Numai ca a uitat sa modifice si articolul in care se prevedeau termenele de plata, iar impozitele nou-introduse nu aveau, practic, un termen de plata. Orice incepator intr-ale taxelor stie ca un impozit sau o taxa are patru elemente care o definesc: “cine”, “la ce”, “cat” si “cand”. Cateva luni mai tarziu, in decembrie, legea a fost republicata si un functionar atent de la Monitorul Oficial a observat eroarea, introducand o nota de subsol prin care spunea ca articolul in care se stabileau termenele de plata “ar trebui sa cuprinda” si taxele nou-introduse. In loc ca problema sa fie rezolvata conform legii, adica articolul cu pricina sa fie modificat printr-o alta lege sau ordonanta de urgenta sau chiar printr-o rectificare emisa de Parlament, s-a ales o cale absolut hilara: nota de subsol a fost corectata, in sensul ca optionalul “ar trebui” a fost inlocuit cu imperativul “privesc in prezent”.
In mod evident, au existat contribuabili care inteleg sa se conformeze doar prevederilor legii si nu notelor de subsol, deci au depus declaratiile conform legii, dar nu au platit taxa (pentru ca nu aveau baza legala). Ce a facut AFM cand a vazut ca primeste declaratii de la contribuabili seriosi si intotdeauna bun-platnici, dar ca nu primeste si banii? In mod normal, ar fi trebuit sa sesizeze Guvernul sau Parlamentul sa modifice legea, pentru ca nu pot crede ca juristii AFM au confirmat ca o nota de subsol poate tine loc de lege. In realitate, nu au facut nimic cativa ani, dupa care s-au gandit sa inceapa controalele si sa ceara, pe langa impozitul datorat, si dobanzi de intarziere. Adica, nepasarea lor sa fie platita de contribuabilul care a avut tupeul sa respecte legea! Numai ca socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ, pentru ca, recent, Inalta Curte de Casatie a hotarat ca AFM nu avea dreptul sa calculeze dobanzi de intarziere, pentru ca, in lipsa unui termen legal de plata, nu se poate vorbi de majorari de intarziere. Normal, nu-i asa?
