Academia Română respinge mitul ”donației Brâncuși”. Sculptorul nu a oferit niciodată statului român atelierul său din Paris

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a dezmințit public, printr-un comunicat trimis astăzi, informațiile potrivit cărora instituția ar fi refuzat, în perioada comunistă, o presupusă donație a atelierului din Paris al geniului Constantin Brâncuși.

Academia Română respinge mitul ”donației Brâncuși” statului român

Academicianul Ioan-Aurel Pop a precizat că instituția pe care o conduce nu cunoaște în istoria sa o ofertă oficială de donație din partea lui Constantin Brâncuși, de la nașterea căruia se împlinesc anul acesta 150 de ani,  și că nu există dovezi scrise care să ateste o astfel de intenție din partea marelui sculptor. Președintele Academiei a făcut referire la procesul-verbal al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă din 7 martie 1951, document frecvent invocat de susținătorii teoriei potrivit căreia ”Brâncuși ar fi dorit să-și doneze atelierul României, iar Academia ar fi refuzat oferta”. Potrivit lui Ioan Aurel Pop (foto), acea reuniune a fost o ședință obișnuită, în care membrii Academiei au discutat despre opera sculptorilor Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși, fără a exista vreo referire la o donație sau la un refuz instituțional.

Cercetările din arhiva Brâncuși: niciun document despre o donație unui stat aflat sub un regim comunist

Ioan Aurel Pop (71 de ani) a subliniat că arhiva Brâncuși, aflată la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a fost cercetată sistematic și competent, iar rezultatul este clar- nu există niciun document scris, nicio declarație și nicio mărturie care să confirme dorința sau intenția sculptorului de a dona atelierul său statului român. „Din cele de mai sus reiese cu claritate că acest proces-verbal nu poate constitui un argument pentru a afirma existența unui ipotetic refuz al unei ipotetice donații”, a declarat președintele Academiei Române.

În comunicatul trimis, Ioan Aurel Pop a contextualizat și poziția personală a lui Brâncuși față de România postbelică, afirmând că sculptorul nu a avut niciodată intenția de a-și lăsa moștenirea artistică unui stat aflat sub un regim comunist stalinist. „Constantin Brâncuși nu a avut niciodată intenția să lase moștenirea sa artistică unei Românii proletcultiste, cu trupe sovietice staționate pe teritoriul său”, a explicat Pop, subliniind climatul politic și ideologic din acea perioadă.

Comunicatul integral al Academiei: ”Nu a existat niciun refuz”

”În conformitate cu precizarea făcută de Secția de arte și audiovizual a Academiei Române, din 15 martie 2021, pe care o reproducem în mare parte aici, ne vedem obligați să revenim cu acest comunicat referitor la patrimoniul lăsat lumii de marele artist român Constantin Brâncuși (1876-1957). Ziua de naștere a sculptorului, 19 februarie, a devenit sărbătoare națională, prilej binevenit de omagiere a celui care a fost un mare deschizător de noi drumuri în arta mondială modernă. În acest an se celebrează un secol și jumătate de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Cu acest prilej, viața și opera marelui artist se află în centrul atenției, mai ales că 2026 a fost declarat oficial de către Parlamentul României „Anul Constantin Brâncuși”.

