Doctorul

(O legendă) În ’91, SMUR – „D‑ul“ va fi adăugat mai târziu – primeşte o donaţie din partea unei instituţii din Germania, sub forma unei ambulanţe de reanimare. Vehiculul, evaluat la peste 150.000 de mărci germane, nu reuşeşte să treacă de vama românească (contextul nu este potrivit pentru a dezbate motivele). Un palestinian, medic rezident la Târgu‑Mureş şi iniţiatorul unui sistem experimental (atunci) de urgenţă, organizează o colectă publică în oraşul adoptiv cu circa 160.000 de locuitori şi, în scurt timp, strânge suma necesară pentru a putea folosi ambulanţa blocată la Vamă.

(O certitudine) Gestul târgmureşeni­lor îl emoționează pe Raed Arafat, fondatorul SMURD – Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare –, care se ataşează pentru totdeauna de oraş şi oamenii locului. Reuşita de atunci a lui Raed Arafat este primul indiciu al influenţei pe care actualul ministru al Sănătăţii, singurul membru apolitic al cabinetului Ponta, urma să o aibă în sistemul de sănătate din România.

Contextul, nu politica. Din 7 noiem­brie, după un scandal în Ministerul Sănătăţii ce l‑a implicat chiar pe ministru (Vasile Cepoi a fost acuzat de ANI de conflict de interese) şi un interimat asigurat de premierul Victor Ponta, cel din urmă l‑a nominalizat pentru a ocupa funcţia în cauză pe subsecretarul de stat, doctorul Raed Arafat.
Propunerea nu surprinde. Doctorul de la SMURD, una dintre cele mai admirate prezenţe publice din 2012, a condus, în fapt, ministerul şi pe timpul interimatului lui Victor Ponta. Ce a surprins, într‑o oarecare măsură, a fost acceptul lui Arafat. La începutul anului, când s‑a iscat scandalul între el şi preşedintele Traian Băsescu pe capitolul legii sănătăţii care viza deschiderea fondurilor publice alocate sistemului de urgenţă şi către mediul privat, Opoziţia de atunci, Puterea de acum, s‑a grăbit să (profite de valul de popularitate al lui Arafat, au spus unii) anunţe că fondatorul SMURD este prima alegere pentru conducerea Sănătăţii, dacă ar prelua guvernarea.
Vă amintiţi că Arafat, care era subsecretar de stat la Sănătate, a demisionat în ianuarie pentru a putea să „lupte din afara sistemului“. În cazul în care nu revenea la scurt timp, ar fi putut fi „cea mai grea pierdere pentru sistemul sanitar din ultimii 20 de ani“, dacă îl cităm pe un fost ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu. Gestul său, făcut şi ca urmare a cererii publice de demitere din partea şefului statului, a reprezentat declanșatorul unor ample ieșiri în stradă care ne‑au amintit de momentul 1989.

România politică şi apolitică s‑a împărţit atunci în două tabere. Apărătorii lui Raed Arafat s‑au transformat automat în susţinătorii ideilor sale legate de schimbările din legea sănătăţii, şi de aici a mai fost doar un pas până ce aceştia au cerut demiterea preşedintelui şi a Guvernului. Contestatarii lui au amintit de amiciţia sa cu omul de afaceri de la Cluj‑Napoca Vasile Gogan, proprietarul furnizorului de echipamente medicale Deltamed, firmă ce a câştigat, de‑a lungul timpului, multe licitaţii pentru dotarea SMURD cu ambulanţe şi maşini de pompieri.
Dar, probabil, la 20 de ani de la înfiinţarea SMURD, Raed Arafat nu mai este asociat doar cu serviciul de ambulanţă (sistem apreciat de FMI şi implementat parţial şi în alte ţări, precum Franţa, Israel). Simplist, el este şi omul care a dat jos un guvern. Şi asta, fără ca măcar să vrea să facă parte din Executiv.

