„Piața nu urcă pentru că lucrurile merg bine. Urcă pentru că oamenii cred că vor merge și mai bine. Iar când toți sunt convinși de asta, nu mai rămâne nimeni care să cumpere."
— Marc Faber, în buletinul „The Gloom, Boom & Doom Report"
Elvețianul care a făcut din pesimism o profesie
Marc Faber e genul de investitor pe care presa financiară îl invită mereu la televizor când vrea o notă contrastantă. Născut la Zürich, cu doctorat în economie luat la 24 de ani, s-a mutat în Asia în anii '70 și a rămas acolo. Din Hong Kong, iar mai târziu din Thailanda, a scris timp de decenii un buletin pe care abonații îl citeau tocmai pentru că mergea împotriva curentului. A avertizat înainte de crahul din 1987 și a fost printre puținii care vorbeau despre supraevaluare când nimeni nu voia să audă. Fraza asta rezumă modul lui de a privi euforia: prețurile nu reflectă realitatea, reflectă așteptările, iar așteptările au o limită.
Când toată lumea e deja înăuntru
Ideea sună simplu, dar mecanismul din spate e crud. O piață urcă atâta timp cât mai există cumpărători dispuși să plătească mai mult decât cel dinainte. În momentul în care ultimul optimist a cumpărat, nu mai are cine să împingă prețul în sus. De aici corecțiile care par să vină din senin, când datele economice arătau încă bine. Nu vestea proastă declanșează scăderea, ci epuizarea cererii.
Am văzut asta și la BVB, chiar dacă la o scară mai mică. Când toată lumea de la coadă la casă vorbea despre dividendele grase de la companiile de energie și de la bănci, când forumurile erau pline de oameni care intrau prima dată pe bursă, acela era rareori momentul bun de cumpărare. Nu pentru că firmele erau proaste, ci pentru că prețul încorpora deja tot optimismul posibil. Contraexemplul există totuși. Uneori piața rămâne scumpă mult mai mult decât pare rațional, iar cine a vândut prea devreme a ratat ani de câștiguri. Faber însuși a fost acuzat că strigă lupul prea des.
