Ieri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a spus, pentru a doua oară în trei ani, același lucru pe care Înalta Curte de Casație și Justiție refuză să-l audă: interpretarea ei privind prescripția penală nu respectă dreptul european. Nu e o nuanță, nu e o chestiune de procedură. E o a doua condamnare fermă, pe același subiect, de la aceeași instanță.
Povestea are opt ani și, din păcate, prea mulți vinovați pentru un singur făptaș.
Totul pornește din 2018, când Curtea Constituțională a scos din lege o prevedere privind întreruperea prescripției. Parlamentul avea un termen constituțional să repare golul rămas. Nu a făcut-o. Ani la rând. Așa a apărut vidul legislativ pe care, în absența unei reacții politice, cineva tot trebuia să-l acopere.
Acel cineva a fost Înalta Curte, care în 2022 a decis, printr-o hotărâre de principiu, că lipsa cauzelor de întrerupere trebuie tratată ca lege penală mai favorabilă și aplicată retroactiv, până în 2014. Rezultatul: potrivit presei, mii de dosare penale s-au închis din 2022 încoace pe motiv de prescripție, printre ele și cauze de corupție și fraudă considerate emblematice.
CJUE a intervenit prima dată în 2023, în hotărârea Lin I, spunând instanțelor române să aplice deciziile Curții Constituționale, dar nu neapărat construcția interpretativă a Înaltei Curți. Instanțele au continuat totuși să aplice soluția ÎCCJ — nu pentru că ar fi fost convinse că e corectă, ci de teama Inspecției Judiciare. Când respectarea dreptului european costă mai mult, profesional, decât ignorarea lui, alegerea devine previzibilă.
Ieri s-a dat a doua repriză. CJUE a stabilit din nou că extinderea prescripției pentru perioada 2014-2018, așa cum a construit-o Înalta Curte, nu e compatibilă cu dreptul Uniunii, cel puțin în materia fraudelor grave care afectează bugetul comun. Hotărârile deja definitive rămân definitive — Curtea nu le repune în discuție, oricât de nedrept ar părea asta victimelor din acele dosare. Dar un dosar aflat încă în recurs în casație nu e un dosar închis, iar acolo interpretarea ÎCCJ nu mai poate fi invocată pentru a scăpa de răspundere penală.
Reacțiile de după au fost previzibile. Înalta Curte a transmis că a acționat mereu cu bună-credință și cu respect pentru standardele europene — genul de comunicat pe care instituțiile îl dau exact când tocmai au fost contrazise pentru a doua oară. Președintele UNBR, Traian Briciu, a nuanțat lucrurile spunând că, în afara fraudelor cu fonduri europene, instanțele vor continua probabil să aplice soluția din 2022. Iar președintele Nicușor Dan a pus vina, în principal, pe Parlament, care nu a corectat legislația în termenul constituțional. Are dreptate parțial — dar Parlamentul nu a interpretat retroactiv legea, iar Înalta Curte nu a fost obligată să aleagă exact varianta care a golit de conținut prescripția.
Ce rămâne, dincolo de reacții, e un fapt simplu: instanța supremă a unei țări membre UE a fost contrazisă de două ori de Curtea de la Luxemburg pe aceeași chestiune, într-un interval de trei ani. Nu e o eroare de interpretare oarecare. E un tipar. Iar tiparele, spre deosebire de dosarele prescrise, nu se închid de la sine.
O lege aplicată greșit timp de opt ani nu devine, prin repetiție, o lege corectă — devine doar o greșeală instituționalizată.