Ofurile sistemului. În continuare, ministrul Sănătăţii susţine că mandatul său este temporar şi îşi doreşte să se reîntoarcă la vechea funcţie după alegerile parlamentare din 9 decembrie. „Nu pot să‑mi fac bine treaba dacă ocup o funcţie politică. Trebuie să fiu lăsat într‑o poziţie tehnică“, a spus el de la bun început. Iar actorii privaţi din sănătate tind să îi dea dreptate. A nu se înţelege că nu are susţinerea lor.
„Chiar dacă la conducerea Ministerului Sănătăţii trebuie să fie un om politic, Raed Arafat este diferit prin faptul că încearcă să pună la punct problemele pe care şi noi le dorim rezolvate“, a spus Sorin Popescu, şeful grupului de comunicare ARPIM (Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente) şi Corporate Affairs Senior Manager în cadrul companiei farmaceutice Amgen, într‑un se­minar cu tema reforma în sănătate, organizat săptămâna trecută de Mediafax. Mai mult, un alt oficial din industria farmaceutică sublinia pentru MONEY Magazine că „ministrul Sănătăţii trebuie să fie al doilea om în partidul de la guvernare“.
Motivele sunt simple şi recunoscute tacit inclusiv de Raed Arafat. Cea mai mare parte a fondurilor alocate sănătăţii vin de la bugetul de stat, iar repartizarea se face şi în funcţie de criterii politice, este explicaţia jucătorilor privaţi. Iar lipsa finanţării este una dintre cele mai vechi probleme ale sistemului sanitar identificate atât de stat, cât şi de mediul privat. (Vezi și caseta „Cât costă sănătatea“.)

„Nu contează numele ministrului, instituţia trebuie să aibă o viziune pe termen lung şi să rezolve, în primul rând, problema finanţării“, sintetizează dr. Cătălin Copăescu, actual acționar majoritar al Delta Hospital, care timp de 20 de ani a fost chirurg la spitalul de stat Sf. Ioan din Capitală. Într‑un interviu mai vechi, Florin Andronescu, proprietarul spitalului privat Sanador, cel mai mare din România, spunea că o soluţie ar fi introducerea asigurărilor private, aşa cum s‑a propus încă din proiectul de lege de care se leagă şi demisia lui Arafat.
Decizia ar ajuta atât mediul public, dar şi pe cel privat, crede Andronescu. În acest context, investitorii privaţi s‑ar putea dezvolta mult mai dinamic decât au făcut‑o până acum (deja ritmul a încetinit, în condiţiile în care în 2011 au fost inaugurate opt spitale private şi anul acesta patru), pentru că ar avea acces la fondurile gestionate de asigurătorii privaţi. Altfel spus, pacienţii care în prezent plătesc contribuţia pentru sănătate de 10,7% (procentul se împarte între angajat şi angajator) şi, teoretic, beneficiază gratuit de servicii medicale în spitalele de stat vor putea fi trataţi fără costuri suplimentare pentru ei şi la privat.

Aşa cum am subliniat, mediul privat nu se aşteaptă la o soluţie magică pentru sănătate, însă, spune Zahal Levy, preşedintele asigurătorului privat MediHelp International, „pot fi luate măsuri graduale care să prevină colapsul întregului sistem“. Propunerile lui Levy pentru reformă sunt descentralizarea sistemului de sănătate, finanțarea prin creșterea cheltuielilor guvernamentale şi perceperea de taxe și contribuții, privatizarea și „oferirea unui suport semnificativ investitorilor privați din domeniul asigurărilor private de sănătate și al serviciilor medicale“. În prezent, piaţa asigurărilor private de sănătate este estimată la aproximativ zece milioane de euro. Spre comparaţie, piaţa abonamentelor medicale este de şase ori mai mare, evaluată la circa 60 de milioane de euro.
În industria farmaceutică, ofurile prin­cipale sunt lipsa predictibilităţii şi neactualizarea listei de medicamente com­pensate din 2008, spune Jacques Nathan, directorul general Sanofi, cea mai mare companie farmaceutică din România în funcţie de vânzări. Dar aici discuţia este stufoasă, iar MONEY Magazine a dezbă­tut de‑a lungul acestui an situaţia ­legii claw‑back, poate cea mai contestată din farmaceutica românească. (Pe scurt, claw‑back este o lege specifică farmaceuticii şi presupune ca toţi producătorii de medicamente să contribuie trimestrial la finanţarea sistemului public de sănătate, indiferent dacă au realizat sau nu profit în anul respectiv.) Ministrul Arafat a pus pe lista sa de priorităţi una dintre cele două probleme – lista compensatelor.

