Motorul german, turat la maximum

Liniştea este tulburătoare, la fel şi priveliştea maşinilor pe jumătate asamblate ce alunecă pe transportoarele lor robotizate, care se mişcă de parcă ar gândi singure. Scena acestei serenităţi industriale este linia de asamblare a Porsche din Leipzig. Fabrica aerisită, aproape ca o clinică, este o bună ilustrare a felului în care, în timp ce vecinii săi europeni şi alte economii avansate bolborosesc spasmodic după recesiune, Germania îşi continuă cursa pe autobahn‑ul economiei.

SPOR RECORD. Linia de producţie ce se termină la Leipzig cuprinde ţări în­tregi. Caroseriile vopsite pentru SUV‑ul Cayenne se aduc cu trenul de la o fabrică deţinută de Volkswagen (cu care Porsche a început procesul de fuziune) din Slovacia. Cele pentru hatchback‑ul Panamera vin de la Hanovra. Roboţii de transport le poartă pe linia de asamblare de la un grup de muncitori la altul. Componentele sosesc exact aşa cum trebuie montate. Sistemul este flexibil, permiţând ca de pe linia de fabricaţie să iasă două modele diferite în exact atâtea exemplare câte sunt solicitate. Maşinile pleacă apoi în Est şi în Vest, către cele mai mari pieţe ale Porsche, China şi America.

Fabrica este o demonstraţie a felului în care a profitat Porsche de globalizare – şi Germania, la fel.

Dinspre partea ce­rerii, producătorul auto vinde la pre­ţuri premium într‑o ţară importantă, ce are cea mai mare rată de creştere economică, şi într‑una care este cea mai importantă dintre toate. Dinspre partea pro­ducţiei, foloseşte munca scumpă, dar flexibilă, a nemţilor pentru ceea ce este vizibil şi cea mai ieftină, a lucrătorilor est‑europeni, pentru ce nu se vede. „Germania este, de departe, cel mai important câştigător al globalizării“, spune Thomas Mayer, economistul‑şef al Deutsche Bank. „A beneficiat atât din creş­terea diviziunii muncii pe partea de producţie, cât şi din creşterea comer­ţu­lui, pe partea de livrare“.

Exporturile, principalul motor de creş­tere economică, au urcat cu 21,7% până în noiembrie anul trecut. În primele 10 luni ale lui 2010, vânzările către China erau deja cu 17% mai mari decât în tot anul 2009 şi cu 46% mai mari decât în 2007. Nici o altă ţară avansată nu a avut un spor la exporturi atât de rapid în ultimul deceniu. Nu e de mirare că încrederea companiilor, potrivit unui indice foarte urmărit, realizat de Institutul de cercetare Ifo de pe lângă Universitatea din München, se află la cote‑record, după prăbuşirea dezgustătoare de la finele lui 2008.

TRIAJ DECISIV. Ritmul pare să se stabilizeze: prognozele realizate de „The Economist“ sugerează că creşterea PIB‑ului se va încetini anul acesta, până la 2,6%, dar mult mai bine decât aşteptările de 1,5% pentru întreaga zonă euro. Succesul afacerilor germane este limpede. Dar ridică şi o întrebare: Germania a avut pur şi simplu noroc să facă lucrurile de care China şi alte economii cu creştere rapidă se întâmplă să aibă nevoie acum sau şi‑a construit singură norocul? Răspunsul este puţin din amândouă, dar probabil e vorba mai mult de competenţă decât de noroc.

Începând cu perfecţionarea celor mai mari companii nemţeşti, care cu aproximativ un deceniu în urmă păreau să fi rămas mult în urma rivalilor din alte ţări, chiar în sectoare tradiţionale, în care erau puternice. Compania japoneză Toyota era pe cale să devină cel mai mare producător auto din lume. Compania americană General Electric (GE) se instala confortabil în poziţia de cea mai mare companie industrială din lume.

Germania corporatistă părea demodată. Marile firme erau încâlcite în deţineri încrucişate cu marile bănci ale ţării, care îi protejau pe manageri de bombănelile altor acţionari şi de preluări. Dependenţa nemţilor de producţia industrială părea o slăbiciune: afacerea cu fabricarea de lucruri părea că va migra în Asia sau estul Europei, iar industria nemţească a serviciilor era lipsită de Orizont şi suprareglementată. Şomajul se cronicizase la cote înalte, iar costurile unităţii de lucru erau peste media zonei euro.

Zilele acestea, Germania corporatistă arată mult diferit. Volkswagen, primul producător auto al ţării, vrea să ajungă cel mai mare din lume până în 2018. Este o ambiţie realistă. Componentele industriale ale Siemens sunt acum mai mari decât cele ale GE (i.e., fără businessurile media şi financiare ale GE). Concernul chimic BASF a reuşit să‑şi continue dezvoltarea acasă şi în afară, chiar dacă producţia de produse chimice de bază a scăzut în America şi restul Europei.

Deţinerile încrucişate au fost deşi­ra­te: Deutsche Bank, de exemplu, nu mai deţine bucăţi de asigurători, producători auto şi procesatori de zahăr. Marile companii sunt acum ocupate să‑şi servească acţionarii, în loc de lucrători sau alţi pretendenţi (chiar dacă puţini se laudă cu asta: nemţii nu prea apreciază această abordare).

Noi directori au ­triat operaţiunile ne­perfor­man­te şi s‑au concentrat pe creştere, deseori peste graniţe. Siemens, care se mulţumea să vândă foarte scump trenuri şi generatoare de mare inginerie către cumpărătorii germani captivi, a luat o pagină din manualul GE, a vândut afacerile unde nu avea acoperire suficientă – de pildă, electronice de consum – şi s‑a concentrat în schimb pe zonele în care avea o şansă să se numere printre liderii mondiali. Cum sunt energia şi tehnologia medicală.

Cândva, preocuparea sa primordială părea să fie păstrarea locurilor de muncă din Germania. Acum, două treimi din angajaţi sunt în străinătate. Grupul Linde a crescut de la o firmă de inginerie diversificată, de rangul doi, până la cel mai important producător european şi mondial de gaze industriale.

SALA MOTOARELOR. Totuşi, principalul motor de creştere al Germaniei este Mittelstand, cohorta de firme mici şi mijlocii, de înaltă specializare, de obicei proprietatea unei familii, ce construiesc produse ce domină ramuri industriale obscure. Dacă o anumită sarcină poate fi făcută cel mai bine de o maşină, atunci cele mai multe şanse sunt ca maşina în chestiune să fi fost construită într‑un orăşel german.

Wirtgen este lider în fabricarea de maşini ce reciclează smoala şi pietrişul din şoselele vechi, pe care le foloseşte ca material nou‑nouţ, iar Leitz, lider în fabricarea de unelte pentru prelucrarea lemnului. Kugler‑Womako, campion în linii de producţie pentru tipărirea paşapoartelor, şi Winkler‑Dünnebier, fabricant de maşini de produs plicuri, sunt două dintre firmele pe care Hermann Simon, consultant în management, le identifică drept „campionii ascunşi“ ai ţării.

Citește mai mult în ediția de luna aceasta a MONEY EXPRESS