere. Și fără să vreau, Povestea… a început cu un microfon pe stativ, o rochie cu trenă, o vioară și un pian negru…

– Ce parte a personalității tale a crescut odată cu… viața. Ce nu știai despre tine și ai aflat maturizându-te?
Deși am fost foarte mult ocrotită de părinți, care s-au străduit să mă ferească de neplăceri, mereu am fost o luptătoare. Aveam 7 ani când ieșeam pe scenă și îmi amintesc și acum senzația mâinilor care înghețau din cauza sau poate datorită emoțiilor. Sigur sunt mulți cei care spun: „dar acasă aveai o masă caldă, pantofi în picioare și brațe să te cuprindă cu iubirea lor”. Este adevărat și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest fapt, însă am experimentat un alt fel de a trăi, de crește, de a te educa. Este o responsabilitate în a întruchipa idealul pentru cei care te privesc, o responsabilitate pe care am înțeles-o încă de mică. Nu îmi permiteam să greșesc, să ratez sau să nu am chef. Nu puteam spune ca în cazul unei teme la geografie: „azi nu am chef să învăț, recuperez mâine”. Așteptam în culise marea întâlnire cu publicul. Și acela era Momentul – unic, irepetabil.  Bucurie și teamă deopotrivă, un amalgam de trăiri pe care copilul Miruna învăța atunci să le gestioneze. Anii au trecut, emoțiile nu au dispărut, însă am descoperit acceptarea și modul în care le pot canaliza spre ceea ce vreau să transmit acum. Nu mai mă lupt cu ele, nu mai spun repetitiv „nu am emoții, nu am emoții, nu exită emoții, ce sunt alea emoții?”, acum le simt cum se instalează încet, cum rochia devine dintr-o data prea strâmtă, cum aerul se împuținează, însă în momentul în care încep să le zâmbesc și să vorbesc efectiv cu ele, simt cum se transformă în aripi. Ah, nu aș vrea să pară o chestiune fantezistă, dar este modul în care maturizându-mă, am descoperit relaționarea cu mine.

La 7 ani ai participat la prima filmare, la Muzeul Satului. Era o filmare coordonată de Marioara Murărescu. Îți amintești cum a fost atunci?
Era vară, Muzeul Național al Satului era în floare. Mama și tata mă țineau de mână, mergând pe aleile muzeului. Mă crezi că și acum simt adierea caldă a vântului?! Aveam ii, fotă și niște pantofiori negri de piele cu o fundă mică. În curtea unei case mă aștepta echipa de filmare, în frunte cu doamna Marioara Murărescu. Inițial nu am avut curajul să mă apropii de dumneaei, însă zâmbetul acela larg m-a făcut să mă desprind de lângă părinți și să-i alerg în brațe. Văd și acum gardul la care am filmat doina „Cucule, haiducule”, într-o joacă de copil, în care eram doar eu, cerul și natura… Din păcate acea filmare nu mai există în arhiva TVR, fiind distrusă la una dintre mineriade, când arhiva a fost incendiată. 

Nu am stat niciodată să analizez dacă provocările venite erau adecvate sau nu vârstei mele, am fost axată pe îndeplinirea lor, pe realizarea obiectivelor propuse”

–           Ai fost „primul copil” care a interpretat o doină în această emisiune… „Primul copil”… care simțea altfel, profund? Ai fost adesea „prima” în provocări care nu erau obișnuite pentru vârsta ta?
Nu am căutat niciodată să fiu prima, am căutat însă ca tot ceea ce fac să îmi aducă mulțumirea lucrului înfăptuit. M-a caracterizat acest perfecționism, care mi-a devenit și prieten și dușman. Nu am stat niciodată să analizez dacă provocările venite erau adecvate sau nu vârstei mele, am fost axată pe îndeplinirea lor, pe realizarea obiectivelor propuse. M-a măcinat mereu o nereușită, fie ea cât de mică și nu cred că vreodată am considerat ceva realizat de mine perfect, întotdeauna am adaugat un Dar…Sunt foarte critică cu mine, mai puțin cu cei din jur, deși recunosc că în ultima perioada, am pretenții foarte mari în ceea ce privește proiectul pe care îl desfășor alături de violonistul Valentin Albeșteanu și Taraful de Oraș, „Poveste din Bucureștiul de Odinioară”. De fapt și eu și Valentin suntem foarte pretențioși, pentru că am înțeles că doar așa putem evolua, putem așeza Povestea dincolo de vremuri…

„Raiul meu frumos și bun, bunica”

