Pe 3 august 2007, în segmentul "Stop Trading!" de la CNBC, Jim Cramer și-a pierdut cumpătul în direct. "Bernanke needs to open the discount window! They know nothing!" — a strigat el, roșu la față, despre conducerea Rezervei Federale. În aceeași zi, Dow Jones scădea cu 281 de puncte, până la 13.181, iar piața creditelor ipotecare începea să se blocheze. Nimeni nu era pregătit pentru ce urma.
Un vară în care Wall Street se prefăcea că totul e bine
Cu doar două săptămâni înainte, pe 19 iulie 2007, Dow Jones atinsese pentru prima dată 14.000 de puncte. Dobânda de referință a Fed stătea la 5,25% de peste un an, iar Ben Bernanke vorbea încă despre inflație ca fiind riscul principal. Prețurile locuințelor în SUA scădeau deja, dar consensul oficial era că problema "subprime" rămâne izolată și gestionabilă.
Investitorii instituționali știau, de fapt, mai mult decât spuneau. Fonduri întregi construite pe credite ipotecare toxice deveneau imposibil de evaluat — pur și simplu nu mai exista cumpărător. Cramer, care vorbise zilnic cu manageri de pe Wall Street, a văzut asta înaintea majorității. De aici furia lui: nu era teatru, era panica cuiva care înțelesese că sistemul îngheață.
De la un răcnet la salvarea sistemului bancar
Șase zile mai târziu, pe 9 august 2007, BNP Paribas a suspendat retragerile din trei fonduri, invocând faptul că nu mai poate stabili o valoare pentru activele lor. Acela e considerat momentul oficial al declanșării crizei. Fed a tăiat rata de scont pe 17 august și a început ciclul de reduceri în septembrie 2007, exact ce cerea Cramer. A urmat prăbușirea Bear Stearns în martie 2008, apoi Lehman Brothers în septembrie 2008, și cea mai gravă recesiune globală de la Marea Depresiune.