Este de datoria noastră să celebrăm marea personalitate pomenită, mai ales că Brâncuși are din 1990 și calitatea membru post mortem al Academiei Române. Dar trebuie să atragem atenția că spațiul public continuă să fie invadat de anumite detalii care falsifică grav biografia brâncușiană și induc în eroare opinia publică. Una dintre acestea este afirmația potrivit căreia, în anul 1951, Brâncuși ar fi donat statului român atelierul său cu tot conținutul, donație ce ar fi fost refuzată de către Academia Română. Procesul verbal al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române din 7 martie 1951, invocat de către cei ce susțin, fără nici o bază documentară, existența unei oferte de donație, consemnează, de fapt, desfășurarea unei ședințe obișnuite, care începe cu prezentarea raportului de activitate pe luna precedentă și continuă cu o discuție între membrii secției despre opera lui Paciurea și Brâncuși, privite în cadrul distincției care se făcea în epocă între realism și formalism. Opiniile participanților sunt uneori doar subiective, alteori conjuncturale și oportuniste, în acord cu ideologia epocii. „Realismul socialist” – curentul artistic promovat de ideologii regimului adus pe tancurile sovietice și susținut de instrumentele lor din România – era incompatibil cu arta brâncușiană. În acest context, se fac referiri și la oportunitatea prezenței unor lucrări ale celor doi sculptori în Muzeul de artă bucureștean. Precizăm că numai cu două luni înainte, în decembrie 1950, se deschisese, în fostul Palat Regal, „Galeria de artă”, unde figurau două opere de tinerețe ale lui Brâncuși, „Portretul pictorului Dărăscu” și „Somnul”, ambele provenind din fostul Muzeu Simu. Noul muzeu deschis la Palat nu avea, de altfel, în patrimoniul său, la acea dată, alte sculpturi de Brâncuși. Procesul verbal menționat, al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, nu conține niciun fel de referire, nici explicită, nici interpretabilă, la o posibilă donație oferită de sculptorul român stabilit la Paris din 1904. Cercetarea sistematică și competentă a arhivei Brâncuși aflată la Muzeul de artă modernă din Paris a relevat că nu există niciun document scris și nicio declarație care să ateste dorința sau intenția lui Brâncuși de a dona atelierul său statului român. Din cele de mai sus reiese cu claritate că acest proces verbal nu poate constitui un argument pentru a afirma existența unui ipotetic refuz al unei ipotetice donații.

”Brâncuși a iubit și a prețuit în egală măsură Franța, țara sa de adopție, căreia a decis să-i lase prin testament atelierul său din Impasse Ronsin”

Deși a părăsit România la vârsta de 28 de ani, Brâncuși a continuat să-și iubească țara, țara așezată, așa cum o știa din copilărie și adolescență, neocupată de străini și neaservită ideologiilor totalitare. Dar a iubit și a prețuit în egală măsură Franța, țara sa de adopție, căreia a decis să-i lase prin testament atelierul său din Impasse Ronsin, beneficiind de susținerea prietenilor și admiratorilor săi artiști, scriitori și istorici de artă. Parisul oferea o vizibilitate infinit mai mare decât Bucureștiul, devenit pe atunci un fel de închisoare comunistă. Jean Cassou, istoric de artă cu o poziție importantă în Muzeul de artă modernă de la Paris, după ce achiziționează, încă din 1946, trei lucrări direct de la Brâncuși, își arată disponibilitatea de a reconstitui în cadrul muzeului atelierul conceput de artist ca operă de artă totală, în eventualitatea unei donații. Și unele muzee americane care posedau deja sculpturi de Brâncuși se arată interesate de a reface atelierul în cuprinsul lor. Astfel, Brâncuși nu se afla în situația ingrată de a fi nevoit să găsească un adăpost pentru sculpturile sale și de a oferta opera sa statului român, a cărui ideologie și politică culturală în acel moment erau departe de a se afla în consens cu convingerile sale. În 1950 Brâncuși solicită cetățenia franceză, pe care o primește în 15 mai 1952. Prin testamentul său din data de 12 aprilie 1956 donează statului francez tot ceea ce va conține atelierul său din Impasse Ronsin nr.11, la data încetării sale din viață, cu obligația asumată de către statul francez de a-l reconstitui, de preferință, în spațiile Muzeului de artă modernă din Paris. În 30 martie1962, André Malraux, ministrul culturii, inaugurează o primă reconstituire a atelierului lui Brâncuși. Constantin Brâncuși nu a avut niciodată intenția să lase moștenirea sa artistică unui stat cu regim comunist stalinist, unei Românii proletcultiste, cu trupe sovietice staționate pe teritoriul său. Prin urmare, Academia Română nu a refuzat vreodată găzduirea de către România a patrimoniului Constantin Brâncuși aflat la Paris.” (Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române-FOTO).