Pe 30 iulie 2002, președintele George W. Bush semna legea Sarbanes-Oxley, numind-o „cea mai amplă reformă a practicilor de afaceri americane de la vremea lui Franklin Delano Roosevelt”. În Senat trecuse cu 99 la 0, în Camera Reprezentanților cu 423 la 3. Rar vezi Washingtonul atât de unit — și rar are un motiv atât de serios.
Enron și WorldCom au spart încrederea pieței
Contextul era de coșmar. Enron, gigantul energetic evaluat cândva la peste 60 de miliarde de dolari, se prăbușise în decembrie 2001 în cea mai mare fraudă contabilă de până atunci. Nici nu apucaseră investitorii să respire, că pe 21 iulie 2002 WorldCom depunea cerere de faliment, după ce se descoperise o gaură contabilă de aproape 11 miliarde de dolari — cheltuieli mascate drept investiții. Cu active de peste 100 de miliarde, era cel mai mare faliment din istoria SUA la acel moment.
Bursa sângera. Dow Jones pierduse aproape o treime din valoare față de vârful din 2000, iar Nasdaq era o umbră a nebuniei dot-com. Ce descopereau investitorii era mai grav decât o corecție de piață: nu mai puteau avea încredere în cifrele din bilanțuri. Arthur Andersen, una dintre cele mai mari firme de audit din lume, se dizolvase după ce fusese găsită vinovată de obstrucționarea justiției în cazul Enron. Când auditorul devine complice, întregul sistem se clatină.
CEO-ul care semnează cu propria libertate
Sarbanes-Oxley a mutat responsabilitatea direct în vârf. Prin Secțiunea 302, directorii executivi și financiari trebuie să certifice personal corectitudinea situațiilor financiare — cu semnătura lor și cu riscul de închisoare dacă mint. Secțiunea 404 a impus companiilor să documenteze și să testeze controalele interne, ceea ce a transformat auditul într-un proces mult mai riguros și, sincer, mult mai scump. S-a înființat și PCAOB, un organism care supraveghează chiar firmele de audit, punând capăt autoreglementării comode de până atunci.