Bucket list. Într‑o dezbatere ­publică, un reprezentant al sistemului de stat adresa o întrebare ce stătea şi mai stă pe buzele tuturor: ce poate schimba Arafat în bine în numai două luni, când alţii nu au reuşit în 20 de ani? Unii spun că ministrul nici nu trebuie să se obosească vorbind. Până la închiderea ediţiei, în paralel cu rezolvarea crizei bebeluşilor cu reacţii adverse la vaccinul antituberculos (BCG) din Danemarca, Guvernul aprobase înfiinţarea Direcţiei de Achiziţii Publice din cadrul Ministerului Sănătăţii, care se va ocupa de organizarea licitaţiilor naţionale centralizate în spitale – unul dintre cele mai importante puncte din lista schimbărilor lui Arafat, aprobat prin ordonanţă de urgenţă cu două săptămâni în urmă. Însă ministrul oferă un răspuns cel puţin surprinzător: „Pot doar să duc mai departe nişte proiecte, să demarez nişte procese.“ Ca şi industria, el este de acord că schimbarea ministrului la fiecare două‑trei luni este departe de a fi benefică.

Totuşi, care este lista lui Arafat? Să îl cităm exact: „Sistemul are nevoie de mai multe abordări: organizare, resurse umane şi finanţare.“ Să le luăm pe rând, dar nu înainte de a reaminti problemele stringente identificate de preşedintele ţării în ianuarie: „monopolul CNAS“, politizarea sistemului, ineficienţa în utilizarea fondurilor, corupţia şi „abia pe locul cinci e finanţarea“. Aţi observat, desigur, ca problema finanțării este prezentă atât pe lista ministerului și a preşedintelui, cât şi a privaţilor.
Prin urmare, o soluţie pentru finanţare (informaţii detaliate găsiţi în „Săraci, dar mână largă“), alta decât creşterea bugetului alocat din PIB cu 0,2–0,3% pe an, este, în opinia ministrului, majorarea contribuţiei angajaților și angajatorilor cu 2–4%, de la 10,7%.
La capitolul organizare, ­achiziţiile cen­tralizate reprezintă o prioritate ­(de­t­a­lii în pagina 17, „Achiziţii ­nesănătoase“). Pe scurt, avantajele se rezumă în primul rând la pre­ţurile mai mici şi continuitatea aprovizionării cu medicamente, este explicația lui Arafat. În cifre, acestea se pot traduce astfel: cu aceeaşi sumă ar putea fi trataţi 1.200 de pacienți, în loc de 1.000, exemplifică ministrul. Tot la nivel organizatoric, Raed Arafat mizează pe importanţa identificării şi susţinerii spitalelor strategice, 53 la număr, care „produc, poate, cele mai multe nemulţumiri în rândul pacienţilor“, spune ministrul. Proiectul presupune concentrarea fondurilor în decurs de doi‑trei ani pentru dotarea şi susţinerea acestora, „pentru ca schimbarea să fie vizibilă“.
Dacă vă amintiţi, jucătorii din mediul privat s‑au lăudat deja că au câştigat bătălia cu statul pentru ambulatoriu. Au spus‑o Mihail Marcu, acţionar MedLife, cea mai mare reţea de sănătate privată, Florin Andronescu (Sanador) sau Wargha Enayati, fondatorul reţelei Regina Maria. O spune acum şi Raed Arafat, care detaliază şi pune punctul pe i, atenţionând că a devenit o obişnuinţă ca pacientul la stat să fie internat, şi nu tratat în ambulatoriu, făcându‑se astfel risipă de fonduri.