– Ce știai în copilărie despre folclor? Cine ți-a cultivat pasiunea și atenția pentru acest domeniu?
Folcorul meu era compus din crâmpeie pe care le-am trăit cu bunica în satul în care am copilărit. Cu femeile care mergeau la câmp sau duminica la Liturghie purtând în coșul din nuiele coliva coperită de câte un ștergar alb, cusut cu flori, din covrigii strânși la colindat în ierni cu nămeți mari, din serile în care pe luncă culegeam lumânărică, trei frați pătați sau mușețel și vedeam țăranii cum își adunau oile zicând din fluier un cântec când iute, când domol,  din poveștile spuse de bunica printre brazde și flori cu Tata Mare, Mama din Vârf,  conu Mielu și coana Joița, străbunii mei, din împachetatul merelor între foile proaspete de plăcintă, pe care cu nerăbdare așteptam să o scoatem din cuptorul mic, dar încăpător al casei… Folclorul meu era rupt din raiul ce domnea în sufletul bunicii mele…deși bunica avea o aplecare specială și pentru muzica ușoară veche, romanțe…și acum mi-o amintesc cântând „Aripi dacă aș avea/ Către tine aș zbura”… Apoi mama văzând preocuparea mea față de muzica, m-a dus la Palatul Copiilor (așa cum astăzi îl duce și pe băiețelul meu, doar că pe el la pictură și doar pentru a-i ocupa constructiv timpul). Acolo am primit recomandarea pentru cursurile de canto popular. Și așa a început călătoria mea. Că am ales sau că am fost aleasă, nu voi ști niciodată…

– Cum era acasă? Ce profesii au părinții tăi, cum era fetița Miruna?
Acasă, mama a dat mereu ora exactă. Comandantul casei, iar eu și tata cei mai buni executanți. O femeie strajnică, tenace, puternică, care s-a dedicat întru totul familiei. Eu nu știu când se odihnea, când avea timp să le facă pe toate. Mergea cu mine peste tot, iar scopul vieții ei am fost eu. Și îi mulțumesc lui Dumenezeu că și astăzi este la fel. Nu știu ce ne-am face fără dumneaei. Și mama și tata au lucrat în domenii tehnice. Mama chimie, tata a fost igiener cu specializare gaze lichefiate. Pot să vă spun că un om mai bun ca tata nu cred că există. Tata a fost exemplul meu de Om, de cum poți întoarce obrazul, când celălalt e pălmuit, de cum funcțiile, gradele sunt doar niște titulaturi, ce rămâne în urma noastră este calitatea umană. Sigur, între ei a fost mereu o înțelegere, pe care eu copilul de atunci nu o percepeam, tata avea încredere totală în mama, iar mama știa că el este acolo pentru familia lui, în orice moment la orice oră. Completându-se, m-au iubit și m-au crescut. Acasă la mama și tata, fetița Miruna era un copil extrem de liniștit, comandantul nu permitea prea multe mișcări în front…însă la bunica lucrurile se schimbau. Juliturile adânci de la coborâtul în viteză cu tricicleta pe coasta bisericii, de la alergatul pe dealuri printre tufe de mărăcini sau de la cățăratul în copaci trădau o vacanță trăită cu multe peripeții. Cucuiele erau la ordinea zilei, iar hainele distruse să fi fost așa de un geamantan mic. Copilăria mea zburdă încă liberă printre sălcii, în expediții după arici, se dă în spectacol pe cea mai mare scenă – ulița copilăriei –, pentru ca apoi, pe înserat, ostenită de atâta „treabă” să își primească trofeul bine meritat: plăcintă cu mere „a la bunica”.

Sunt mulți cei care îți pot spune că ai talent, puțini însă sunt cei care îți dau ocazia să îl exprimi”

–           Când ai început să înțelegi pe deplin semnificația versurilor pe care le interpretai?
Târziu… după ce pantofii au avut și momente în care nu au mai fost atât de prietenoși cu mine. Ca să înțelegi pe deplin versurile sau mesajul pe care îl transmiți prin muzică, trebuie să cunoști și mierea și pelinul. Copilă sau adolescentă înțelegeam ideea centrală, știam că este un cântec de dragoste sau un cântec de cătănie, și le cântam pe măsura înțelegerii la acea vârsta. Maturitatea însă schimbă lucrurile… Acum referindu-ne la muzica pe care o aduc pe scene de câțiva ani buni, nu ai cum să o trăiește decât după ce ai cunosc și dorul și lacrima și împăcarea și bucuria… Și au rămas în tine toate, tâinuite de tine, în sertărașe cu cheițe pe care doar tu îți permiți să le deschizi, din când în când și asta doar în liniștea ta… căci vorba compoziției maestrului Nicolae Kirculescu, versuri Aurel Felea – Prima Poezie: „Stă poezia uitată, ascunsă-ntr-un scrin / Până-ntr-o zi; o găseşti… / E-ngălbenită hârtia, e ruptă puţin, / Înduioşat o citeşti… / Şi surâzând îţi ştergi o lacrimă târzie, / Împătureşti la loc hârtia şi îţi spui / Că nu e om să nu fi scris o poezie / Măcar o dată, doar o dată în viaţa lui”.  Ah ce rău îmi pare că nu putem și asculta …

