Spunem despre Hitler ca era Fuhrer sau ca era cancelar? Despre Franco spunem ca era ba “general”, ba “Caudillo”. Despre Antonescu vorbim ca despre “maresal”, nu ca despre presedinte al Consiliului de Ministri. De ce? Pentru ca aceste functii formale au semnificatie numai in democratii, acolo unde transferul formal de putere se poate produce indiferent de persoana detinatorului. In rest, toti cei pomeniti mai sus sunt pur si simplu dictatori si au exercitat puterea prin natura autoritara a relatiei cu statul si/sau partidele pe care le-au creat.
Dar ziarele il iau in serios pe Castro cand declara ca se retrage din functia de presedinte. Si ce daca? Va deveni “El Comandante” un cetatean obisnuit al statului pe care l-a creat si pe care l-a stapanit in cel mai curat stil dictatorial? Va face pe taximetristul pentru a-si suplimenta veniturile de secretar general al Partidului Comunist Cubanez? Nimic nu se schimba prin aceasta retragere si nimic nu se va schimba pana ce cubanezii vor fi siguri ca “fostul presedinte” a crapat definitiv. The Economist face un bilant al mostenirii lui Castro. Lasa in urma o tara ca un muzeu al comunismului, cu penurie generalizata, infrastructura veche, frica si frustrare. Reporterul intra in muzeul “Comitetelor de Aparare a Revolutiei”.
Aceste comitete cuprind 85% din populatie si sunt instrumentul folosit de regim pentru a tine populatia sub control. Muzeul este pustiu, dar femeia de la intrare, in loc sa il convinga cum lupta poporul cubanez cu hoardele imperialiste, il intreaba daca nu cumva are niste medicamente pentru arsurile de stomac, pentru ca nu se mai gasesc in magazine. Cam asta este mostenirea “Presedintelui” Castro.