Şi dacă tot am ajuns la spitale, să nu uităm că Ministerul Sănătăţii lucrează la un act normativ pentru a elimina barierele de a profesa în România impuse medicilor care s‑au specializat în ţări precum SUA, Franţa, Israel, Australia şi Canada. Nu are încă o soluţie pentru a scurta perioada de pregătire profesională a medicilor, care a ajuns în prezent la 11 ani. Speră însă ca proiectul legii sănătăţii, al treilea de la scandalul din ianuarie, ce va intra în dezbatere publică în 2013, să rezolve și acest neajuns.
Începuturi în loc de sfârșit. Apropo de studii, poate nu ştiaţi că Raed Arafat este un produs al şcolii medicale româneşti. Cetăţean român de 13 ani, Arafat (48 de ani) s‑a născut la Damasc (Siria), dar şi‑a petrecut copilăria în oraşul palestinian Nablus, din Cisiordania. Este fiul cel mare al unei familii cu trei copii. Potrivit tradiţiei, trebuia să preia afacerea tatălui său - un magazin de electronice. Însă, aşa cum a declarat în numeroase rânduri, şi‑a dorit dintotdeaua să fie medic. La Universitatea de Medicină din Cluj a ajuns întâmplător – România a fost prima ţară europeană care l‑a acceptat, iniţial la Politehnică, după ce Arafat era deja student la Damasc.
Tot o întâmplare a contribuit şi la decizia de a rămâne în România. Nu a luat un examen şi a pierdut un an de facultate, absolvind în 1989. Actualul ministru voia atunci să urmeze rezidenţiatul în Franţa, dar, odată cu Revoluţia şi din motive birocratice, a rămas în Târgu‑Mureş. SMURD‑ul a fost înfiinţat tot fără un plan bine pus la punct. În primele luni din 1990, Raed Arafat, acum spe­cialist în anestezie terapie intensivă, pe atunci proaspăt absolvent al facultăţii, şi‑a transformat automobilul personal într‑un fel de maşină de urgenţe. Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare a ajuns de la această maşină la o reţea de 41 de centre judeţene.
Ca o recunoaştere a meritului său în sănătatea românească din sfera politică, Raed Arafat este numit în 2007 ­subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Însă, dacă îl întrebi, îţi va spune că nici o funcţie nu‑l onorează mai mult decât un gest pe care oamenii de rând îl fac an de an: Fundaţia pentru SMURD, căci nu funcţionează ca o entitate aducătoare de venituri, este cel mai mare beneficiar al colectării cotei de 2% din impozitul pe venit.

 

Săraci, dar mână largă

Doar o treime din banii sănătăţii ajung cu adevărat în sistem, indică cele mai pesimiste estimări. Chiar şi în varianta optimistă, pierdem anual sute de milioane de euro pe reţete fictive, internări imaginare ori achiziţii păguboase.

Aproape jumătate din decesele la bărbaţi şi peste o treime din cele la femei puteau fi evitate dacă am fi avut un sistem medical mai performant, susţin experţii care au făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor de Sănătate Publică. Altfel spus, din cauza disfuncţiilor sectorului sanitar, în România, mor anual peste 60.000 de oameni, adică populaţia unui oraş cât Slobozia sau Giurgiu. Iar unul dintre principalele motive pentru care avem o Sănătate bolnavă este modul în care îi asigurăm finanţarea.

Deşi au crescut semnificativ, de la circa 90 de euro pe cap de locuitor la începutul anilor 2000 la peste 300 de euro pe cap de locuitor în prezent, cheltuielile publice pentru sectorul medical rămân printre cele mai mici din Europa. Iar majorarea semnificativă a bugetelor sistemului public (Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate a crescut, de pildă, de la 1,6 miliarde de lei în 1999 la 17,7 miliarde de lei în 2012) nu este suficientă pentru a schimba radical performanţele. Asta se întâmplă dintr‑o cauză foarte simplă: o parte a banilor pleacă spre alte destinaţii.
Legal, circa o treime din sumele alocate sănătăţii se întorc, de fapt, la bugetul statului, sub diverse forme: impozite şi contribuţii plătite pentru salariile celor aproape 300.000 de angajaţi din sistem, TVA pentru produsele şi serviciile achiziţionate de unităţile medicale, taxe vamale pentru anumite produse. Din ce rămâne, estimează economistul Valeriu Todiraşcu, manager al unui laborator de analize medicale, circa jumătate s-ar redistribui „sub formă monetară sau de foloase necuvenite“, către oficiali din cadrul Ministerului Sănătăţii sau ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), către manageri şi funcţionari de spitale, către lideri sindicali din sănătate, către companii private ori către politicieni.

CNAS are o viziune ceva mai blândă: se risipesc anual în jur de 5% din banii sănătăţii. Nu la fel de optimişti sunt experţii FMI, care susţineau în urmă cu ceva timp că sumele cheltuite nejustificat în sistemul sanitar românesc ar putea ajunge până la un miliard de euro anual.
Corupţia este un fenomen ce afectează inclusiv economii dezvoltate, precum Statele Unite ale Americii, unde sunt pierduţi în mod fraudulos circa 5–10% din banii sistemului public de sănătate, potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătății din 2006. Însă procentul nu este nici pe departe tulburător, dacă luăm în considerare datele „Global Corruption Report 2006“ cu privire la gravitatea practicilor de corupție din sistemul de sănătate din Cambodgia, unde acelaşi procent de 5 este sustras încă dinainte să iasă din bugetul Executivului central.
Tratamente pentru morţi. Banii se pierd în cele mai diverse moduri cu putință. Un studiu realizat de Institutul de Prognoză Economică din cadrul Academiei Române, cu sprijinul filialei din România a Pharmaceutical Research and Manufacturers of America (PhRMA), a de­monstrat, de pildă, că statul face risipă cu medicamentele compensate şi gratuite şi că o revizuire a listei conţinând aceste produse ar putea duce la o economie de 180 de milioane de euro.