 –          Care a fost parcursul tău profesional de până acum? Să ne oprim la cele mai importante borne…
Apariția la emisiunea Tezaur Folcloric a fost borna de căpătâi, care a deschis parcursul meu profesional, școlile pe care le-am urmat în orașul meu natal și care m-au format – Școala Generală Henri Mathias Berthelot și Liceul de Muzică Carmen Sylva. A urmat absolvirea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București, borna pe care aș scrie: „viața mea în teatru” – 8 ani de zile am jucat în Teatrul Ion Creangă, săptămâni întregi cred că aveam aproape zilnic spectacol, întâlnirea cu Teatrul de Revistă Constantin Tănase, întâlnirea cu televiziunea în calitate de moderator și redactor al emisiunilor pe care le realizam pentru TVR, cu scena Radio, unde și astăzi am ocazia să prezint concertele Orchestrei de Muzică Populară Radio și borna care a dat sens existenței mele artistice, proiectul pe care îl prezint împreună cu violonistul Valentin Albeșteanu – Poveste din Bucureștiul de Odinioară, un proiect de salvgardare a patrimoniului reprezentat de muzica ușoară a perioadei interbelice.

–           Cine ți-a spus că ai talent?
Sunt mulți cei care îți pot spune că ai talent, puțini însă sunt cei care îți dau ocazia să îl exprimi. Nici nu știi de câte ori am auzit „ai talent, domnișoară! Ești minunată! Excepțional modul în care te prezinți!” și câte telefoane prezentau apoi ocupat când tot ceea ce îmi doream era să las o invitație la un spectacol sau să prezint un proiect. Dar nu îmi pare rău… pentru că pe drumul meu au apărut acei oameni care mi-au acordat girul artistic și încrederea lor, construind alături de mine, punându-mă în valoare și ajutându-mă să strălucesc. Acei oameni care nu au așteptat nimic în schimb de la mine, care s-au bucurat privindu-mă și trăind cu mine bucuria împlinirii. Și aici există un om pe care nu îl voi uita și căruia și dincolo de zări, am să îi mulțumesc…regretata maestră, profesor nu doar al artei teatrale, ci al artei de a exista, trăi – Sanda Manu…

– Cine ți-a spus că nu ești suficient de bună?
Depinde cum mă lași să percep întrebarea. În pregătirea oricărui proiect sunt momente care nu te avantajează, în care nu te regăsești și care nu te pun în evidență. Și vine vocea din exterior care îți spune nu ești suficient de bună pentru asta. Mai e loc de studiu, mai este nevoie de timp să înțelegi, să aprofundezi sau pur și simplu calitățile mele artistice nu sunt la acel nivel. Dar remarca vine cu dragoste, cu căldură, cu încredere, că va aexista altceva care este al tău. Dar când această remarcă are spini, îi simți. Și spinii aceștia i-au folosit cu mine exact parsoanele care se considerau apropiate mie. A fost dureros, dar am înțeles și acceptat mai ușor faptul că sunt oameni care răman o viață lângă tine și oameni al căror rol se încheie după un act, două trei, dar se încheie…te desprinzi și mergi mai departe.

Lumea satului pentru mine a însemnat bunica”

– Cât de apropiată ai fost de lumea satului?
Lumea satului pentru mine a însemnat bunica. Acolo mi-am petrecut cea mare parte a copilăriei, toate vacanțele școlare și tot acolo am adunat cele mai pregnante amintiri. Acolo alergam și zburdam după pofta inimii, nu existau reguli și timp. Îmi e dor de simplitatea satului de altădată, de gogoșile vecinelor, de strigătele femeilor care veneau pe vale după rațe, gâște, de laptele de vacă, proaspăt muls, pe care mi-l trimitea Tanti Mioara dimineața, de multe, pe care astăzi, din păcate, satul le-a pierdut. În urma bunicii a rămas o moșie, cu un părâiaș prin fața casei, cu meri bătrâni, cu câțiva ghiocei care înfruntă timpul și se încăpățânează să răsară în fiecare primăvară, cu un cer brăzdat de stele căzătoare, cu licurici ascunși printre firele de iarbă. O moșie – așa îi spune băiețelul meu casei de la țară – care astăzi înseamnă copilăria lui Alexandru, înseamnă poveștile pe care le-am trăit împreună cu el și pe care le-am așezat într-o carte, înseamnă liniște, înseamnă iarna pe uliță și vara la scăldat… în intimitatea curții noastre încerc să îi ofer lui Alexandru simplitatea… Știu că peste ani când își va dori să se odihnească se va întoarce la ea.

