Premieră tehnologică în industria spațială! Un satelit comercial american a ajuns pe orbită având la bord o așa-numită „baterie nucleară”, capabilă să producă energie electrică fără lumină solară și fără să fie reîncărcată.

Prototipul ar putea deschide drumul către echipamente spațiale care să funcționeze ani sau chiar decenii în cele mai întunecate și îndepărtate regiuni ale sistemului solar.

Experimentul ar putea schimba modul în care sunt alimentate viitoarele echipamente spațiale a ajuns pe orbită. Satelitul BOHR (Betavoltaic Orbital High-Reliability-n.r.), dezvoltat de compania americană City Labs, testează în spațiu o tehnologie de producere a energiei electrice cu ajutorul tritiului.

Aparatul a fost lansat pe 7 iulie 2026, în cadrul misiunii Transporter-17, și are dimensiunile reduse specifice unui CubeSat. Deși expresia „baterie nucleară” suna ”spectaculos”, tehnologia testată nu implică un reactor nuclear și nici producerea energiei prin fisiune.

Cum funcționează „bateria nucleară” trimisă în spațiu

Secretul tehnologiei se află în interiorul unei baterii betavoltaice. Dispozitivul utilizează tritiu, un material radioactiv care se dezintegrează în mod natural și emite particule beta. Aceste particule sunt captate de un semiconductor și transformate direct în energie electrică. Principiul poate fi comparat, într-o formă simplificată, cu funcționarea unui panou solar. Diferența majoră este sursa energiei. Panourile solare transformă lumina în electricitate, în timp ce bateria betavoltaică utilizează particulele rezultate din dezintegrarea radioactivă. Avantajul uriaș este durata de funcționare. O astfel de baterie poate produce cantități mici de energie timp de foarte mulți ani, fără reîncărcare și fără componente mecanice care să necesite întreținere periodică.

Satelitul nu este alimentat integral cu energie nucleară

Un detaliu important este că BOHR nu folosește bateria cu tritiu pentru alimentarea întregului satelit. Sistemele principale de navigație, comunicații și operare funcționează cu ajutorul panourilor solare convenționale. Bateria nucleară alimentează doar un subsistem autonom experimental.

Scopul misiunii este verificarea comportamentului acestei tehnologii în condițiile dure din spațiu.

Specialiștii vor putea analiza modul în care bateria funcționează în vid, la variații extreme de temperatură și într-un mediu cu niveluri ridicate de radiații. Dacă experimentul va avea succes, aplicațiile viitoare ar putea fi extrem de importante pentru explorarea spațială. Una dintre marile probleme ale misiunilor spațiale este alimentarea echipamentelor în zone unde lumina Soarelui este insuficientă sau lipsește complet.

Un exemplu îl reprezintă craterele permanent umbrite din regiunile polare ale Lunii.

În aceste zone, panourile solare nu pot reprezenta întotdeauna o soluție eficientă, iar temperaturile pot coborî la valori extreme. Bateriile betavoltaice ar putea alimenta senzori, instrumente științifice sau sisteme de monitorizare pentru perioade foarte lungi.

O baterie care ar putea produce energie timp de zeci de ani.

Tritiul are un timp de înjumătățire de aproximativ circa12 ani, ceea ce înseamnă că energia poate fi produsă în mod constant pe perioade îndelungate. Puterea furnizată de asemenea dispozitive este redusă, astfel că bateriile betavoltaice nu pot înlocui panourile solare sau sistemele energetice destinate consumatorilor mari. Ele pot deveni însă extrem de utile pentru echipamente care necesită cantități mici de energie și trebuie să funcționeze fără intervenție umană.