În acelaşi timp, un control mai strict al prescripţiilor medicale ar putea aduce, la rândul lui, economii majore. Garda Financiară din Constanţa, de exemplu, a descoperit, în 2010, o reţea în care erau implicaţi medici şi farmacişti care utilizau reţete fictive, conţinând cantităţi mari de medicamente compensate (cea mai mare prescripţie a avut valoarea de aproximativ 10.000 de euro), pentru a obţine deconturi ilegale de la CNAS. Casa de Asigurări a demarat propriile controale şi a descoperit că, numai în primul trimestru din 2011, fuseseră prescrise, în România, 1.400 de reţete pentru persoane decedate, 19.800 cu CNP inexistent şi 30.000 care dublau unele prescripţii deja existente. „Vreau să denunţ relaţia de concubinaj care a existat şi există între medicii prescriptori şi piaţa farmaceutică. Acest lucru se petrece proporţional cu o creştere a vacanţelor şi a concediilor exotice pe care unii medici le fac“, declara Lucian Duţă, la acel moment preşedinte al CNAS.
Modul în care se calculează costurile diverselor proceduri este, la rândul lui, o altă sursă de cheltuieli nejustifi­cate. Oficialii români au dat, de‑a lungul timpului, diverse exemple de discrepanţe. Astfel, aceeaşi operaţie costa de 180 de ori mai mult într‑un spital din vestul ţării decât într‑o unitate medicală din Iaşi. De asemenea, CNAS decontează o sumă maximă pentru analizele efectuate în mediul privat şi o sumă de până la 15 ori mai mare pentru aceleaşi analize dacă sunt realizate într‑un spital public. Autorităţile au promis în mai multe rânduri că vor introduce standarde de cost echitabile şi realiste pentru toate operaţiunile realizate în unităţile de stat, însă, de fiecare dată, momentul intrării lor în vigoare a fost amânat.

 

Bolnavii închipuiţi

Numărul concediilor medicale a scăzut aproape la jumătate când autorităţile au devenit mai atente la sutele de milioane de euro cheltuite pentru bolile reale sau nu ale salariaţilor.

 

În primele 11 luni din 2009, medicii din România au emis 2,97 milioane de certificate de concediu medical. În aceeaşi perioadă din 2010, numărul lor a scăzut cu 45%, până la 1,65 milioane. Aparent, starea de sănătate a angajaţilor din anumite judeţe s‑a îmbunătăţit radical de la an la an. În Bihor, de pildă, de la 97.000 de concedii medicale în primele 11 luni din 2009 s‑a ajuns la 11.700 în aceeaşi perioadă a lui 2010. În Capitală, scăderea a fost de la 390.000 la 116.000, iar în Mureş numărul certificatelor pentru concediu medical s‑a diminuat de la 133.000 la 50.000.

Schimbarea a avut loc după ce Ministerul Sănătăţii a modificat regulile. Au fost introduse metode mai eficiente de verificare, printre care şi dreptul autorităţilor de a vizita bolnavul la domiciliu, dar au fost şi dublate amenzile pentru medicii care eliberează nejustificat certificate de concediu medical. „Această diminuare destul de importantă ne‑a confirmat faptul că în domeniu au existat unele excese. De altfel, era inadmisibil ca aproximativ 6% din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate ­(FNUASS) să se cheltuiască pentru plata concediilor medicale, multe dintre ele fără justificare, aşa cum s‑a întâmplat în 2009. Când am gândit noul sistem, am avut în vedere stoparea abuzurilor şi eliberarea documentelor exclusiv pentru cei aflaţi în nevoie şi suferinţă“, declara ministrul Sănătăţii de la acea dată, Cseke Attila. El a subliniat că, în urma aplicării noului sistem, FNUASS a economisit circa 140 de milioane de lei numai în 2010.