– Care au fost Marile Întâlniri din viața ta?
Am să trec peste cele generate de momentele parcursului meu profesional, pe care deja le-am povestit și am să ma refer la cele despre care, nu știu cum se face, dar de-a lungul timpului am vorbit mai puțin, deși ele reprezintă Mari Întâlniri. Am îndrăgit literatura. Dintodeauna mi-a plăcut să scriu, să mă joc cu așezarea cuvintelor, să le găsesc diverite înțelesuri. Întâlnirea cu profesorul meu de limba și literatura română, Dobrescu Gheorghe, a fost un dar. Aș vrea într-o zi să îi pot trimite un răvaș pe care să îl semnez: „Domnului Profesor, cu dragoste!” O altă mare întâlnire s-a petrecut într-o zi ploioasă și rece de martie. Îmi doream să dau la teatru, după ce mă pregătisem intens pentru Conservator, dar pe ultima sută de metri am schimbat direcția. Am ajuns în București, în casa unchilor mei, actori de elită… „Viața unui actor astăzi nu este ușoară! Nu te-aș lăsa, dacă nu ai avea vocea aceasta minunată…Dar așa merită să încerci!” Au fost cuvintele unchiului meu, Andrei Ionescu, actor al Teatrului Național, ieșit la pensie. Mulți ani m-am ferit să spun că sunt nepoata Ilenei Stana Ionescu și a lui Andrei Ionescu. Îmi era frică de prejudecățile oamenilor „de-asta a intrat la teatru, că e nepoata lor”. Am învățat atât de multe lucruri în casa domniilor lor, să tac, să ascult, să privesc, să fiu foarte atentă la cei din jur, să nu îi judec, să las uși deschise și pentru intrarea oamenilor în viața mea, dar și pentru plecarea lor, să nu mă atașez de lucruri și să râd… mult, de orice, oricând… S-au perindat mulți oameni frumoși în viața mea. Revin la doamna profesor Sanda Manu, care mi-a deschis orizonturi de înțelegeri nebănuite, întâlnirea cu regretatul director al Teatrului Ion Creangă, domnul Cornel Todea și domnul Ioan Gârmacea, unii dintre acei oameni care au avut încredere în mine, întâlnirea cu regretatul actor și profesor Adrian Pintea, de la care și astăzi păstrez garoafa oferită bobocilor din primul an de actorie, la deschiderea anului universitar, în Teatrul Casandra, întâlnirea cu Valentin Albeșteanu, care a venit într-un moment al vieții mele în care simțeam că nu mai mă regăseam profesional, plecasem din teatru, în TVR nu mai aveam emisiune, lucram la o agenție de presă și nu eram eu… și a venit întrebarea: Vii să cânți cu noi?  Restul a fost Povestea… Sunt câteva dintre Marile Întâlniri care mi-au definit parcursul profesional… Însă există o Mare Întâlnire, care îmi călăuzește sufletul, dincolo de noi… în munți, departe de forfota lumii se află el, Părintele meu. Știu că zilnic cineva se roagă pentru mine, știu că zilnic cineva trimite gânduri de lumină, știu că e acolo, pentru mine, oricând… și tot ceea ce trebuie să fac este să îl conștietizez. Nu am să vorbesc mai mult și nici numele nu am să i-l spun. Ne roagă să nu îl laudăm, dar pentru mine este o Mare Întâlnire. Și la nesfârșit ți-aș continua această poveste a Marilor Întâlniri…e lungă, pentru că oamenii frumosi din viața mea sunt ei în sine Mari Întâlniri.

– Ai cohetat și cu televiziunea. De ce nu ai acum, totuși, o emisiune?
Probabil nu a venit momentul, este un subiect dureros pentru mine, mi-am dorit foarte mult să rămân în Televiziunea Română, dar niciodată nu a fost momentul prielnic. S-au scurs 10 ani de colaborări și cu toate acestea nu ne-am legat destinele. Poate într-o zi…cine știe!

Realitățile cotidiene mă obosesc și atunci ca printr-o vrajă, mă întorc în interbelic…”

– Numele tău este asociat cu… Muzica… „veche”. Ai și senzația, vreodată, că nu ești din vremurile de acum?
O, zilnic… realitățile cotidiene mă obosesc și atunci ca printr-o vrajă, mă întorc în interbelic…pe fundal, muzica orchestrelor de dancing ce se ascultau în grădinile de vară, mă transpun în orizonturile neîngrădite de timp și spațiu ale acelor vremuri. Visez cu ochii deschiși…și îmi încarc bateriile. E minunat să poți visa, dar și mai minunat că acel vis îl pot transpune pe scenă și pentru câteva ceasuri să devin cu adevărat parte din Poveste…

– Alături pe scenă îți este violonistul Valentin Albeșteanu. Cum v-ați cunoscut și cum a apărut proiectul?
Pe Valentin îl cunosc dintotdeauna, aceasta este senzația mea. Practic îl știu de vreo 20 de ani. Aveam 18 ani când am prezentat pentru prima data Festivalul dedicat tatălui său, marele lăutar al sufletelor noastre, Ion Albeșteanu. La Slobozia, unde se desfășoară acest festival, ne-am întâlnit pentru prima dată. El era deja un violonist consacrat, apreciat de iubitorii genului de café concert, eu la început de drum în calitatea de prezentator. Ne-am mai intersectat apoi prin televiziune de vreo două ori, fără însă să ne propunem vreo colaborare. Peste ani ne-am reîntâlnit. Stăteam lângă el în culise, pe o bancă, așteptam să îl prezint din nou pe scena Festivalului Ion Albeșteanu. Îi povesteam cât de mult îmi este dor să cânt. Vali m-a privit și mi-a spus: „Am să îți propun câteva melodii și apoi dacă îți plac te aștept la o repetitie”. Era anul 2014. 6 luni am repetat și pe 7 ianuarie 2015 am prezentat la Carul cu Bere pentru prima data acest proiect, ce avea să se transforme într-o „Poveste din Bucureștiul de Odinioară”.

