Politica românească pare să funcționeze după reguli pe care nici protagoniștii nu le mai înțeleg. În doar câteva ore, trei dintre actorii principali ai unei presupuse negocieri pentru formarea Guvernului Adrian Veștea au oferit versiuni diferite ale aceleiași întâlniri. Unul spune că a fost invitat, altul spune că nu l-a invitat, iar cel de-al treilea susține că nici măcar nu are numărul de telefon al persoanei care afirmă că a fost chemată la discuții.
Rezultatul? Nimeni nu mai știe cine cu cine s-a întâlnit, cine a convocat întâlnirea și cine spune adevărul.
Simion: S-au negociat voturi de la AUR
Scandalul a izbucnit după declarațiile liderului AUR, George Simion, care a susținut că, imediat după desemnarea lui Adrian Veștea pentru funcția de premier, au existat discuții pentru atragerea unor parlamentari AUR în sprijinul noului Guvern.
Potrivit lui Simion, deputatul AUR Mohammad Murad ar fi fost invitat la Vila Lac de Adrian Veștea și Eugen Tomac.
„Aceștia au luat parte la o discuție despre cum ar putea o parte dintre parlamentarii AUR să voteze Guvernul Veștea, de parcă noi am fi o tarabă”, a afirmat liderul AUR.
Acuzația este una gravă, deoarece președintele Nicușor Dan a declarat în repetate rânduri că nu va desemna un premier care depinde de voturile AUR pentru a obține majoritatea parlamentară.
Murad: Da, întâlnirea a existat
Surpriza a venit însă chiar din partea celui vizat. Deputatul AUR Mohammad Murad nu a negat existența întâlnirii. Dimpotrivă.
El a declarat că s-a întâlnit la Vila Lac cu Adrian Veștea și Eugen Tomac și că discuția a durat aproximativ 15 minute.
„Am fost eu, Tomac și Veștea, iar toată discuția a durat un sfert de oră. Eu am avut o singură întâlnire. În cadrul negocierilor au fost cel puțin 20 de întâlniri, dar nu cu mine, ci cu alții. Erau întâlniri aproape publice”, a declarat Murad.
Deputatul AUR susține că nu a negociat funcții și că singurul subiect adus în discuție a fost un proiect de țară.
„Am fost întrebat dacă sunt interesat de ceva anume și am spus că nu sunt interesat de absolut nimic. Eu am fost invitat la o discuție constructivă.”
Prin această declarație, Murad confirmă practic existența unei întâlniri pe care ceilalți participanți o descriu diferit.
Tomac: Eu nu l-am invitat
Versiunea lui Eugen Tomac complică și mai mult lucrurile.
Consilierul prezidențial onorific susține că a fost prezent doar pentru că fusese invitat, dar neagă că el ar fi fost persoana care l-a contactat pe Mohammad Murad.
„Eu nu l-am sunat pe domnul Murad să vină să se întâlnească. Eu sunt un om politic responsabil și când cineva mă invită, dau curs invitației. Nu a fost cazul acum! Nu știu dacă Veștea l-a sunat.”
Practic, Tomac admite indirect că întâlnirea a avut loc, însă pasează responsabilitatea organizării către altcineva.
Veștea: Nici măcar nu-i am numărul
Dacă declarațiile lui Murad și Tomac pot fi puse cap la cap, intervenția lui Adrian Veștea face tabloul și mai confuz.
Premierul desemnat susține că nici nu are numărul de telefon al deputatului AUR.
Cu alte cuvinte, dacă Murad afirmă că a fost invitat, Tomac spune că nu el a făcut invitația, iar Veștea afirmă că nici nu avea cum să o facă.
Întrebarea evidentă rămâne fără răspuns: cine l-a invitat, totuși, pe Mohammad Murad la Vila Lac?
O întâlnire fără organizator
Povestea capătă accente absurde. Există un participant care spune că a fost invitat. Există doi participanți care recunosc că întâlnirea a avut loc. Dar niciunul dintre cei doi nu își asumă organizarea ei.
Este una dintre acele situații în care toată lumea admite că s-a stat la aceeași masă, însă nimeni nu recunoaște cine a pus masa.
Un nou episod al politicii românești
Dincolo de contradicțiile amuzante, episodul ridică întrebări serioase despre modul în care se poartă negocierile politice în România.
Dacă întâlnirea a avut loc pentru discutarea unei eventuale susțineri parlamentare, atunci declarațiile repetate privind excluderea oricărei colaborări cu AUR devin greu de reconciliat cu realitatea.
Dacă, în schimb, a fost doar o simplă discuție „constructivă”, așa cum spune Mohammad Murad, rămâne neclar de ce niciunul dintre participanți nu își asumă inițiativa organizării ei.
În final, tabloul este aproape suprarealist: un lider de partid acuză negocieri secrete, deputatul vizat confirmă întâlnirea, unul dintre participanți spune că nu el a făcut invitația, iar celălalt afirmă că nici măcar nu avea numărul de telefon al invitatului.
În politica de la București, se pare că întâlnirile există, participanții există, dar organizatorii dispar. Iar pentru public, întrebarea rămâne aceeași: cine mai înțelege ce se întâmplă?