Tendinţa a continuat şi în 2011. La nivel naţional, arată un studiu al PayLogic, numărul zilelor de concediu medical s‑a redus cu 42% în 2011 faţă de 2010. Mai exact, fiecare angajat a fost în concediu medical 3,22 ore în 2011, faţă de 5,6 ore în 2010. „Atenţia acordată de Guvern cu privire la procedura emiterii certificatelor de concediu medical şi schimbarea atitudinii angajaţilor faţă de locul de muncă a determinat reducerea drastică a numărului de concedii medicale“, se arată în studiu. Trendul pare să se menţină, cel puţin în anumite zone, şi în anul în care ne aflăm. Astfel, în primele cinci luni ale lui 2012, numărul de zile de concediu medical a scăzut cu 40% în Vaslui, au comunicat autorităţile.

Doar pe hârtie. „Problema este veche, dinainte de 1990. Pe atunci lucram la un dispensar de întreprindere de la marginea Bucureştiului şi cei mai mulţi muncitori locuiau în satele din jur. Primăvara şi toamna, când aveau de lucru în grădină, dădeau toţi năvală la mine şi la colegii mei să le dăm concedii medicale. Dacă ar fi fost să ne luăm după câte cereri aveam, se închidea fabrica săptămâni la rând“, povesteşte un medic de familie din Bucureşti. El admite că a primit, şi în vremea comunismului, şi după aceea, cadouri ori bani pentru a emite certificate medicale false. „Puneam în general diagnostice mai greu de verificat, cum ar fi gripă, crize sciatice ori lombare, hipocalcemie ori toxiinfecţie alimentară. Dacă s‑ar fi întâmplat să‑i verifice cineva, oamenii spuneau că tocmai le‑au trecut simptomele“, dezvăluie doctorul.

El admite că, de când s‑au înăsprit regulile de acordare a concediilor medicale, evită să mai acorde cu la fel de multă uşurinţă astfel de certificate. „Cel puţin la început toată lumea a fost mai atentă. Acum, când au văzut că şansele să fie prinşi sunt minime, unii au revenit la vechile obiceiuri. Eu recunosc că mai dau concedii medicale unor oameni perfect sănătoşi uneori, însă de obicei este vorba de angajaţi care au nevoie de câteva zile libere pentru a-şi rezolva nişte probleme şi pe care şeful nu vrea să‑i învoiască sub nici un chip“, mai spune doctorul.
Pacienţi imaginari. O altă gaură prin care se scurg banii sistemului sanitar o reprezintă internările inutile sau false. „În spitale se fac mii de internări abuzive sau chiar fictive, împotriva intereselor pacienţilor care au nevoie într‑adevăr de servicii medicale“, arăta fostul preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), Lucian Duţă. Fenomenul are la bază două motive principale: spitalele sunt plătite de Casă în funcţie de numărul de pacienţi şi de proceduri, aşa că au interesul să crească, cel puţin în acte, numărul de „clienţi“. Personalul medical este sensibil la şpăgile pe care sunt dispuşi unii să le dea pentru a obţine un certificat medical fals sau pentru a-şi face analize şi investigaţii gratuite (având în vedere că multe din procedurile care se plătesc în ambulatoriu sunt suportate de CNAS pentru cei internaţi).

„Nu cred că este spital unde să nu se întâmple. În principal este vorba de oameni care vor să-şi facă analize gratuite, şi atunci apar în scripte ca internaţi. Spitalului i se decontează banii pentru toate procedurile, fie că au avut loc sau nu, firmelor care furnizează servicii pe cap de pacient (hrană, spălătorie etc.) le cresc sumele pe care le au de primit, cei care efectuează internările primesc o şpagă, aşa că toată lumea e fericită“, dezvăluie un doctor din Târgu‑Mureş, fost şef de secţie într‑un spital din oraş.
Raed Arafat, actualul ministru al Sănătăţii, admite că ambulatoriile nu funcţionează la capacitatea maximă şi că multe patologii, inclusiv anumite intervenţii chirurgicale, pot fi rezolvate fără internare şi astfel se pot evita „cheltuieli nejustificate“.