– Povestește-mi despre Miruna soția, mama… Cum l-ai cunoscut pe soțul tău și care sunt cele mai simpatice momente cu Alexandru… cel mic?
Pe soțul meu l-am cunoscut pe platoul de filmare. El mă privea prin lentila camerei de luat vederi. Ne știam de mult timp, dar nu prea îl agream. Mi se părea foarte arogant și deloc prietenos. Până într-o zi când a zâmbit într-un anume fel la mine, iar ochii lui verzi s-au luminat…Acela a fost Momentul în care l-am întâlnit cu adevărat. Și să îți spun și o întâmplare haioasă. Eram la Isverna, filmam cu Petrică Mâțu Stoian și ne-a dus la un izvor ce traversa o peșteră. „Mă, dacă beți din apa asta într-un an vă căsătoriți și vă cânt la amândoi la nuntă”. Îți dai seama că nu am luat în seama legenda lui nana Petre, Dumnezeu să-l odihnească. Am băut și eu și Florin și cred că după aproximativ 6 – 10 luni l-am sunat și i-am zis: „Nană, ții tu minte când mi-ai spus povestea apei peșterii de la Isverna?! Ei bine, trebuie să vii să ne cânți la nuntă și mie și lui Florin. Copii, hai că m-ați pricopsit cu două nunți. Nu-ți face griji, nană, că este doar una”. Și Petrică a venit, ne-a cântat și a fost alături de noi. Alexandru e minunea noastră. Nu pot să-ți povestesc momente, pentru că aș fi nedreaptă față de tot ceea ce ne este dat să trăim cu el. Este o lume a noastră, pe care o conservăm departe de zbuciumul lumii, într-o simplitate deplină în care tot ce ne dorim este să fim sănătoși și liniștiți. Restul se așează.

Bucureștiul interbelic este o stare în care își fac loc eleganța, noblețea, nostalgia, păcatul și minciuna în același timp, dar cu atât de multă candoare încât n-ai cum să nu le ierți…”

–           Ce are muzica Bucureștiului Interbelic de te-a cucerit? Este o nișă neacoperită în România?
Bucureștiul interbelic este o stare în care își fac loc eleganța, noblețea, nostalgia, păcatul și minciuna în același timp, dar cu atât de multă candoare încât n-ai cum să nu le ierți… Când m-am îndragostit de această întoarcere în timp? De la primele acorduri ale compoziției maestrului Nicolae Kirculescu…Violete pentru fete…am văzut florăresele cu coșurile pline de flori, am văzut grădina de vară, am văzut lumina felinarelor ce adăposteau declarații de dragoste, am simțit aburul nopților târzii de toamnă când îndrăgostiții mai furau câteva clipe al unui început de iubire calină, i-am proiectat pe protagoniștii acelor vremuri și pe Calea Victoriei și în Târgul Moșilor și în mahala… Da, în mahalaua aceea în care intrai până la gleznă în noroi…și de toate m-am îndragostit. Apoi am descoperit poveștile compozitorilor, teatrelor de revistă, ale artiștilor pe care i-am uitat și pe care acum îi descopăr și îi redescopăr prin periodicele vremii, prin biografiile compozitorilor sau prin interviurile păstrate în fonoteca Radio, instituție căreia îi mulțumesc pentru că mi-a permis această cercetare. Este o nișă puțin acoperită. Sigur ne amintim Zaraza, Iubesc femeia, Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara, ne amintim de Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol, Maria Tănase și încă câțiva. Am uitat de Stroe și Vasilache, am uitat de Mia Apostolescu, de Silly Vasiliu, de Efim Sclearov, de Max Halm și de mulți alții care au asigurat cortina sonoră a Bucureștiului Interbelic… și Bucureștiul Interbelic nu încetează să mă cucerească… orașul tuturor posibilităților în perioada dintre cele două războaie mondiale, Bucureștiul mai are multe de spus…

–           Ești, de fapt, actriță cu… patalama. Te gândești să te ocupi cândva doar de această profesie?
Nu, rostul meu simt că este reprezentat de proiectul pe care îl desfășor. Cel puțin pentru moment. Ti-am spus că niciodată nu încetez căutările, de aici mereu am învățat să spun „pentru moment”. Am darul să mă surprind. Însă iată ca mai bine de 9 ani mă dedic acestui proiect și o voi face încontinuare, pentru că avem multe planuri de viitor și vrem să le împlinim.

