Astăzi în istorie, 4 august: Wall Street se prăbușește cu peste 500 de puncte

Pe 4 august 2011, Dow Jones Industrial Average s-a prăbușit cu 512,76 puncte, o cădere de 4,31% care l-a dus la 11.383 de puncte. S&P 500 a pierdut aproape 4,8%, iar Nasdaq peste 5%. Era cea mai proastă ședință de la toamna lui 2008, iar panica nu venise din senin. Investitorii simțeau că ceva se rupe.

O criză a datoriilor pe două continente în același timp

Cu doar două zile înainte, pe 2 august, Congresul american adoptase in extremis Budget Control Act, evitând un default tehnic al Statelor Unite după săptămâni de negocieri politice toxice pe tema plafonului datoriei. Piețele ar fi trebuit să răsufle ușurate. Nu au făcut-o. În Europa, randamentele obligațiunilor italiene și spaniole urcau amenințător spre 6%, semn că investitorii se temeau că zona euro nu mai poate ține pe linia de plutire economii de calibrul Italiei.

Ce nu știau atunci investitorii era că adevărata lovitură abia urma. A doua zi, pe 5 august 2011, agenția Standard & Poor's a coborât ratingul suveran al Statelor Unite de la sfântul AAA la AA+, prima degradare din istoria țării. Practic, cea mai mare economie a lumii pierdea eticheta de debitor perfect, iar asta după ce tocmai evitase falimentul. Aurul zbura spre recorduri, iar indicele fricii, VIX, exploda.

Momentul în care încrederea a devenit fragilă

Căderea din 4 august a marcat începutul unei luni de coșmar pentru burse. Volatilitatea a rămas extremă săptămâni întregi, cu zile în care Dow oscila cu sute de puncte în ambele sensuri. Efectul de durată nu a fost însă în grafice, ci în mentalitate: lumea a înțeles că nici SUA nu sunt intangibile și că politica, nu doar economia, poate mișca trilioane de dolari peste noapte. Băncile centrale au intrat definitiv în modul de intervenție permanentă. Fed a lansat ulterior noi runde de relaxare cantitativă, iar ECB a fost împinsă spre celebrul "whatever it takes" al lui Mario Draghi din 2012.

A fost, cred, momentul în care piețele au acceptat că trăiesc într-o lume dependentă de banca centrală. O dependență care ține și azi.

Ce ne spune 2011 despre reflexele de panică

Lecția e concretă și neplăcută. Cine a vândut în panică pe 4 august 2011 a pierdut de două ori: o dată prin prețul mic, a doua oară pentru că a ratat revenirea. Piețele americane și-au reluat urcușul în lunile următoare și au intrat într-unul dintre cele mai lungi bull-market-uri din istorie. Degradarea de rating, atât de dramatică în titluri, nu a împins randamentele obligațiunilor americane în sus, ci paradoxal în jos, pentru că investitorii tot acolo au fugit să se ascundă.

Pentru un investitor de la BVB, unde lichiditatea e subțire și un val de vânzări externe poate mișca indicele mai brutal decât la New York, memoria lui 2011 rămâne utilă. Când toată lumea vinde în aceeași zi, rareori e ziua în care ar trebui să vinzi și tu. Sângele pe stradă a fost, mai mereu, un moment de cumpărat, nu de fugit.