În 2011, CNAS a dat amenzi de sute de mii de lei unităţilor medicale din toa­tă ţara pentru internări fictive. Asta nu înseamnă, însă, că obiceiul a dispărut. De ani buni, România are una din cele mai mari rate de spitalizare din UE (24.633 la o sută de mii de locuitori în 2009, surclasată doar de Austria, cu 27.839 de internări, şi la mare distanţă de majoritatea statelor de pe continent, care au în general rate cuprinse între 10.000 şi 20.000 de internări la suta de mii de locuitori, potrivit Eurostat). Iar asta vine, probabil, şi din faptul că mulţi din pacienţii care apar în statistici nu au petrecut, în realitate, nici o zi în spital.

 

Achiziţii nesănătoase

Medicamente şi produse sanitare, aparatură medicală, alimentele necesare bolnavilor, paza ori curăţenia spitalelor. Nota de plată: miliarde de lei anual, iar bătălia pentru ele depăşeşte până şi graniţele legii.

Din 2006 şi până în 2010, Ministerul Sănătăţii a cumpărat, din fondurile proprii, aparatură medicală de aproape 17 milioane de lei pentru 32 de spitale din România. Exceptând Spitalul Colentina din Capitală, celelalte unităţi nu au pus în funcţiune echipamentele primite. Managerii au invocat lipsa spaţiilor necesare pentru instalarea aparatelor şi a personalului de specialitate. „În cadrul proiectului «Inima Copiilor pentru Marie Curie», (...) la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii «M.S. Curie» București, s‑au achiziţionat 19 aparate şi echipamente medicale, în valoare de şapte milioane de lei, finanţate din venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii (accize), care nu sunt puse în funcţiune, amplasate şi instalate“, se arată într‑un raport al Curţii de Conturi.
Boala este deja cronică – în 1997, Ministerul Sănătăţii a cumpărat echipamente de radiologie pentru câteva unităţi sanitare rurale din Bistriţa‑Năsăud. Acum au ajuns la casat, deşi, în realitate, multe nu au fost folosite nici măcar un minut.

Sub semnul întrebării. Cum se explică, totuşi, achiziţiile de echipamente care ajung să fie abandonate prin depozite? Unii manageri spun că Ministerul nu i‑a întrebat dacă au nevoie de respectivele aparate, dacă au unde să le instaleze şi dacă au cu cine să le opereze. Şi că la mijloc ar putea fi, de fapt, influenţa distribuitorilor de echipamente medicale asupra factorilor de decizie. „Nu contează dacă îţi trebuie sau nu un ecograf sau un aparat radiografic. Dacă cel care decide achiziţiile a fost cointeresat prin diverse mijloace, licitaţia se organizează şi caietul de sarcini este astfel redactat încât să câştige cine trebuie. Eventual la un preţ mult mai mare decât dacă procedura ar fi fost corectă“, explică un fost şef de secţie dintr‑un spital din Târgu‑Mureş.
În replică, oficialii din sistemul sanitar au susţinut în numeroase rânduri că orice astfel de echipament se cumpără la cererea unităţilor medicale, în funcţie de necesităţile acestora.

Unul dintre cele mai celebre cazuri în care există suspiciunea că statul a plătit bani grei pentru aparatură medicală inutilă şi supraevaluată este cel al chirurgului Şerban Brădişteanu. Doctorul a fost trimis în judecată de DNA, care l‑a acuzat că a încasat o mită de patru milioane de euro în conturile unei firme offshore din Insulele Virgine Britanice. Conform rechizitoriului, „în perioada 2001–2002, în calitate de preşedinte al comisiei de evaluare în cadrul unei licitaţii organizate de Ministerul Justiţiei, inculpatul a decis atribuirea contractelor de achiziţionare, din bani publici, a unor echipamente medicale pentru dotarea spitalelor din sistemul penitenciar şi a spitalului «Prof. Dr. Constantin Angelescu», cu încălcarea flagrantă a normelor legale în materie. Viciind întreaga procedură de licitaţie, Brădişteanu a favorizat două firme din Elveţia şi Austria prin atribuirea discreţionară a contractelor de furnizare de produse, cauzând un prejudiciu de 9,17 milioane de euro Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor“. Mai mult, se arată în documentul redactat de procurori, „instituţiile medicale beneficiare au semnalat că echipamentele medicale achiziţionate au fie o utilitate limitată, fie sunt inutilizabile din lipsa de cazuistică medicală ori a banilor necesari pentru achiziţionarea consumabilelor aferente“. Procesul doctorului Brădişteanu este în desfăşurare la Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Dacă unii primesc aparatură şi, din diverse motive, nu o utilizează, alţii o refuză de‑a dreptul. În 2008, Spitalul Judeţean Neamţ (SJN) a cumpărat un aparat de radiologie pentru secţia pediatrică. Cel aflat pe atunci în dotarea departamentului pentru copii era fabricat în 1974, iar nivelul de radiaţii era mult peste cotele de pericol. Când s‑a schimbat conducerea spitalului, achiziţia a fost stopată, pe motiv că unitatea nu are banii necesari. Firma care câştigase licitaţia, Procardia din Târgu‑Mureş, a dat SJN în judecată şi, în august 2012, a obţinut o decizie favorabilă definitivă. Între timp, însă, radiografiile micilor pacienţi au fost efectuate tot cu aparatul depăşit fizic şi moral.