– Care este cel mai frumos gest de recunoștință pe care l-ai primit de la public?
Categoric cel mai frumos gest sunt aplauzele din finalul fiecărui concert. Nimic nu se compară cu acel moment. Că vorbim de Festivalul Internațional George Enescu, unde minute în șir aproape 3.000 de oameni au aplaudat în picioare sau că vorbim de Teatrul Constantin Tănase unde în permanență între 350 – 400 de oameni încununează serile de spectacol cu aplauze sau de orice alt spectacol, acel moment unic al vuietului aplauzelor este de neegalat.  Însă nu pot uita și sunt recunoscătoare pentru acest fapt, oamenii care văzându-ne pe scenă s-au alăturat proiectului de cercetare și de realizare al Bibliotecii Digitale a Muzicii Ușoare Românești – perioada interbelică, un proiect făcut totalmente gratuit cu scopul salvării patrimoniului reprezentat de această muzică, prin partituri, articole, povești de viață ale marilor creatori ai perioadei interbelice. Sunt oameni care m-au căutat și totalmente desinteresanți de vreo recompensă s-au alăturat…Incredibil, dar mai există astfel de oameni!

– Dar cea mai surpinzătoare Întâlnire pe care ai avut-o pe scenă?  
Aș lărgi un pic termenul de scenă și aș adauga scena proiectului…Era vară, august 2022. Mă chinuiam să găsesc membrii familiilor marilor compozitori pentru a afla mai multe povești și a le așterne în paginile Bibliotecii Digitale a Muzicii Interbelice. Aflasem că soția maestrului Kirculescu locuiește la Paris. I-am făcut rost de numărul de telefon și cu multe emoții am îndrăznit să o sun. Marieta Bratu Palaghia, văduva maestrului Kirculescu, plecată din țară în 1987, mi-a răspuns afirmativ propunerii de a povesti despre maestrul Nicolae Kirculescu. În câteva zile venea în țară și urma să ne întâlnim. M-a primit cu brațele deschise și cu bucuria unei Mari Întâlniri, atât pentru mine, cât și pentru dumneaei, așa cum mi-a mărturisit ulterior. Împreună am realizat ca un preambul deschiderea anului Kirculescu, când Marieta a lansat în țată dublu compact discul cu muzica instrumentală (de divertisment) a maestrului Kirculescu, apoi ne-am întâlnit la Crizantema de Aur, unde Marieta a susținut un recital dedicat memoriei maestrului și împreună sunt convinsă că mai avem multe de făcut pentru a continua anul Kirculescu 120 de ani, de la nașterea compozitorului.

– Cât din misiunea ta crezi că este și de a conserva o parte a muzicii, a atmosferei unui timp uitat?
În momentul în care m-am aplecat asupra acestei muzici și am început să construim Poveste din Bucureștiul de Odinioară și eu si Valentin ne-am dorit să aducem publicului nu doar muzica, ci și poveștile ei. Și atunci au început căutările. Atunci a început cercetarea. Proiectul nu este valoros doar pentru muzica pe care o prezentam pe scena, valoarea i-o conferă și cercetarea, pentru că astfel capătă noi valențe, o altă consistență, alte nuanțe. Și apoi am simțit ca pe o datorie morală să cunosc acest trecut dincolo de partituri. Nu pot cânta muzica maestrului Vasilescu fără să știu cine a fost acest om, sau a maestrului Kirculescu, să ascultăm George Boulanges și să nu îi cunoștem povestea sau să vorbesc despre muzica teatrelor de revistă și să nu amintesc de Teatrul Alhambra, de Colos, de Ventura… o istorie care treptat s-a tranformat pentru mine într-o pasiune. Este greu, materialele se găsesc cu mari eforturi, a trecut peste ele un război, dar nu imposibil… Și apoi e minunat ca la final de spectacol, oamenii să vină și să-ți spună că au călătorit cu noi odată prin Bucureștiul de poveste și să știi că nu o fac din complezență, pentru că vin și a doua oară, unii chiar și a treia oară să cânte efectiv cu tine.

– Acum câțiva ani ai trecut printr-o încercare dificilă… Ce e de spus după această experiență? Ai deznădăjduit?
Nicio secundă. Pentru că în jurul meu, ca un scut s-a făcut iubirea celor care țin cu adevărat la mine. Apoi langă mine pe tot parcursul tratamentului a fost acel înger întrupat, care își ascunde bine aripile în interior cum o percep pe doamna Doctor Cristina Berteanu. M-a ajutat enorm și atunci și în fiecare zi a vieții mele. Au trecut 3 ani și nu există săptămână în care să nu ne auzim la telefon. Este un om deosebit care nu doar pe mine m-a ajutat, ci pe mulți dintre cei care au avut nevoie și au ajuns să o cunoască. Am învățat că nimic nu este sigur, doar bucuria momentului de acum. Necazuri pe pământ sunt multe…unele mai mari…altele mai mici, acum așa cum mi-a spus părintele duhovnic, depinde cu cine te compari.

