La o conferință pentru investitori la Londra, pe 26 iulie 2012, președintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a pronunțat una dintre cele mai citate fraze din istoria finanțelor moderne: "Within our mandate, the ECB is ready to do whatever it takes to preserve the euro. And believe me, it will be enough." Nu exista niciun program nou anunțat, niciun ban cheltuit în acea zi. Doar cuvinte. Și au fost de ajuns. Randamentul obligațiunilor spaniole la 10 ani, care depășise pragul periculos de 7%, a început să scadă chiar în orele următoare.
Zona euro era la un pas de dezmembrare
Vara lui 2012 a fost momentul în care mulți economiști serioși pariau pe destrămarea monedei unice. Grecia trecuse prin restructurarea datoriei, Spania și Italia se împrumutau la costuri devenite insuportabile, iar spread-urile față de bund-urile germane atinseseră niveluri de panică. Randamentele italiene depășeau 6%, iar cele spaniole zburaseră peste 7,5%, pragul de la care Grecia, Irlanda și Portugalia ceruseră deja salvare externă. Se vorbea deschis despre "Grexit" și despre efectul de domino care ar fi urmat.
Investitorii nu se temeau de o recesiune — se temeau de altceva, mult mai profund: că euro pur și simplu nu va mai exista peste câțiva ani. Acest risc de convertibilitate, cum l-a numit Draghi, era prețuit în fiecare tranzacție. Nimeni nu voia să dețină datorie denominată într-o monedă care s-ar fi putut întoarce la peseta sau la lira italiană. Piața se autoalimenta cu propria frică.
Un program care aproape nu a fost niciodată folosit
Fraza de la Londra a fost urmată în septembrie 2012 de anunțarea programului OMT (Outright Monetary Transactions), prin care BCE se angaja să cumpere, teoretic nelimitat, obligațiuni ale statelor aflate sub presiune. Ironia istoriei: OMT nu a fost niciodată activat. Nici un euro nu a fost cheltuit prin acest mecanism. Simpla lui existență, garantată de credibilitatea băncii centrale, a fost suficientă pentru a liniști piețele. Până la finalul lui 2012, randamentele spaniole și italiene coborâseră cu sute de puncte de bază.
A fost, probabil, cea mai eficientă intervenție de politică monetară din istorie raportat la costul ei imediat. A demonstrat un adevăr pe care traderii îl uită periodic: o bancă centrală care controlează tipărirea propriei monede nu poate fi învinsă într-un război al randamentelor, atâta timp cât e dispusă să meargă până la capăt.
Ce ne spune episodul despre puterea vorbelor la BNR și BVB
Lecția reală nu e despre euro. E despre cum se formează prețurile pe piețe. Când credibilitatea unei instituții e intactă, comunicarea poate face ce n-ar reuși miliarde de euro cheltuiți prost. Am văzut ecouri ale acestui principiu și la BNR, care de multe ori a mișcat cursul leului mai mult prin declarații decât prin intervenții efective pe piața valutară. Un guvernator care are credibilitate nu trebuie să-și demonstreze forța decât rareori.
Pentru investitorul de la BVB, concluzia e ceva mai incomodă. Draghi a putut spune "whatever it takes" pentru că avea în spate a doua cea mai importantă monedă din lume. Piețele emergente nu se bucură de acest lux — capitalul fuge repede și fără sentimentalisme. De aceea, când cineva îți spune că "băncile centrale controlează totul", merită să întrebi: care bancă centrală și cu ce monedă în spate?