În alte situaţii, lipsa aparaturii duce la situaţii de‑a dreptul absurde. Presa locală a relatat, în urmă cu aproape un an, despre o licitaţie organizată de spitalul din Bârlad pentru servicii de imagistică. Ziariştii susţin că organizatorii procedurii de achziţie au redactat caietul de sarcini în aşa fel încât să fie favorizată o firmă din Galaţi. Astfel, unitatea medicală ar urma să plătească 50 de lei pentru o investigaţie, cu o singură condiţie: procedura să aibă loc la Galaţi, iar pacienţii să fie transportaţi cu ambulanţa 260 de kilometri dus‑întors, în schimbul a 280 de lei pe cursă.
Iar de‑a lungul timpului, au apărut controverse legate şi de alte tipuri de achiziţii medicale. În urmă cu aproximativ doi ani, de exemplu, la Spitalul Judeţean din Alexandria izbucnise un scandal monstru: noul consiliu de administraţie îl acuza pe cel vechi de organizarea unor licitaţii ilegale, prin care ar fi fost favorizată o firmă apropiată de şefii Consiliului Judeţean Teleorman. Potrivit informaţiilor apărute în presă la acea dată, unitatea medicală ar fi cumpărat alimente la preţuri mai mari decât cele de pe piaţa liberă şi ar fi extins contractele încheiate prin acte adiţionale cel puţin discutabile.

Greu de schimbat? Însă oamenii din sistem spun că licitaţiile cu probleme descoperite de autorităţi ori semnalate de presă sunt doar vârful aisbergului. În ultimii 22 de ani, o bună parte din achiziţiile sistemului public de sănătate au depins de interese financiare şi/sau politice. Nici nu e de mirare, având în vedere miza care este în joc: în 2011, de exemplu, Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) a alocat numai pentru medicamente şase miliarde de lei. O bună parte a acestora sunt achiziţionate direct de unităţile medicale, prin licitaţii.
În unele situaţii, autorităţile au reuşit să ridice măcar o parte a vălului ce acoperă lumea achiziţiilor făcute de spitale. În iulie 2012, de pildă, DNA l‑a trimis în judecată pe reprezentantul unei firme de produse medicale, pentru că a oferit o mită de 50.000 de euro directorului administrativ al Spitalului Judeţean Argeş. În schimbul banilor, managerul ar fi urmat să favorizeze în cadrul unei licitaţii o anumită societate comercială.
În alte cazuri, oficialii au făcut unele tentative de a stopa risipa din sistem. În decembrie 2010, de exemplu, o parte din consilierii judeţeni din Iaşi au încercat să controleze mai bine achiziţiile publice efectuate de spitalele din subordinea CJ Iaşi, organizând o licitaţie comună pentru produse medicale sau servicii. Susţinătorii proiectului, printre care se afla şi fostul ministru al Sănătăţii Vasile Cepoi, pe atunci şeful Direc­ţiei de Sănătate Publică Iaşi, au adus ca argument obţinerea unor preţuri mai mici, în timp ce adversarii spuneau că nu există nici o garanţie că preţurile şi tarifele vor scădea într‑adevăr. Dar, nu mai târziu de săptămâna trecută, la propunerea noului ministru, Raed Arafat, Guvernul a aprobat Hotărârea de Guvern prin care se înfiinţează Direcţia de Achiziţii Publice din cadrul Ministerului Sănătăţii, care va avea ca atribuţii organizarea licitaţiilor naţionale. Argumentul lui Arafat: achiziţiile centralizate vin la pachet cu preţuri mai mici şi continuita­te în aprovizionarea cu medicamente.