– Care sunt proiectele la care lucrezi acum?
Continui cercetarea pentru Biblioteca digitală a muzicii ușoare – perioada interbelică, platforma care adună partituri digitizate din perioada interbelică, articole digitizate din periodicele vremii, povești și portrete ale compozitorilor, textierilor acelor ani și pe care deja am prezentat-o într-o primă fază de lucru în fața specialiștilor, într-un eveniment la care au participat domnul Președinte al UCMR, compozitorul, Prof. Univ. Dr. Dan Dediu, membri ai UCMR, compozitori: compozitorul Ionel Tudor, compozitorul Mircea Drăgan – Dumnezeu să-l odihnească, dirijorul corului Filarmonicii George Enescu, dl. Iosif Prunner, compozitorul și orchestratorul Ioan Dobrinescu – cel care a și orchestrat o parte din melodiile aflate în repertoriul spectacolului nostru, Octavian Ursulescu, oameni de radio, de televiziune, artiști,  urmând s-o lansăm oficial în momentul în care vom finaliza etapa la care lucrăm acum (am depășit puțin ca termen finalizarea acestei etape, dar cercetarea este una destul de dificilă și timpul prea scurt, însă 2024 va însemna punerea ei în folosul publicului). Țin să precizez că acestă platformă este realizata în mod gratuit, nu am accesat fonduri sau alte susrse de finantare, am facut-o cu bani proprii și nu percepem taxe în utilizarea ei. Un alt proiect pe care îl desfășuram în 2024 este Festivalul Internațional de Muzică Interbelică (International Festival of Interwar Music). Este un festival prin care ne dorim să realizăm o unitate muzicală europeană și la aceste capitol al muzicii interbelice – București via Paris, Berlin, Londra.   Vor fi prezenți artiști cu priecte similar cu al nostru și care vor prezenta specificul muzical din perioada interbelică țării pe care o reprezintă. Continuăm seria de concerte Poveste din Bucureștiul de Odinioară în formula ei simfonică, pe care am lansat-o in 2023, avându-l la pupitrul dirijoral pe Tiberiu Dragos Oprea, un dirijor rafinat și cu o disponibilitate artistică extraordinară, care a devenit trup și suflet cu acest proiect. De asemenea, ne aflăm în stagiunea Teatrului de Revistă Constantin Tănase cu spectacolul A fost odată în București, care aduce în atenție cântecele lansate pe scenele teatrelor de revistă ale perioadei interbelice, de aceea ne dorim a nu se confunda cu spectacolul Poveste din Bucureștiul de Odinioară pentru că sunt două spectacole diferite, cu scenariu diferit, care sigur păstrează aceeși temă – muzica interbelică, însă aduce în lumină tablouri diferite. Sunt multe planuri pe care le avem, ne dorim să creăm o pagină frumoasă a istoriei acestei muzici prin inițiativele noastre.

– Unde se poate asculta muzica ta?
Publicul ne poate întâlni la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, așa cum spuneam ne aflăm în stagiune cu spectacolul „A fost odată în București”, alături de Taraful de Oraș, înființat de Valentin Albeșteanu și care îi are în componența lui pe Valentin Cucu – pian, Nicolae Petrea – contrabas și Daniel Mustățea – acordeon, oamenii alături de care construim aceste proiecte de mai bine de 9 ani. Invităm publicul să ne urmărească pagina de Facebook „Poveste din Bucureștiul de Odinioară”, unde anunțăm concertele din București, dar și pe cele din țară.

– Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit pentru carieră?
Să am răbdare. O carieră solidă se construiește cu multă răbdare și perseverență. Nu este un sfat ieșit din comun, dar este un sfat extrem de prețios, dacă îl înțelegi. Azi vrem ca totul să se întâmple acum. Și se poate în anumite cazuri, dar din punctul meu de vedere tot ce este construit peste noapte, peste noapte se năruie.

– Dar pentru viață?
Au fost multe sfaturi și diferite pentru că nu pot spune că este unul universal valabil. Să iubesc, să cred, să mă bucur, să las vântul să îmi fluture prin păr, să păstrez primavera în suflet, chiar și când e iarnă în jurul meu, să visez necontenit și să nu las gălăgia lumii să-mi farme visul, să nu tropăi în viețile celor din jur și să nu uit că la izvor nu se intre cu bocancii în apă, să tac și să ascult mai mult, să am răbdare cu mine și să-mi permit să greșesc, ba chiar să mă amuz, să valsez cu clipele și să le dau voie să mă conducă ele, să nu îmi fie frică că voi pierde controlul, nu se știe niciodată unde te poți trezi…poate fi un eșec? Da, poate și ce dacă…Maine e o nouă zi!

– Care este melodia pe care ai asculta-o la nesfârșit?
Întotdeauna simt nevoia să schimb ceva. De aceea nu pot spune că am o astfel de melodie. Azi îmi place să ascult ceva, mâine în funcție de starea pe care o am, altceva și tot așa. Da, este muzica pe care aș ascult-o la nesfârșit. Un tango amar de Boulanger, un cântec de lume sau poate un swing de Vasilescu sau de Kirculescu… stau la masă cu aceste muzici și împărtășesc cu ele frumosul.

– Dar cea care ți-ar putea fi coloană sonoră a vieții tale?
Nu am ajuns la vârsta să îmi aleg încă coloana sonoră a vieții, însă la momentul acesta facem  un scurt colaj și adunăm un pic din „Habar n-ai tu”, un pic din „Violete pentru fete”, aș adăuga și „Mi-am pus busuioc în păr” și ceva din „Prima poezie”, ba chiar și din „Nu mai plânge, baby!” Cum va suna, nu știu, dar m-ai făcut curioasă…

– Găsești pareneri de nădejde în proiectele tale? Se implică statul în vreun fel?
Pot spune că până acum celor cărora m-am adresat au răspuns pozitiv solicitărilor noastre. Proiectul este unul valoros, iar noi știm asta, nu în special datorită nouă, ci datorită patrimoniului pe care îl aducem la lumină. Este un material al identității noastre culturale, care prin complexitatea lui determină apariția unor noi centre de interes cultural. Căutam forme de finanțare pentru festival, nu doar private, ci și publice și sperăm să găsim toată deschiderea și în cazul institituțiilor publice. Este un concept unic, care așa cum spuneam deschide noi căi de comunicare culturală la nivel European.

– Cât de mult te-au ajutat frumusețea și candoarea ta? Cât de mult te-au încurcat? În ceea ce a privit aspectul exterior, mi-am dorit să cultiv eleganța și noblețea acelor vremuri…
O rochie lungă, mănuși, un șirag de perle…au venit natural. Am vrut să fie un tot, de la aspect la interpretare, la povești. Cred că frumusețea vine și dintr-o anumită potrivire cu ceea ce creezi. Da, sunt femei frumoase indiferent în ce tablou le plasezi. Nu fac parte din această categoria. Însă în momentul în care trăsăturile intră în deplină concordanță cu mesajul sufletului și al actului artistic, implicit apare frumusețea, care îți devine prietenă și nu are cum să te încurce.

S-a compus enorm în interbelic. Doar noi avem în arhiva peste 300 de partituri”

– Mai e muzică de cules?
S-a compus enorm în interbelic. Doar noi avem în arhiva peste 300 de partituri. A fost o perioadă creatoare prolifică, care a poziționat România printre țările cu cele mai frumoase creații muzicale. A fost perioada în care muzica ușoară autohtonă și-a găsit filonul românesc, câștigându-și astfel caracterul. Până în perioada interbelică au existat foarte multe muzici de import, însă odată cu apariția lui Ion Vasilescu, lucrurile s-au schimbat. Deși influenţele străine încă se resimțeau, muzicienii români optează tot mai mult pentru păstrarea și cultivarea specificului naţional. Se creează astfel o confluență a spiritului european cu cel național. Contribuie la această fuziune și faptul că mulți dintre compozitori își definitivau studiile universitare la Paris, Viena sau Berlin, intrând astfel în contact cu mediul european.  Întorși în țară, repertoriul pe care îl ofereau reflecta aspirațiile majore ale societății românești: afirmarea identității naționale și solidaritatea cu cultura europeană. Mai avem multe de descoperit și de adus în atenția publicului.

– Care a fost cel mai frumos spectacol de până acum?
Participarea în cadrul Festivalului Internațional George Enescu a fost un triumf. Pe scena, alături de noi, s-a aflat Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Râmnicu Vâlcea, condusă de dirijorul Tiberiu Dragos Oprea, iar în culise cel care trăia cu noi la unison emoțiile managerul Filarmonicii, Petruț Constantinescu. Văd și acum piața. Cei de la ISU ne spuneau in seara asta sunt cei mai mulți, să tot fie vreo 3000. Oare cum va primi Bucureștiul muzica lui? Eram nerabdatori să aflăm răspunsul. Nu știu când au trecut cele 90 de minute. Simțeam bucuria oamenilor, unii dintre ei cântau cu noi. La final îmi amintesc aplauzele care nu conteneau. Dădusem deja două bis-uri și oamenii nu plecau din piață. M-am bucurat enorm, pentru că știu că aplauzele au plecat dincolo de noi, către ei, către cei datorită cărora există aceste muzici. 

– De fapt, de ce e importantă muzica pe care o interpretezi?
În orice gen am scris muzică, preponderența melodiei a fost pentru mine mai mult decât o grijă, aprope o obsesie. Am acordat prioritate melodiei în raport cu armonia pe care am subordonat-o mereu punerii în evidență și îmbogățirii liniei melodice. Cât privește folclorul nu m-am servit de el și nici nu l-am citat, dar dragostea pentru el a făcut ca intonațiile sale să lase o amprentă puternică pe tot ce am compus. De aceea cred că muzica mea este o muzică prin excelență românească.– declara maestrul Nicolae Kirculescu. O muzică prin excelență românească! Iată de ce este importantă…ea reflectă viețile oamenilor, cu trăirile, cu emoțiile, cu simțirilor lor, punând în evidență aspirațiie majore ale societății, cultivând o limbă română poetică, frumoasă și corectă, contribuind pe deplin la dezvoltarea culturii naționale în raport cu cea europeană, lăsând totodată să răzbată spiritul românesc. Este o muzică de patrimoniu și merită promovată și respectată ca atare.

– Lasă-i aici un mesaj Mirunei de peste 10 ani.
Succes la inaugurarea TEATRULUI ALHAMBRA!

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri